DIALOGURI FĂRĂ NOTEI I KENNY NEAL: Povestea unui muzician din deltă

4 şi 5 septembrie sunt în 2020 zilele de desfăşurare ale Dichis’n’Blues, festivalul-boutique din Tulcea, devenit un reper esenţial în calendarul anual al amatorilor de experienţe muzicale memorabile deopotrivă prin valoarea muzicienilor invitaţi şi prin unicitatea ‘BluesCruise’-ului care aduce la propriu Blues-ul autentic în Delta Dunării.

Anul trecut, headliner a fost un câştigător a 4 Blues Music Awards şi nominalizat de 6 ori la Grammy, Kenny Neal.

Născut în 1957 în Baton Rouge, Louisiana, Kenny a călcat de mic pe urmele tatălui său, respectatul cântăreţ la muzicuţă Raful Neal, şi cu toate că a devenit un superstar al Blues-ului, a rămas fidel locului şi oamenilor în mijlocul căruia a crescut şi s-a format.

credit photo: Ioan Big

 

Ca să pot înţelege mai bine una din vedetele ‘Swamp Blues’-ului, om care a renăscut artistic după o hepatită C şi 58 de săptămâni de injecţii cu interferon, am săpat la rădăcină profitând de o ieşire tomnatică alături de trupa lui, formată în parte din membri a familiei Neal, în delta noastră...

Familia Neal vine din Urbenville dacă nu mă-nşel şi este una numeroasă. Când şi cum ai început să fii atras de muzică?

Vin din Urbenville, Louisiana, un orăşel aflat pe malul de vest al Mississippiului, nu departe de Baton Rouge, şi în familia mea au fost 7 băieţi şi 3 fete. Pasiunea pentru muzică a crescut în mine încă de când eram copil. Era pentru mine aproape ca un vis. Un vis frumos, pe care l-am trăit cu adevărat. Nu prea mă duceam să joc baseball ca şi ceilalţi copii ci îmi pregăteam chitara ca să îl însoţesc pe tatăl meu la jukejoint unde stăteam în maşină şi alţi adulţi îmi ţineau de urât până termina tatăl meu de cântat şi spunea ‘OK, am un invitat special, pe fiul meu Kenny!’ Iar eu aveam doar 6-7 ani şi mă puneau pe bar fiindcă nu aveau o scenă, unde eu dansam şi cântam. Şi când terminam, toţi mă luau şi mă duceau pe la mesele lor şi-mi ziceau ‘Ce copil drăguţ eşti! Uite, ia dolarul ăsta şi pune-l în buzunar, că ai făcut o treabă nemaipomenită!’... şi uite-aşa făceam mai mulţi bani decât tatăl meu.

credit photo: pagina de FB a artistului

 

Te întrerup pentru că aş vrea să ne spui mai multe despre jukejoint-uri. Ştiu că şi bunicul tău a avut unul...

Da, bunicul din partea mamei. Un jukejoint era un locşor pe care negrii îl amenajau ca să aibă parte de o intimitate numai a lor şi unde se întâlneau cu toţii doar ca să uite de plantaţii şi de munca la câmp. Puneau împreună de-un jukejoint, vindeau sanvişuri cu pui sau cu peşte prăjit, îşi făceau propriul whisky, moonshine, îşi făceau berea lor, se adunau cu toţii în locul ăla, iar muzicienii, chiar dacă aveau doar o chitară acustică, puteau şi ei să câştige câţiva dolari în plus în timpul weekend-ului. Deci un jukejoint era de fapt un loc de adunare şi de întâlnire. Nimic fiţos.

De asta mi se pare ieşit din comun cum tatăl tău, Raful Neal, a întreţinut o familie şi a crescut 10 copii doar cântând la muzicuţă.

E uluitor, nu? Deseori când stau singur într-o cameră de hotel mă gândesc cum noi trăiam 12 suflete sub acelaşi acoperiş. Casa avea doar două dormitoare şi părinţii noştri, bineînţeles, ocupau unul din ele. Mai târziu abia am adăugat mai multe camere pe măsură ce am crescut şi tata vedea şi înţelegea că avem nevoie de mai mult loc. Dar 12 oameni într-o casă aveau nevoie de cel puţin 24 de mese pe zi! Şi asta dacă sari peste una fiindcă se zice că tre’ să mănânci de trei ori pe zi. Şi acum rămâne pentru mine un miracol cum n-am suferit niciodată de foame. Taică-meu întotdeauna a avut formaţia lui în care cânta la muzicuţă şi el ne-a hrănit, ne-a crescut şi, în acelaşi timp, ne-a învăţat muzică. Nu că ne-ar fi spus vreodată ‘Du-te dincolo şi repetă!’, ci o făcea plin de voioşie, punându-ne să ne adunăm în jurul membrilor trupei lui [The Clouds – n.r.] care ne cântau, iar noi, copii fiind, eram entuziasmaţi. Absorbeam totul. ‘Wow, vreau să fiu ca Mr. James!’ sau ‘Vreau să pot cânta ca tatăl meu!’ Deci în timp ce el făcea mari eforturi ca să ne întreţină, noi ne bucuram din plin că suntem în preajma lui.

Buddy Guy era unul dintre membrii trupei. Şi când el i-a propus tatălui tău să îl însoţească la Chicago să cânte cu Muddy Waters, acesta a refuzat...

 

Poză în care-l vedem pe Muddy Waters, în mijloc, alături de fraţii Neal. Din stânga: Kenny şi Larry Neal, Muddy Waters, Raful Neal lll şi Noel Neal

 

A zis ‘Nu. De abia mi-am întemeiat o familie. Am deja un băieţel.’... care eram eu. ‘Îţi doresc toate cele bune dar eu rămân cu familia mea.’ Asta în condiţiile în care cei mai mulţi s-ar fi grăbit să meargă la Chicago şi să valorifice oportunitatea. Respect asta. Fac o paranteză ca să îţi spun ce am făcut eu după nişte ani. Când am primit o ofertă de la un label [Kingsnake Records – n.r.] pentru a înregistra primul meu disc am spus ‘Accept cu o singură condiţie: să îi oferiţi şi tatălui meu un contract.’ iar ei au fost de acord [Louisiana Legend al lui Raful Neal a apărut la scurt timp după debutul lui Kenny cu Bio on the Bayou, reeditat în 1988 de Alligator ca Big News from Baton Rouge – n.r.]. Ştiam că vor să mă aibă pe mine dar ştiam de asemenea că ăsta era un lucru pe care tatăl meu îl merita de foarte mult timp. Deci am acceptat să semnez cu ei odată ce ei au fost de acord cu ce le-am cerut.

Dacă am ajuns aici, care erau diferenţele de pe scena de Blues din anii ’80 când te-ai lansat tu şi anii ’60 când Raful Neal avea deja reputaţia unuia dintre cei mai buni interpreţi la muzicuţă din Louisiana?

Trebuie să încep prin a aminti un lucru. Mai întâi tatăl meu a înregistrat pentru Peacock Records [label-ul fondat în ’49 de Don Robey în Houston, axat în general pe Gospel – n.r.] în 1958, şi asta l-a încurajat pentru că exista competiţie, că acolo mai era Big Mama Thornton, Memphis Slim şi încă mulţi alţii... doar că Peacock au fost cumpăraţi de o companie mai mare, iar muzica lor a fost uitată o bună bucată de vreme pe rafturile depozitului. 
Tatăl meu a fost şi el printre cei care a pierdut contractul şi apoi, în anii ‘60, cu acea tendinţă de integrare şi cu mişcarea pentru drepturile cetăţeneşti, tatăl meu a ajuns să cânte şi pentru albi fiindcă era din ce în ce mai greu pentru un artist de culoare să îşi croiască altfel o cale de supravieţuire. Gândeşte-te că, într-adevăr, îi aveai pe Otis Redding, pe Wilson Pickett şi aveai label-urile ‘majore’, dar în Sud, în Deep South, lucrurile stăteau foarte, foarte rău. Nu aveai altceva de facut decât să te cramponezi de propriul tău teritoriu, care în cazul său era ‘The Chitlin’ Circuit’ [reţeaua de locaţii de spectacole pentru afroamericani în care şi acum continuă să performeze, de exemplu, Bobby Rush, premiat cu Grammy şi 12 Blues Music Awards – n.r.], care-ţi dădea posibilitatea să cânţi în toate jukejoint-urile. Dar, altfel, nu aveai cum să ieşi din această îngrăditură.
Trecând timpul şi ajungând în anii ’70 situaţia a început să se îmbunătăţească pentru că au apărut puştii aceia din Anglia... a venit Eric Clapton care a zis ‘Vreau să cânt Son House, vreau să cânt Robert Johnson’ şi astfel Blues-ul a ajuns la un public mai larg, un public la care noi nu avusesem acces. 
Ei s-au îndrăgostit de muzica asta şi au început să fie curioşi, să-şi dorească să descopere de unde vine ea şi să vină înspre noi ca să asculte ‘the real deal’. Iar interesul ăsta a continuat să crească şi mai târziu, în anii ’80, deci aici lucrurile au stat diferit în ceea ce mă priveşte, prin comparaţie cu tatăl meu.

Nu-mi dau seama dacă foarte mulţi ascultători de Blues din România ştiu de modul mai puţin plăcut în care ai primit prima ta muzicuţă de la Slim Harpo...

credit photo: Cristina Marin

 

El era un tip impunător iar eu eram un puştiulică de vreo 6 sau 7 ani. Tatăl meu şi cu Slim foloseau în comun o camionetă mare în care îşi transportau de obicei echipamentele. A venit într-o seară să o lase la noi şi, la un moment dat, mi-a zis deschizând una din uşile trailerului: ‘Intră şi vezi dacă a mai rămas ceva echipament pe-acolo.’ Eu am intrat iar el a închis uşa în urma mea. M-am speriat de moarte. Eram în întuneric, zbierând cât mă ţineau puterile... de l-am înspăimântat pană şi pe el fiindcă nu-şi închipuise c-o să mă sperii în halul ăla. ‘Îmi pare rău, îmi pare rău, n-am vrut să te fac să plângi.’ S-a dus până la maşina lui, a cotrobăit pe sub un scaun şi s-a întors cu o muzicuţă pe care mi-a dăruit-o ca un fel de compensaţie. Am luat-o dar tot n-am vrut să mai dau ochii cu el după aceea.

În adolescenţă, ai fost o vreme basist în trupa lui Buddy Guy, prieten şi fost partener de scenă al tatălui tău. Nu cred însă că te-a luat să cânţi cu el doar pentru că erai fiul lui tata. Ce-a văzut în tine?

N-a văzut nimic în mine. Buddy Guy era un muzician de care nu auzise nimeni când a părăsit trupa tatălui meu [în 1957, la 21 de ani, anul în care s-a născut Kenny – n.r.]. Într-o seară, cântaseră în deschidere la Muddy Waters iar acesta i-a spus lui taică-meu ‘Wow, băieţi, voi ar trebui să veniţi la Chicago’, dar tatăl meu era cel al cărui nume era cunoscut, nu Buddy. Fratele lui, Phil Guy, a continuat să treacă apoi pe la noi de fiecare dată când s-a întors în Sud şi am ajuns chiar să cântăm împreună, aşa că în momentul în care basistul lui Buddy Guy a plecat din formaţia acestuia, Phil i-a amintit de fiul lui Raful Neal din Baton Rouge: ‘E un interpret extraordinar. De ce nu-l suni pe el? Uită de tipii din Chicago şi aminteşte-ţi de băiatul nostru de-acasă.’ Spunea asta şi pentru că familia Guy era şi este încă în Baton Rouge şi o cunosc bine, inclusiv pe sora lor Annie Mae, şi ne vizităm acasă sau ne întâlnim la biserică. Deci aveam cântare într-o seară de vineri când un tip s-a apropiat de mine şi mi-a strecurat o bucăţică mototolită de hârtie pe care am desfăcut-o apoi într-o pauză. Scria Buddy Guy says call him şi un număr de telefon. M-am dus la telefon, am sunat cu taxă inversă, el a acceptat apelul şi mi-a zis: ‘Phil Guy mi-a spus că eşti un bun basist iar eu voi fi marţea viitoare în Austin, Texas, la Antone’s. Dacă eşti interesat să cânţi cu mine şi obţii acordul părinţilor tăi, deşi voi vorbi şi eu cu tatăl tău, ne putem vedea acolo.’ Eu, puşti, n-aveam cuvinte, căci nu mai călătorisem vreodată. ‘Fă-ţi valiza şi hai!’ ‘Care valiză?’, că nici măcar o valiză n-aveam. M-am întors acasă, i-am trezit pe ai mei, le-am spus, a doua zi mama plângea fiindcă nu voia să plec, însă taică-meu a decis: ‘OK, fă-o!’. Mi-am luat lucrurile, luni m-am urcat în autobuzul de Austin şi marţi repetam cu Buddy Guy. Sigur că eram niţel nervos dar am descoperit repede că ştiu fiecare din cântecele pe care le propunea Buddy... Rock Me Baby, ‘Îl ştiu!’, Honest I Do, ‘Îl ştiu!’, pe toate le cântasem cu tata. Am cântat în acea seară şi am fost acceptat în trupă. Când m-am întors acasă după 3 zile devenisem o celebritate. 
Plecasem luni, m-am întors joi şi eram deja o mare vedetă. Mi-am luat rămas bun de la părinţi şi de la prieteni şi vineri eram într-o maşină alături de ceilalţi muzicieni în drum spre nord. N-a fost uşor pentru mine fiindcă vărul meu şi cel mai bun prieten al meu, alături de care am copilărit, după 5 zile de când eram cu Buddy Guy, a pus mâna pe o armă şi s-a sinucis. Îmi aduc aminte că sunasem acasă ca să întreb ce mai face dar a răspuns tatăl meu. ‘Dar unde-i Peanut, vărul meu?’ ‘Ştii, am aşteptat să suni fiindcă aseară s-a împuşcat.’ ‘E la spital?’ ‘Nu, a murit.’ M-am întors acasă pentru înmormântare dar după aia am revenit confuz la Chicago, unde nimeni nu realiza că fusese ca fratele meu, un om alături de care îmi trăisem aproape zi de zi copilăria. Am încercat să trec peste asta în paralel cu efortul de a mă obişnui cu noua mea viaţă şi de a-mi începe cariera dar a fost greu căci el fusese omul căruia îi împărtăşeam cu entuziasm tot ce mi se întâmpla nou şi acum nu mai aveam cu cine să vorbesc. A fost un început dulce-amar.

Care sunt cele mai importante lecţii pe care le-ai primit în familie?

Ei bine, #1 este respectul. Întotdeauna am tratat oamenii cu respect. Tratează-i pe alţii aşa cum vrei şi tu să fii tratat. Asta a fost cea mai importantă lecţie, că... everybody is somebody, indiferent că este un om fără adăpost sau un suflet căzut în fundul Iadului. Şi cred că asta m-a dus destul de departe. Este mult, mult mai uşor să fii înţelegător cu oamenii iar adevărul acesta, care mi-a fost insuflat de bunica mea, m-a ajutat să-mi ţin calea în viaţă. Tot de la ea am învăţat valoarea pentru un om a ceea ce numim ‘common sense’. 
Am compus chiar un cântec pe unul din albumele mele pe tema asta.

Ştii, chiar dacă poate am ceva mai mult talent decât alţii, când mă trezesc dimineaţa şi eu am nevoie să mă duc la baie ca oricine altcineva :)

Revenim la muzică. Ai debutat discografic în anii ‘80 datorită unui producător din Florida. Păi cum a ajuns cineva de pe partea ailaltă a Golfului Mexic să te descopere în mlaştinile Louisianei?

Drumul a fost mult mai întortocheat. Vorbeam adineaori de cum am ajuns la Chicago datorită lui Buddy Guy. Chiar dacă eram atunci doar un basist de acompaniament, în Chicago am început să observ atent muzicienii de pe scenele de Blues, majoritatea fiind originari, ca şi mine, din Lousiana, cu toate că erau veniţi destui şi din Mississippi ori Arkansas. Eu eram pentru ei ‘the new kid on the block’ din Louisiana, care s-a simţit aproape ca acasă când a ajuns acolo pentru că oamenii erau la fel şi m-au luat în grijă ca şi cum făceam parte din propria lor familie. Îi observam şi îi auzeam cum spun ‘Hei, merg în Franţa luna viitoare!, ‘Ăsta e noul meu disc!’, ‘Eu o să cânt în Italia!’ sau ’Mi-am făcut propria trupă!’ iar eu mă gândeam în sinea mea, ‘Wow!... Dar eu sunt mai bun decât băieţii ăştia!’. Ştiam că sunt mai bun ca ei dar ei aveau angajamente în Europa ca să cânte, nu eu. 
Şi am găsit cheia: să încep să-mi compun propriile cântece.
Şi asta am făcut în tot timpul meu liber, am compus în camera mea până când am pus laolaltă un setlist propriu. La un moment dat m-am mutat în Canada, la Toronto, fiindcă m-am însurat cu o italiancă şi de aia copiii mei sunt pe jumătate italieni iar numele lor de familie este Gerussi [Kenny Neal a fost căsătorit cu Tina, fiica popularului om de televiziune canadian Bruno Gerussi, faimos pentru rolul principal din longevivul serial The Beachcombers de pe CBC – n.r.], şi de acolo luam avionul la Chicago când trebuia să plec cu Buddy Guy în vreun turneu. Începuse să-mi fie şi mie greu, plus că Buddy Guy şi-a pus problema, firesc de altfel, să apeleze la altcineva pentru că deplasările mele costau cam mult. Deci datorită mutării mele în Canada colaborarea mea cu Guy s-a încheiat. Ajuns acolo, n-aveam mare lucru de făcut pentru că nu se prea cânta Blues, era prea departe în nord pentru asta. Ce-aş putea face? Financiar puteam supravieţui fiindcă nevastă-mea stătea bine cu banii dar eu nu prea aveam cântări, aşa că mi-am cumpărat încă o chitară, mi-am pus la punct studioul şi am început să lucrez piese ale lui Albert King, B.B. King, Muddy Waters, pentru a-mi perfecţiona modul de a cânta la chitară. Exersam pe muzica discurilor lor ca şi cum aş fi făcut parte şi eu din acea trupă, dar am început şi să-mi înregistrez piesele mele pe un 4-track. Exista un grup care se numea Downchild Blues Band [cea mai reputată trupă din Blues-ul canadian – n.r.], al lui Donnie Walsh, devenit în timp un foarte bun prieten - cu care am cântat de altfel chiar acum vreo două luni -, la ale cărui jam session-uri participam şi eu din când în când şi care rămăsese fără chitaristul şi vocalistul principal. Donnie mi-a telefonat, ‘Neal, nu vrei să intri în trupa mea?’. ‘Ba da... şi ce-ar trebui să fac?’ ‘Să cânţi cu vocea şi la chitară.’ ‘Wow, man! Aş fi încântat să fac asta!’, şi-am intrat în repetiţii ca să le învăţ repertoriul, şi uite-aşa am ajuns din băiatul încuiat în camera lui ca să înveţe ascultând discuri un muzician care făcea turnee în toată Canada. Le-am spus însă de la început că dacă mă alătur trupei vor trebui să reformuleze numele pe afişe... Downchild Blues Band featuring Kenny Neal, pentru că voiam să câştig şi eu ceva de pe urma acestei colaborări. Nu-mi păsa cu cât mă plăteau atâta vreme cât numele meu apărea pe afiş. Iar ei au fost de acord. Doar că, în scurtă vreme, Donnie şi-a dat seama că el a căzut pe locul doi şi nu i-a picat prea bine - şi înţeleg asta, pentru că era trupa lui - căci presa începuse să mă caute pentru interviuri pe mine, tipul din Louisiana, şi nu pe el. Şi a devenit din ce în ce mai confuz...

 ... mai direct spus, era frustrat că tu ai ajuns să îi iei faţa deşi el era liderul grupului.

Da, suferea din cauza acestei lipse de atenţie. Tot interesul se îndrepta acum spre noul frontman al trupei, Kenny Neal din Baton Rouge, Louisiana, iar oamenii voiau să afle tot timpul ceva nou doar legat de acesta.

credit photo: Ioan Big

 

Donnie a fost isteţ: ‘Hei, Neal, vom lua cu toţii o pauză dar, când voi reuni trupa, îţi voi telefona.’ Evident că n-a făcut-o dar n-am pus asta la inimă şi când i-a adus înapoi pe băieţi împreună l-am felicitat sincer pentru cât de bine sună pe scenă. Am păstrat legătura şi n-am rupt niciodată prietenia dintre noi fiindcă eu am înţeles ce se petrecea cu el. Ştiu că i-a fost greu să ia decizia asta tocmai pentru că eram prieteni atât de buni şi mi-am dat seama că a continua astfel nu-i aducea lui nimic bun. Acum vreo 5 ani, l-am invitat în State, la Memphis, unde am avut un concert mare, şi l-am chemat pe scenă iar el a cântat la muzicuţă cu trupa mea. Mi-a mulţumit după aceea pentru că i-am deschis astfel un nou fanbase, introducându-l unui public ce nu-l ascultase vreodată.

Plecasem însă de la felul în care ai făcut echipă cu producătorul, aranjorul şi basistul Bob Greenlee pentru debutul tău Bio on the Bayou din 1987.

 

Eram deci în faza în care cântasem cu Downchild şi îmi compuneam propriile piese când am divorţat şi m-am mutat din nou în Louisiana. Şi am ajuns să mă întreb încă o dată... ‘Dar acu’ ce mama naibii o să fac?’. Căci trebuia să încep o nouă viaţă aproape de la zero după ce trăisem şi mă simţisem ca un rege în Canada în toată perioada petrecută cu Downchild. Avusesem o mulţime de cântări, inclusiv în Europa, lăsam doi copii frumoşi în Canada şi eu mă vedeam trimis înapoi la linia de start. Nu tu bani, nu tu formaţie, ştii la ce mă refer. Cum dracu’ mă scot? Începusem un proiect în Canada cu o finanţare guvernamentală şi aveam deja înregistrate 8 cântece pe care le-am trimis unui tip, Randy Jones, de la o staţie de radio, care, îmi amintesc, difuza muzica de pe casete şi care le-a dat pe post, iar publicul a reacţionat bine la ascultarea lor. Atunci el mi-a spus... ‘ia 600 de dolari, du-te în Canada, recuperează banda master şi întoarce-te aici.’ Şi asta am făcut.

Am plecat şi m-am întors cu avionul şi m-am dus cu master-ul în acelaşi cătun în care taică-meu îşi dădea la presat discurile lui de 45 [vinylurile de 45 rpm scoase în tiraje mici de muzicieni pentru a fi folosite ca demo-uri – n.r.], unde omul de acolo şi-a adus imediat aminte de tata: ‘Aah, tu eşti fiul lui Raful. Îmi pare bine să te cunosc’. ‘Vreau să fac 500 de discuri.’, i-am zis. ‘OK, nicio problemă.’ A făcut matriţa, s-a apucat să facă şi copiile, când şi-a adus aminte... ‘Vezi că în camera din spate mai am două găleţi cu ceară. Ţi le dau ţie.’ Le-a pus şi pe alea în maşină şi mi-a mai făcut încă 500 de discuri. Odată ce le-am văzut gata, ajuns acasă, am început să le trimit prin poştă la toate posturile de radio care difuzau Blues în diverse oraşe care-mi treceau prin minte sau de care am aflat de la centralistele de la telefoane, ce mi-au dat şi adresele lor. Iar tipul ăsta, Bob Greenlee, a auzit muzica mea la unul dintre radiouri iar asta mi-a schimbat modul de viaţă... ştii, tatăl meu a fost cel care a compus piesa cu versurile “I’m gonna change my way of living and try to do the things that’s right.” Bob a sunat la radio şi a întrebat cine e autorul cântecului pe care îl ascultase, i s-a spus, a sărit într-un avion, a zburat până la Baton Rouge şi a început să întrebe în stânga şi-n dreapta de familia Neal. A dat de tata căci pe mine m-a găsit abia după vreo 2-3 zile, că eu eram atunci încă în faza în care beam mult Jack Daniel’s ca să trec peste divorţ. A stat bietul de el pe verandă şi m-a aşteptat zilele alea până să apar. Mi-a spus: ‘Tocmai mi-am deschis un studio şi încă n-am niciun artist [sub contract – n.r.]. Îmi place ceea ce faci, n-ai vrea să facem împreună câteva albume?’ Răspunsul meu a fost că sunt interesat însă singura condiţie ca să batem palma era să îi ofere mai întâi tatălui meu un contract pentru înregistrarea unui album. ‘Sigur. Nicio problemă. Îmi face plăcere să îi ofer asta.’ Aşa că ne-am făcut bagajele, ne-am dus în Florida, am înregistrat albumul tatălui meu, Louisiana Legend, şi apoi am început să lucrăm la al meu, timp în care m-am împrietenit foarte tare cu Bob Greenlee şi am ajuns să ne avem aproape ca fraţii.

Deci relaţia dintre voi a funcţionat OK chiar de la bun început...

Omule, a fost pentru mine ca fratele mai mare pe care nu l-am avut niciodată. Nu uita că am fost cel mai vârstnic dintre cei 10 copii Neal. Bob îmi zicea tot timpul ‘Eşti bun. O sa te fac vedetă!’ iar eu îi răspundeam: ‘Nu vreau să mă faci vedetă ci doar să îmi dai ceva de lucru.’

credit photo: Ioan Big

 

Şi mergeam cu ambarcaţiunea lui pe ocean, compuneam, beam vin, fumam iarbă şi... cream muzică.
Primul disc pe care l-am scos la Kingsnake Records a fost #1 peste tot în ţară şi cei de la Alligator Records au zis ‘Wow! De unde au scos acest sound?’ pentru că ei aveau un sound diferit la Chicago iar noi ni-l creasem pe al nostru, frumos, plin, curat şi foarte îngrijit. Aranjamentele erau lucrate cu atenţie dar fără ca muzica în sine să îşi piardă din savoare. Ne-am hotărât atunci să contactăm Alligator iar ei au venit în Florida unde le-am arătat cum lucrăm şi aşa s-a ajuns la colaborarea cu Bruce [Bruce Iglauer, fondator în 1971 al label-ului Alligator Records– n.r.].

Cum ai ajuns totuşi în contact cu Iglauer fiindcă îmi imaginez că erau sute de muzicieni de Blues care încercau să îi atragă atenţia?

Prima scrisoare primită de la Bruce este datată 7 aprilie 1980, după ce i-am trimis să asculte nişte muzică de-a mea. O am pusă pe un perete din biroul meu fiindcă 7 ani mai târziu am devenit cel mai important artist al său. Deci el ştia deja de mine cu mulţi ani înainte, de atunci când mi-a scris că îi place ceea ce fac dar mai sunt unele aspecte legate de compoziţie şi interpretare asupra cărora trebuie să mai lucrez. 
Şi drept urmare a fost mai uşor pentru el să onoreze invitaţia pe care i-am făcut-o cu Bob Greenlee. Noi nu ne doream însă ca el să se implice direct întrucât el îşi avea propriu stil de a produce, iar noi voiam să rămânem producătorii discurilor pentru că noi ne compuneam muzica, aşa că i-am propus doar să preia în leasing muzica noastră şi să o distribuie. Lui Bruce nu i-a plăcut foarte tare că nu vrem niciun input din partea lui dar a acceptat fiindcă nu îl costa nimic, nu trebuia să cheltuiască niciun ban. Noi acopeream costurile întregii producţii, ne cream master-ul şi îl predam lui.


Am făcut contractul cu Bruce Iglauer în termenii noştri inclusiv în ce priveşte partea care urma să ne revină nouă. Ar fi putut refuza dar... avea un disc bun, nu îl costa nimic, de ce s-o facă?

De la sfârşitul anilor ’80, odată cu creşterea notorietăţii tale şi cu albumele Big News from Baton Rouge!, reeditarea lui Bio on the Bayou, şi Devil Child, au început să apară şi primele dintr-o serie extrem de lungă de premii, deopotrivă în Statele Unite şi în Europa. Cât de mult te-a ajutat în carieră acest tip de recunoaştere?

Pentru mine, reprezintă semne de apreciere din partea altor oameni. Le consider un fel de a-mi spune ‘Mulţumesc’.

credit photo: Cristina Marin

Sunt bucuros când primesc dovezi că oamenilor le place ceea ce fac însă nu fac ceea ce fac sperând că voi câştiga premii. Când mă uit la câte am acasă mă simt recompensat pentru munca depusă ore şi zile şi ani în şir, timpul petrecut în avioane şi în locuri străine, aşa că accept aceste premii ca pe ceva personal, dar când oamenii intră la mine în casă nu despre asta le simt nevoia să le vorbesc, cu toate că ei se arată uimiţi de numărul lor. Ele rămân pentru mine ceva strict personal.

Schimbăm atunci firul discuţiei. Hai să stăm niţel de vorbă despre experienţele tale ca actor. A fost cea din ’91 de pe Broadway în Musical-ul Folk Mule Bone în care ai interpretat piesele compuse de Taj Mahal, şi a mai fost emisiunea ta TV Neal’s Place din 2007 care a câştigat premiul W.A.V.E. Entertainment, numită după restaurantul de familie din Baton Rouge pe care l-ai închis când tatăl tău s-a îmbolnăvit. De ce nu ai perseverat pe drumul ăsta?

Ei bine, ultimul lucru pe care mi l-aş fi imaginat că aş putea deveni este acela de actor de rol principal pe Broadway. Eram fericit că aveam un contract pentru discurile mele cu un label cunoscut la nivel internaţional, Alligator Records, şi că făceam multe turnee, încât îmi era de ajuns. Am primit însă un telefon de la cineva din Lincoln Center din New York care m-a întrebat dacă nu vreau să vin să dau o probă pentru un spectacol pe Broadway. ‘Eşti sigur că vorbeşti cu persoana potrivită?’ a fost reacţia mea. ‘Sunt un muzician de blues, nu sunt actor.’ ‘Taj Mahal e implicat şi el ne-a zis să te sunăm.’ ‘Frumos din partea lui Taj, dar eu nu ştiu nimic, n-am nici un fel de experienţă.’ Îmi aduc aminte că Bob Greenlee stătea la birou şi ne-am uitat amândoi unul la altul până când mi-a zis ‘Ar trebui s-o faci. Să-ţi trimită partea de scenariu pe care vor să o citeşti la audiţie şi mergem împreună la New York.’ A doua zi eram acolo, am citit câteva replici şi a fost... îngrozitor. Am avut sentimentul acela de ‘Oh man! This was really bad!’. Am terminat de citit, le-am strâns mâinile în timp ce-mi luam rămas bun şi-am plecat. Mi-am zis că am încercat dar nu mă vor mai suna niciodată pentru că n-am fost deloc bun. Bob m-a consolat spunându-mi că în acea seară, la Blue Note, vine să cânte Albert King şi drept urmare ne-am dus să-l vedem pe Albert King. A doua zi am zburat înapoi în Florida consolat cu faptul că singurul lucru bun în toată călătoria aia fusese că am avut şansa să-l ascult pe Albert King. După o săptămână am primit un telefon de la Lincoln Center: ‘Felicitări! Ai primit rolul!’. Inima îmi bătea tare în piept. ‘Nu se poate!’ ‘Ba da. Ai fost acceptat.’ ‘Dar eu nu vreau. Nu ştiu ce am de făcut.’ Şi am avut două săptămâni să mă pregătesc de plecarea la New York... eu, din Louisiana, în New York.

Şi mi-au dat un coach pentru lecţii intensive de actorie. Numele ei era Novella Nelson [actriţa şi cântăreaţa (1939-2017) din Brooklyn binecunoscută pe Broadway, dar cu o prezenţă regulată şi în spectacole de cabaret off-Broadway – n.r.]. M-a luat în grija ei, a lucrat cu mine în fiecare zi şi m-a făcut să recitesc scenariul de o mulţime de ori. Ne aşezam zilnic la masă şi mă punea să-mi citesc replicile iar eu nefiind foarte bun la citit mă cam încurcam şi atunci ea citea şi mă punea pe mine să repet. Ea citea şi apoi citeam eu şi tot aşa, la nesfârşit. Trei luni mai târziu citeam fără probleme şi îmi spuneam textul cu uşurinţă pentru că ea continua să lucreze cu mine. Mi-a rămas în minte până în ziua de azi ce mi-a zis odată: ‘Trust the moment, Kenny, and let it flow!’. 
Mi-a dat încredere că sunt stăpân pe ceea ce am de făcut şi în acel moment mi-a spus că trebuie să mă ridic şi să mă mişc. O-ooo! Să mă mişc dintr-o parte în alta şi să spun ceea ce recitam până atunci stând pe scaun. Să mă mişc, să mă opresc, să mă învârt şi, în timpul ăsta, să spun ce am de spus. Omule, habar n-aveam de mişcare scenică! A fost nevoie să mă întâlnesc cu diverşi actori, în încăperi diferite, care să mă înveţe cum să fac asta direct cu ei pentru că aveam rolul principal iar ei diverse alte roluri şi în spectacol trebuia să intru în contact cu fiecare din ei preţ de câteva minute. Şi-a fost cam aşa... m-am dus să lucrez cu unul în camera cu numărul 16, iar cu altul am repetat “rutina” numărul 12 de mişcare, şi aşa mai departe. A fost înfiorător de greu pentru mine cu toţi aceşti actori în jurul meu şi în fiecare dimineaţă, înainte să mă duc la repetiţii, mai exersam singur măcar 20 de minute. Ca să nu mai vorbesc că mi-au dat astfel lecţii de dans pentru că, pe scenă, coach-ul meu ajunsese să îmi zică ‘Când spui replica asta, execuţi rutina #12 pe care ai exersat-o la repetiţii’ iar eu, făcând ce spunea, din combinaţie, îmi dădeam seama că ajunsesem să dansez. 
Am admirat modul isteţ în care m-au făcut să învăţ. Chiar dacă eu eram un muzician, acel rol m-a ajutat foarte mult întrucât... am înţeles. Chiar dacă aveam de spus acelaşi lucru în fiecare seară devenisem capabil să îl spun de fiecare dată altfel şi am folosit acest exerciţiu apoi ca să-mi frazez cântecele. Le frazez în funcţie de felul în care mă simt în momentul respectiv, aşa cum făceam şi în acel rol. Asta a fost aventura mea pe Broadway.

Şi totuşi, nu te-ar tenta să continui să explorezi în această direcţie?

Dacă este rolul potrivit, de ce nu? Dacă este ceva ce îmi place, cu siguranţă. Dar nu sunt interesat să reiau ceva ce am mai făcut deja. A fost extrem de dificil. Ştii, am primit atunci chiar şi un Theatre World Award, pentru “Outstanding New Talent” pe Broadway [în 1994 – n.r.], dar nici acum nu vreau să îl am. Eu îmi iubesc muzica şi aş face un rol care să aibă legătură cu Blues-ul şi cu istoria acestuia. Dacă aş putea să contribui la prezervarea muzicii mele m-aş întoarce. Cât despre emisiunea de televiziune pe care am creat-o, asta s-a datorat faptului că m-am îmbolnăvit de hepatită C şi n-am mai lucrat întrucât am fost dependent de o medicaţie îngrozitoare timp de 58 de săptămâni. Timp de doi ani n-am putut face nimic pentru că eram sub tratament cu ribavirină şi interferon, ficatul meu fiind ajuns deja la gradul 4, şi atunci a trebuit să îmi ocup mintea cu altceva. Aşa mi-am început propriul show TV, în care aveam ca invitaţi prieteni de-ai mei şi muzicieni în turneu prin California cu care stăteam de vorbă şi care mai cântau şi câte o piesă. Aflaţi în trecere, ei oricum s-ar fi oprit să mă vadă pentru că ştiau că sunt în tratament, şi atunci erau entuziaşti să apară şi în show-ul meu. Cei care îl realizau nu conteneau să fie uimiţi de cum pot să îi conving pe toţi oamenii aceia să participe fără să fie plătiţi. Dar erau prietenii mei. Aşa am răzbit.

Acei doi ani au fost cei mai crunţi din viaţa ta pentru că, în afară de boală, ai pierdut şi câteva persoane foarte apropiate ţie...

Am pierdut trei membri de familie, pe tata, un frate, pe Ronnie, şi pe una dintre surori, Jackie, care a fost ucisă. Ştiu însă că fiecare dintre noi îşi are problemele sale, că fiecare trece prin propriile experienţe de viaţă, iar eu nu sunt altfel decat ceilalţi. Perspectiva mea asupra vieţii nu s-a schimbat după aceste experienţe fiindcă eu am rămas acelaşi.
Felul în care simt acum este acelaşi fel în care simţeam şi atunci. Unii oameni sunt nevoiţi să treacă prin asta ca să îşi dea seama cum stau lucrurile în viaţă dar n-a fost cazul meu.

Ştii, când mi s-a spus că trebuie să renunţ să mai fac ceva timp de doi ani, am închis telefonul, am privit către soţia mea şi am exclamat ‘Yeeeaah! Am doi ani în faţă în care nu trebuie să mă duc niciunde! Trebuie să stau acasă şi să nu fac nimic!’... asta pentru că am muncit încă de mic copil şi niciodată nu am avut răgazul să-mi iau o pauză.

Iar asta nu mi-a schimbat viaţa fiindcă întotdeauna am fost o persoană darnică, întotdeauna am iubit oamenii, întotdeauna am ajutat oamenii, şi asta nu s-a schimbat într-atât încât să spun ‘Văd viaţa acum în mod diferit’. Nu, o văd în acelaşi fel.

Fiindcă ai amintit această trăsătură a ta, spune-mi mai multe despre rezidenţa pe care te-ai hotărât să o oferi pentru a încuraja tinerii muzicieni.

Locuiam foarte confortabil în Silicon Valley la ferma mea unde obişnuiam să-mi călăresc caii în fiecare zi, aveam o viaţă îndestulată şi ‘glamorous’, dar am decis să vând totul şi să mă mut înapoi la mine în regiune, în Louisiana, unde aveam de mai bine de 35 de ani o casă şi câţiva acri de pământ pe care mai erau clădite două căsuţe. Am mai cumpărat o casă, aflată la vreo 8 mile de cea pe care o aveam deja, pe care am transformat-o în studio, un loc unde poţi să vii, să mănânci, să dormi, şi apoi dimineaţa, după ce te trezeşti, să faci muzică.
Ei bine, motivul principal pentru care m-am întors din California a fost să ajut tinerii artişti pentru că ştiu cât le este de greu. Habar n-au de unde să înceapă, nu ştiu cui să ceară sprijinul, au foarte puţini bani sau nu au deloc, iar eu vreau să se simtă ca acasă din momentul în care îmi deschid uşile pentru ei. Îi accept aşa cum sunt. Tu ai talent, eu am timp. Nu mi-am dat seama atunci, la început, cât de bine va prinde această idee, întrucât acum avem artişti nu doar din împrejurimi ci din toată ţara, o colonie. Şi asta pentru că mi-am găsit timpul să îi ascult. Ori ştiu din experienţă cât de greu mi-a fost mie ca tânăr să ajung înăuntru dar am reuşit căci nu m-am oprit din ciocănitul la uşi până când acestea nu s-au deschis. Vreau să dau ceva înapoi şi să ofer celor din tanăra generaţie oportunitatea ca să îşi ia zborul... aşa cum Bob Greenlee a făcut cu mine.

Presupun că acesta e şi scopul pentru care ti-ai înfiinţat propriul label.

Da, dar ascultă, n-am nici cea mai vagă idee de cum funcţionează o casă de discuri. Ştiu doar în mare că cei de la un label iau sub contract un artist sau altul, îl produc, marketează, distribuie, lucruri pe care eu personal nu pot şi nici nu vreau să le fac. Am însă artişti formidabili de care o să auzi multe în viitor, care îmi sunt prieteni şi cântă de mulţi ani, dar pe care tu nu-i ştii pentru că n-au avut până acum niciodată şansa să scoată un disc, aşa cum mi s-a întâmplat mie cu Alligator sau cu Sony Records. Ori oamenii ăştia au cântat cu muzicieni foarte mari şi eu ştiu cât sunt de buni şi de unde să îi iau. Unul dintre ei este, de exemplu, Rico McFarland [chitarist ce a colaborat cu Lucky Peterson, James Cotton, Albert King şi Syl Johnson – n.r.], un tip care nici acum n-are idee cât de mult mi l-am dorit ca artist pentru că merită realmente să fie dus în vârf. M-am hotărât să fondez label-ul pentru că am acces la muzicieni de calitate de top, care pot dobândi succesul împreună cu mine. De ce să caut o casă de discuri ca să îi preia pe oamenii ăştia şi să nu înfiinţez una care să se ocupe tocmai de asta? Şi am angajat o altă companie care să managerieze compania mea, ca să nu trebuiască să o fac eu însumi. Ei se ocupă de marketing, distribuţie, promovare pe social media, toate intră în sarcina lor. E job-ul lor. Eu doar le spun la început ce vreau să facem, îmi apoi dau acordul pe o variantă sau alta de copertă de disc, detalii de-astea, iar în felul ăsta scap de orice durere de cap. Mă limitez doar la a produce discul, la a face muzica şi a alege tonalitatea care mi se pare potrivită.

Ajunşi la final, te rog să-mi explici ce semnificaţie are pentru tine expresia care dă titlul albumului tău multipremiat din 2008... “let life flow”.

 

Uneori poate te străduieşti prea mult, tragi prea mult de tine, crezi că nu eşti destul de bine pregătit şi atunci trebui să laşi viaţa să-şi urmeze cursul, să te încrezi în moment, aşa cum spuneam mai devreme. Câteodată lucrurile se aşează de la sine. Trăieşte clipa pentru că ce este în urma noastră ţine deja, în acest moment, de trecut. Priveşte înainte şi să nu-ţi fie frică să faci următoarea mişcare. Dacă îţi pui în minte să faci ceva fă atunci, nu te lăsa cuprins de îndoieli pentru că asta te poate ţine în loc. Trust the moment and go for it!

Interviu de IOAN BIG, Publisher Zile şi Nopţi