‘Greierele şi furnicile’ sau când viaţa bate fabula

Când de amorul artei literare a redus conflictul ‘greieri vs. furnici’ la un caz individual, La Fontaine a făcut una dintre cele mai grave erori din istorie, cu consecinţe ideologice ireparabile în ce priveşte evoluţia societăţilor furnicilor. În multe muşuroaie, diviziunea muncii, comunicarea între indivizi şi abilitatea colectivă de a rezolva probleme au rămas astfel în stadii asociabile mai degrabă cu primitivismul decât cu modernitatea, iar furnicile au devenit tot mai dezinteresate în privinţa modului în care se consumă bunurile acumulate în comun. Degeaba s-au tot perindat diverse furnici la şefia muşuroiului căci acesta s-a cam părăginit iar ‘boabele de secară’ au început să fie din ce în ce mai puţine. Sau mai inaccesibile.

Un aspect pe care La Fontaine l-a ignorat când şi-a conceput fabula e acela că nu doar albinele ci şi furnicile, rudele lor, îşi au propriii “trântori”, pe care îi tolerează din respect pentru drepturile individuale ale oricărui himenopter. Nasol e că o parte din aceştia, detectabili prin apetitul exagerat pentru miere, nesatisfăcuţi cu statutul de simpli membri ai unei familii sociale la a cărei funcţionare asistă chibiţând, profită de lipsa de reacţie a “lucrătoarelor” din colonie ca să schimbe după chef şi interes regulile din muşuroi. Mai ales dacă provin din speciile de furnici prădătoare, obişnuite să se înfrupte fără probleme de conştiinţă din orice nu e muncit de ei. Exact după cum îl acuză c-ar proceda pe trubadurul nedespărţit de chitară, declarat inamicul lor oficial, greierul.

Doar că, uite, a fost pus greierul şef peste furnicar şi situaţia a devenit aiuritoare. Trântorii îşi simt ameninţat confortul familiilor - au enorm de mulţi “nepoţi” - în timp ce fostul oponent se vede obligat de un duşman din afară, complet insensibil la muzica lui, să pară că e furnică. Greierul, care nu reuşise să înduplece furnica lui La Fontaine dar se făcuse ascultat şi plăcut de majoritatea credulă a furnicilor lucrătoare, a trebuit să îşi schimbe repertoriul în criză, să renunţe la piesele folk şi să interpreteze imnuri de situaţie “albastră”. Nu dă semne c-ar şi crede în ce cântă plebei furniceşti fiindcă nu doar că a adus la înfruptat şi alţi greieri în vârful muşuroiului dar i-a ţinut pe lângă el şi pe nepoţii de trântori ghiftuiţi deja de boabele din depozit pe motiv că... sunt implicaţi în prima linie a bătăliei.

Furnicile-trântori au descoperit şi ele că pot cânta de-acasă şi promit seminţe la toţi cetăţenii din muşuroi, indiferent de specie. Printre cei din urmă sunt şi o mulţime de greieri respectaţi de furnici pentru talentul lor, necăjiţi când îşi văd acum cămara goală în timp ce nepoţi de trântori afoni plătiţi integral cu boabe de la buget continuă să cânte fals prin direcţiile de cultură pentru că, deh... “sunt implicaţi în prima linie”. Dar de ce-ar avea nevoie furnicile cele multe de greieri şi cultură? Pentru că repertoriul unui singur “greiere” nu convinge. Nici măcar o furnică. A zis-o La Fontaine.

Morala? Nu există, pentru că nu trăim într-o fabulă.

IOAN BIG, Publisher Zile şi Nopţi