Dincolo de ziduri… mai, 2020, Brașov

Orașul pulsează, dincolo de ziduri este viața de zi cu zi, sigur schimbată de închiderea temporară, austera sub regimul fricii și al veștilor alarmiste. Da, este nevoie să stăm în case iar orașul ne întoarce, din nou, ochii către noi, către propriile valori și timpul întrospecției.

Străzile sunt golite de pașii turiștilor, restaurantele și-au pierdut suflul iar macadamul reflectă acum doar sclipirea ploii. Am găsit loc de parcare cu ușurinta, strada mă privește cu mirare dar și acceptare, sunt așa cum sunt unde sunt. Aici și Acum este pentru mine un fel de distanță sufletească între mine și ziduri. Căci dincolo de ele este viața, așa cum este și la mine acasă, în familie, cu zâmbete, cu strigăte, cu mirări și exclamări.

Mă pregătesc să privesc dar și să mă privesc. Inainte de orice moment fotografic la mine apar aceleași întrebări, prima fiind conexiunea cu ceea ce este, iar ceea ce este, este acum în plină metamorfoză, atât interioară cât și exterioară. Acum însă nu pot avea așteptări, căci străzile sunt golite, cei puțini rămași pe stradă s-au refugiat din fața ploii, așă că prezent sunt doar eu… și cei de după ziduri.

După aceea mă întreb ce vreau să privesc. Obișnuit fiind cu forfota și spectacolul uman, rămân puțin perplex… căci nu prea știu să îmi răspund, așa că sper. Privesc din nou, de astă dată de sus și îmi recunosc stinghereala în fața unui plan atât de golit de noi, oamenii. Cum te descurci în astfel de momente? Incă mă întreb, încă aștept răspunsul.

Traversez acoperișurile plin de speranță și frumusețea orașului rămâne întipărită, însă viața sa este dincolo de ziduri, acolo unde nu poți pătrunde și nu ar trebui să pătrunzi. 

Pășesc agale către mașină și decis să revin acasă. Dincolo de Tâmpa, culcat sub un alt pat de nori, se află Răcădău. Miroase a praf scăldat de apă, iar Răcădău pare dincolo de oraș, un sat urban atașat de fratele său cu iz medival. Acum este liniștit și strălucitor, în fiecare zi îl descopăr ca pe ceva nou, am reînvățat asta de la copiii mei. Ei încă se minunează de orice, adulții par să fi pierdut această bucuroasă deprindere de a găsi strălucire în tot ceea ce este, așa cum este.

Mă opresc din nou și planez ușor deasupra văii, pâlnia cartierului îmi reflectă verdele crud al pădurii, locul pe care îl descopăr în fiecare zi.

Orașul trăiește încet și molcom, cumva culcat sub nori de ploaie.

Gabriel Bălănescu, fotograf, antropolog