„Tunelul”, confesiunea lucidă a celui care a epuizat inventarul răului

Ce mare roman ar putea să scrie un doctor fizician, un anarhist care abandonează activitatea ştiinţifică în favoarea jurnalismului şi a literaturii? Ar putea să scrie Tunelul, o carte refuzată - tratament ce li se aplică cărţilor foarte bune - de numeroase edituri.

Apărut în 1948, romanul argentinianului Ernesto Sábato e o confesiune lucidă a unui om care a epuizat inventarul a tot ceea ce e rău.

Roman tulburător şi captivant despre dragoste şi moarte, întemeiat pe o investigaţie existenţială a dramei determinate de imposibilitatea comunicării cu semenii, de solitudinea iremediabilă a individului şi mai cu seamă a artistului, de abisul halucinant dintre puritate şi nebunie, Tunelul este confesiunea pictorului Juan Pablo Castel.

Romanul începe abrupt: „E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a omorât-o pe María Iribarne…”. Relaţia clasică scriitor-cititor urmează să fie compromisă fiindcă cel din urmă devine complice la mărturisirea unei crime. Apoi începe destăinuirea, tot mai accelerată, care este relatată la persoana întâi.

Cartea are 180 de pagini, se citeşte uşor fiindcă mărturisirea ucigaşului nu e altceva decât nevoia acestuia de a-i povesti cuiva raţional că există un singur tunel. Despre ce tunel e vorba vom afla mai târziu.

Romanul spune povestea unei obsesii, aceea a lui Juan Pablo Castel pentru María Iribarne. 

Povestea începe la Salonul de Primăvară din 1946, unde Castel îşi expune una dintre pânze. Acesta este un pictor sensibil, atent la detalii, însă nu îi tolerează pe criticii care acum nu pălăvrăgesc nimic inteligent şi îi complimentează picturile cu o emfază şi o ipocrizie greu suportat.
Poate de aceea rămâne fermecat de o tânără care, privind un tablou al său, pare a fi atentă la un amănunt ignorat de alţi privitori, dar şi de impostorii aceştia cu experienţă. Întâlnirea cu María Iribarne are pentru Juan Pablo Castel un impact extraordinar, ceea ce înseamnă că trebuie, la o adică, să aibă un sens

,,A trecut o clipă. Apoi a răspuns:

 -Vă spun că m-am gândit la toate.

 -N-ai dat amănunte.

 -Pentru că totul e atât de ciudat, a fost atât de ciudat...sunt atât de tulburată... Bineînţeles că m-am gândit la dumneavoastră...

 Inima-mi zvâcni. Aveam nevoie de amănunte: mă emoționează amănuntele, nu generalitățile.

 -Trebuie să închid, mă întrerupsese pe neașteptate. Vine cineva.,,

 

Vorbim despre un artist a cărui singurătate apăsătoare e în fapt consecinţa unui lucru: a dispreţului pentru toţi cei incapabili să-l înţeleagă. Juan Pablo Castel  are, ce e drept, câte ceva în comun cu Jean-Baptiste Grenouille, personajul din Parfumul lui Suskind.

Ceea ce ar fi putut fi o poveste frumosă de dragoste, intersectarea a doua tunele, se transformă în ceea ce Maria o ştie: o dragoste care nu promite serenitate, ci un pericol constant.

…Și totuși, de ce o ucide pe singura persoană pe care o iubește? Rămâne de văzut. 

 

Limba: Română

Data publicării:2016

Editura: Humanitas Fiction

Colectie: Seria de autor Ernesto Sabato

Traducatori:Tudora Sandru Mehedinti

Lectură plăcută!

Anna Antal, redactor