Jurnal de lecturi din anul molimei II
De când a început toată nebunia legată de pandemie, am deseori senzația că viața noastră s-a transformat într-un roman polițist. Unul făcut după rețeta clasică whodunit, în care accentul e pus pe identitatea făptașului, revelată abia la finalul poveștii. Revine zilele astea, în discursul public, această idee fixă, învârtită obsesiv pe toate părțile : Nu se poate să fie un virus apărut accidental din întâlnirea unui liliac cu un pangolin. N-are cum. E făcut în laborator. De chinezi. Sau de americani. Sau de ruși. Etc. Psihicul nostru nu poate procesa absența unui vinovat clar, trebuie să afle, la capătul poveștii, făptașul, vinovatul pentru această situație care ne-a dat viața peste cap.
Și, fiindcă în perioada asta am avut timp să citesc mult, inclusiv cărți polițiste, las aici o listă de trei titluri de romane polițiste de (re)vizitat:
Agatha Christie, Zece negri mititei
Clasica poveste a Aghatei Christie despre 10 personaje convocate de o gazdă misterioasă pe o insula izolată pentru a fi pedepsite exemplar pentru păcate din trecut rămâne un reper în materie de povești polițiste de tip whodunit. Puzzle-ul creat de Christie aici e o capodoperă de construcție narativă.
Georges Simenon, Taverna de pe malul Senei
Mărturisesc, spre rușinea mea, că e prima carte despre comisarul Maigret, personaj făcut celebru de belgianul Georges Simenon. Dincolo de povestea polițistă captivantă, mi-au plăcut stilul scurt și concis al sctriiturii, aproape de jurnalism, și talentul de portretist al lui Simenon.
Camilla Läckberg, Prințesa ghețurilor
Nordic noir-ul e dovada că genul polițist e capabil să se reinventeze. Läckberg construiește convingător intriga polițistă dintr-o comunitate suedeză de pescari. În ciuda naivităților stilistice, cartea te ține în suspans până la final.
#bucharestoffline cu George Mihalcea, un bucureştean devenit dintr-un ploieştean, jurnalist de radio de 17 ani, cu 15 ani de Radio Guerrilla, convertit recent la Smart Radio, jurnalist de film la cinemap.ro, autor de proză scurtă la editura Trei, care iubeşte Bucureştiul – vorba lui Caragiale – cum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.
