Jurnal de bucureștean | Locuri literare de vizitat după pandemie

De când sunt în izolare, citesc, însă nu atât de mult pe cât estimam la început și nici pe departe pe cât mi-aș dori. Dar e un timp al cititului, ceea ce vă doresc și vouă, motiv pentru care vă propun câteva fragmente literare care se referă la București, mai precis, la locuri literare pe care să le colindați după pandemie, când și Berceniul va fi frumos (nu știu de am strecurat răutatea asta).

Așadar, binevoiți să vă plimbați cu ochii minții în căutarea fostului hotel Carlton de pe Ion Câmpineanu, în zona Podului Basarab, pe fosta Șosea Cățelu, pe Calea Văcărești și în locurile unde au fost ascunși solenoizi.

  1. „Carlton” de Cezar Petrescu, Editura Hoffman

Cezar Petrescu a rămas unul dintre marii mei favoriți din literatura română, nu doar pentru că a dedicat, dacă nu mă-nșel, cinci cărți Capitalei. Printre cele mai dragi mie se numără „Carlton”, despre micul univers cuprins în hotelul prăbușit la marele cutremur din 1940. Carlton era pe situat pe strada Aristide Briand nr. 20, fostă Regală, azi Ion Câmpineanu. „Zidirea albă, verticală, gigantă, se profilează pe cerul cristalin mai presus de clădirile vecine. Fatidica inscripţie de pe frontispiciu parafează noaptea cu litere de foc şi de sânge: CARLTON. Slovele se aprind şi se sting, palpită. Răspund oare semnalizărilor miste­rioase, întrerupte, din spațiile interstelare? Două lampadare deasupra afişelor de cinematograf, luminează programul atrăgător şi picant de mâine, cu două matinee şi preţ. popular: Luna de miere la Paris. Atât şi nimic mai mult. Presimţirile, semnalizările misterioase, nu sunt pentru această  lume...”.

  1. „Adrian Enescu 4ever”, volum coordonat de Alexandru Șipa, Editura Tracus Arte

Adrian Enescu s-a stins în 2016 pe 19 august, în aceeași zi în care, în anul 1881, se năștea George Enescu. Atunci când văduva lui Adrian Enescu ne-a amintit acest detaliu, în mansarda de la Cărturești Verona, unde ne aflam pentru lansarea cărții „Adrian Enescu 4ever” la un torid sfârșit de august, s-a lăsat un frig demn de miezul lui februarie. Înainte de Adina au vorbit invitații lansării. Mai întâi, vizibil mișcat, muzicologul Alexandru Șipa, cel care s-a îngrijit de acest volum care strânge în paginile sale mărturii ale celor care l-au cunoscut și admirat pe Adrian Enescu. Apoi, cu voia dumneavoastră, eu („Adrian Enescu 4ever” include patru din textele mele – un interviu, un chestionar, o cronică de teatru și recenzia albumului postum), nu mai puțin emoționat, evocându-l pe cel pe care l-am numit Celălalt Enescu și căruia îi port o vie amintire, cuvenită unui artist marcant al României, dar și unui, așa cum am mărturisit cu un tremolo în glas imposibil de camuflat, veritabil prieten. Iată ce povestea regretatul compozitor în cest volum. „M-am născut în Bucureşti, aici am trăit toată viaţa. Am venit pe lume lângă podul Basarab, unde, parcă ţi-am mai povestit, ascultam ore în şir ritmurile roţilor de tren, sunetele aburilor scoşi de locomotive şi şuieratul lor, murmurul oamenilor care treceau pe pod, zgomotul maşinilor, pentru ca ulterior să devin dirijorul, solistul şi compozitorul acestui ansamblu. Când mă suiam pe pod şi ascultam polifonia aia genială a oraşului, pentru mine era o lume sonoră extraordinară, care mă făcea împlinit. N-ai cum să înţelegi ce însemna podul Basarab pe vremuri – o punte între două lumi. Lumea care venea de pe Calea Griviţei  şi cea care veneau de la Fabrica de bere, asta din urmă era vai de mama ei. Dac-aş fi avut talent de scriitor să decupez personajele alea, aproape de ficţiune, ar fi fost genial! Şi eu, care umblam cu muzica aia în cap tot timpul…”.

  1. „Șoseaua Cățelu 42” de Alina Nedelea, Editura ALLFA

Am îndrăgit acest volum din mai multe motive, vă las să le descoperiți dacă nu l-ați citit, dintre care unul sentimental: am copilărit pe această șosea (acum, strada Câmpia Libertății) care dă în două străzi unde am locuit, Baba Novac și Fildeșului, am avut prieteni chiar la această adresă, aflată aproape de școala generală la care am învățat, de restaurantul în care aveam să mă întâlnesc peste ani cu fostul meu prof de engleză, scriitorul Gherasim Țic, aici le-am urmărit cu privirea pe primele fete care mi-au căzut cu tronc, Mirela și Irina, pe aici m-a lovit o Dacie de un alb lăptos a cărei conducătoare a fugit de la locul faptei, pe aici e și bisericuța unde am fost botezat acum 51 de ani. „Suntem în 31 decembrie 1988 şi acasă la mine e multă lume. Locuiesc în Bucureşti (n-am ales eu asta, m-am născut acolo şi basta !), pe Şoseaua Căţelu, numărul 42. Am petrecut douăzeci de ani întrebându-mă ce destin sau viitor poate avea o fată care locuieşte pe o stradă cu un asemenea nume şi încă alţi zece ani din viaţă jurându-mi că în testamentul meu voi scrie o singură rugăminte : „Fie-vă milă!! Schimbaţi numele străzii ăsteia. dacă s-ar numi Strada Câinelui, de dragul sonorităţii, şi tot ar fi un început.“

  1. „Calea Văcărești” de I. Peltz, E.S.P.L.A.

Am fost literalmente zguduit de această carte. Zbuciumul locuitorilor de aici, aflați, cum zice autorul, într-o „permanentă goană după un codru de pîine, după un strop de soare, după o fărîmă de tihnă”, surprind una dintre marile drame ale veacului trecut. Ilustrațiile Tiei Peltz întregesc valoarea unui volum care ar trebui să intre la categoria lecturi obligatorii. „În fiecare atelier mucegăit încerca vreunul visul; în fiecare pat sărac din cartier adormea evreul cu imaginea pămîntului fabulos în care se va îmbogăţi şi va trăi „omeneşte”. Toată calea Văcăreşti, întreaga cale Dudeşti, străzile Traian şi Raion, Bradului şi Cîmpoduci, Olteni şi Mircea Vodcă – cartierul de la un capăt la altul creştea în dorul Americei a – toate izbăvitoare. Femei necăjite, îngropate în mizerie cu trupul devastat de reumatisme şi lipsuri, îşi strîngeau copiii în braţe, şoptindu-le la ureche îndemnul: — Ai să fii, puiule, şi tu bărbat şi-ai să pleci în America şi-ai să trimiţi mamei bani! Femeia îşi trecea zilele cu o supă de cartofi şi o dată pe săptămână cu carne, în cinstea sîmbetii; nu se spăla şi nu se primenea cu lunile; umbla în zdrenţe şi n-avea de nicăieri nici un ajutor – dar nu renunţa la visul Americii miraculoase...”.

  1. „#ÎnTimpCeTuDormeai” de Horia Ghibuțiu, Editua Trei

Fiți pe pace, n-aș fi avut gustul bizar de a vă recomanda chiar o carte scrisă de mine, dacă nu se referea la o altă carte, minunată: „Solenoid” de Mircea Cărtărescu. „Solenoid” e e o capodoperă autoreferențială a unui artizan al textului și al textualismului. Dacă i-am da la o parte structura filigranată și am rămâne din toată cartea doar cu secvența sarcoptului mesianic sau cu paginile inenarabile având ca protagonist Bucureștiul real/ fictiv traversând anotimpuri, epoci și regimuri, tot am fi câștigați: am parcurs o orfevrărie literară care-și revendică universalitatea. Iată un fragment din cartea mea despre câteva locuri literare din cartea celui mai mare scriitor român contemporan: „Metropola cărtăresciană glisează pe pojghița subțire a realității și plonjează frecvent în abisul imaginar – ca toată cartea, e un amestec savant de adevăruri și de ficțiune. Personal, nici nu cred că folosește cuiva să distingă veritabilul de închipuit. Sigur, dacă ține cu tot dinadinsul, o poate face, cu condiția să-și știe foarte bine orașul, dar să cunoască amănunțit și întreaga operă a autorului, al cărui „Solenoid” își extrage esența din scrierile precedente. Da, Mircea Cărtărescu a predat la ultima școală din București, dar nu se cheamă 86, ca în carte. A existat însă vreo casă în formă de vapor pe Maica Domnului? Cu siguranță, nu e niciun solenoid plantat la Biblioteca Națională (fostul loc al Institutului de Medicină Legală), pe strada Maica Domnului, în Ferentari, la capătul Pantelimonului, în Colentina sau în fosta zonă Dudești Cioplea. Dar ce contează? Important e, cum scrie la pagina 555, că „lumea mea e Bucureștiul, orașul cel mai trist de pe suprafața pământului, dar totodată singurul adevărat”.

Material realizat de Horia Ghibuțiu