VIDEODOME | “SNOWPIERCER” (2013, r: Bong Joon-ho)

5 motive pentru care această distopie SF merită atenţie:
1) Este în ton cu vremea şi cu vremurile pe care le trăim;
2) Realizator e chiar autorul oscarizatului Parasite, coreeanul Bong Joon-ho;
3) Vlad Ivanov al nostru are un rol important într-o distribuţie stelară (Chris Evans, Tilda Swinton, Ed Harris etc);
4) Poate fi văzut pe Netflix deci nu e obligatoriu să îl aveţi pe DVD sau Blu-ray;
5) Multipremiat şi nominalizat la zeci de festivaluri, este în esenţa lui un film accesibil oricărui privitor adult, cu toate că pune în discuţie teme dificile, de o acută relevanţă (încălzirea globală, suprapopularea, segregarea socială etc).

A fost mai întâi o bandă desenată... Le Transperceneige, un comics SF post-apocaliptic imaginat de tandemul format - la legendara revistă belgiană de B.D.-uri A Suivre - din versatilul povestitor Jacques Lob (Superdupont, Metal hurlant) şi Jean-Marc Rochette (Edmond le cochon, Louis et Dico).

Povestea?

Puţinii oameni rămaşi încă în viaţă după o criză globală (nu pandemică ci climatică) se înghesuie într-un gigantic tren aflat în mişcare perpeutuă pe o cale ferată ce înconjoară Pământul intrat în era glaciară, iar menţinerea echilibrului social necesar supravieţuirii într-un spaţiu limitat depinde exclusiv de gestionarea resurselor, mai ales a celor... umane. Revenind la originile filmului, Lob avea în cap ideea asta încă din 1977 dar moartea partenerului său de atunci, ilustratorul Alexis, a ‘îngheţat’-o până la întâlnirea cu Rochette.

Într-o altă parte a planetei, în 2004, un client fervent a magazinelor de B.D.-uri, coreeanul Bong Joon-ho, ce tocmai terminase Memories of Murder şi intrase în preproducţie cu The Host, se îndrăgosteşte de Le Transperceneige ba, mai mult, îl convinge pe Park Chan-wook (deja cineast-vedetă datorită unor filme precum Sympathy for Mr. Vengeance sau Oldboy) să fie producător şi, mai mult, să îl ajute la primul draft de scenariu. Ulterior este cooptat dramaturgul şi scenaristul Kelly Masterton căruia, probabil, i se datoreză inspiraţia de a numi personajul interpretat de John Hurt... Gilliam (ca trimitere la Terry Gilliam, autorul clasicei distopii cinematografice Brazil).

Practic, filmul a avut nevoie de şapte ani pentru finalizare şi a devenit cea mai scumpă producţie la acea dată din istoria Coreei de Sud (buget estimat: 40 de milioane de dolari).

Dificultăţile au fost legate de sintetizarea în două ore a câteva sute de pagini legate de trenul perpetuum mobile cu 1001 de vagoane care, prin mişcarea continuă, asigură condiţiile de supravieţuire a umanităţii decimate, condamnată să trăiască pe vecie în acest spaţiu neofertant datorită unui experiment eşuat de geo-inginerie, de combatere a încălzirii globale, desfăşurat în 2014. Oamenii populează vagoanele într-un număr şi o ordine socială predefinită, dictată de un criteriu simplu (cât de mult a putut plăti fiecare pentru a fi acceptat la bord), promiscuitatea şi raţionalizarea devenind din ce mai apăsătoare pentru ‘sărăntocii’ care trăiesc în devălmăşie în ultimele vagoane. 

Wilford (Ed HarrisWestworld, Mother!), inventatorul motorului şi responsabilul de menţinerea în stare de funcţionare a trenului, ocupă, evident, primul vagon de la locomotivă iar importanţa şi imaginea sa sunt cultivate aproape mistic de către forţele poliţieneşti şi cele propagandistice menite a menţine ordinea şi disciplina (Tilda Swinton - Michael Clayton, The Zero Theorem, Vlad Ivanov - La Gomera, Poliţist, adjectiv, Ewen Bremner - Trainspotting, Black Hawk Down ş.a.m.d.)

iar secţiunea de mijloc, ce separă bogaţii de sărmani, este rezervată producerii prin reciclare a resurselor necesare subzistenţei (apă şi hrană).

La 18 ani după punerea trenului în mişcare şi dispariţia oricărei alte urme de viaţă pe Terra (cifra nu e întâmplătoare făcând trimitere directă la prima generaţie născută în tren), din ultimele vagoane începe o revoltă condusă de Curtis Everett (Chris Evans – Captain America, Knives Out), mai tânărul Edgar (Jamie Bell – Rocketman, Billy Elliott), mama disperată Tanya (Octavia Spencer - The Help, Ma) şi respectatul patriarh Gilliam (John Hurt – 1984, Harry Potter), prin care colonia primitivă care trăieşte amorf - dar fără să fie forţată să producă ceva util - ţinteşte idealist la o viaţă mai bună prin dobândirea controlului asupra resurselor.

Asta nu înseamnă că această clasă de jos nu este lipsită de determinare sau ingeniozitate în găsirea soluţiilor artizanale de luptă, a fabricării de droguri sintetice sau a înlocuirii fotografiilor cu sketch-uri grafice realizate de cei talentaţi.

Treptat, pe măsură ce plebea avansează prin violenţă extremă cu ajutorul straniei perechi tată-fiică (Song Kang-Ho şi Go Ah-sung, ambii protagoniştii lui The Host, succesul lui Bong din 2006) iar revelaţiile se acumulează pas cu pas, întrebările existenţiale fac uitate scopul primar, atât în ceea ce-i priveşte pe revoluţionari cât şi pe spectatori, devenind ‘motorul’ acţiunii.
A dezvălui mai multe detalii despre plot ar fi realmente un deserviciu adus oricui îşi propune să vadă Snowpiercer fiindcă multitudinea de ‘De ce?’-uri la care fiecare se vede obligat să-şi căute propriile răspunsuri va necesita, probabil, mai multe vizionări... trenul ca arcă în contextul cataclismului, societatea/microcomunitatea supravieţuitoare condamnată datorită legilor entropiei, implicaţiile religioase, ş.a.m.d.

Estetic, în opoziţie cu B.D.-ul conceput auster în alb şi negru, cineastul coreean face din cromatică un instrument de susţinere al avansării în tren şi în aprofundarea stratificării sociale, de la cenuşiul anost şi maroniul decrepit din vagoanele ‘lagăr’ - trecând prin tehnicile de tip Anime (sângeroasa bătălie de la jumătatea garniturii) - la culorile foarte puternice care contribuie la definirea personalităţii fiecărei secţiuni din partea a doua a traversării, in contrabalans vizual cu spectaculosul şi imobilul cadru alb al munţilor Tirolulului austriac... toate dublate independent de o serie de simboluri complementare, nu totdeauna perceptibile cu uşurinţă (ex. ‘quest’-ul culinar: gelatina, produsul sintetic-aliment surogat / sushi, carnea crudă-aliment natural / steak-ul de vită, alimentul primar prelucrat în mod ‘civilizat’).

Închei acest parcurs cu o precizare anecdotică legată de originea plot-ului lui Snowpiercer. Deşi pentru cititorul/spectatorul din exterior poate apărea ca inedită, în Franţa (cel puţin) tema nu este o revelaţie la nivel conceptual căci de la finele anilor ’80 Georges-Jean Arnaud a început să publice seria La Compagnie des glaces, considerată cea mai longevivă operă literară de SF având acelaşi autor (98 de istorisiri tipărite până în 2005!) şi aceeaşi premisă inspirată de 1984 al lui George Orwell: planeta este acoperită de gheaţă iar companiile feroviare sunt singurele care pot garanta supravieţuirea omenirii. B.D-ul lui Lob şi Rochette, Le Transperceneige, a fost publicat în 1982 şi a fost urmat de încă trei volume, The Explorers şi The Crossing (1999/2000), scris de Benjamin Legrand şi ilustrat de Rochette, şi respectiv Terminus (2015), avându-l ca autor pe Olivier Bocquet. Ceea ce nu se regăseşte din banda desenată în filmul lui Bong Joon-ho este... virusul, al cărui purtător este personajul principal şi care declanşează o epidemie care ucide aproape toţi pasagerii trenului, indiferent de stratul social sau de rolul prestabilit în menţinerea funcţionabilităţii biosistemului .

IOAN BIG

Sursa foto: Imdb