Filme Horror de urmărit pe Netflix

Streamingul oferă o masă tot mai consistentă de filme, dintre care cele cu adevărat inedite ca premisă, captivante ca dinamică sau realizare, devin mult mai dificil de remarcat fără un consum semnificativ de timp. 

Iată 7 Horror-uri de factură diferită, uşor de trecut altfel cu vederea în oferta Netflix, care, luate în ansamblu, indică potenţialul de reinventare al genului într-o mare varietate de forme.


APOSTLE, (2018, r: Gareth Evans)

Regizat de autorul Actionerelor The Raid, Apostle e departe de estetica de VG al acestora pentru că exploatează vâna Horror testată de Evans în segmentul Safe Heaven din V/H/S/2. Plot-ul reprezintă o interpretare originală a reţetei infiltrării într-un cult religios (pe linia The Wicker ManRed StateThe Sacrament). Filmul începe ca o dramă de epocă - fata răpită în 1905 de comunitatea de pe o insulă izolată din Ţara Galilor, condusă de un fals profet - dar lucrurile evoluează ultrabizar şi se trece gradual în faza ‘WTF!’, cu un Grand Guignol final şocant prin mixul de supranatural de sorginte păgână şi sălbăticie umană născută din fanatism... sau, dimpotrivă, din refuzul credinţei. Apostle terifiază prin sursa fundamentalismului şi nu prin efectele sale.


THE INVITATION (2015, r: Karyn Kusama)

 

Cu cât vă spun mai puţine despre acest film cu atât mai bine, pentru că este o ficţiune Horror ce nu poate fi privită fără a simţi dorinţa viscerală ca ceea ce se întâmplă în el să nu i se întâmple şi spectatorului. Niciodată! A spune că e un Thriller psihologic cu tuşe de Slasher ar fi mult prea simplist pentru un film care ne vorbeşte în fapt despre coşmarurile din propria realitate. Karyn Kusama (Æeon Flux) demonstrează în această disecţie a fricilor şi a durerii umane interioare că e capabilă să ne ţină pe jar fără a apela la artificii spectaculoase. Până la urmă totul se rezumă aparent la o cină intimă a unui grup de cunoscuţi, ce aminteşte mai degrabă de The Birthday Party al lui Harold Pinter decât de, să zicem, House on Haunted Hills


VERÓNICA (2017, r: Paco Plaza)

 

Plaza e spaniolul care a semnat R.E.C., referinţă pentru Horror-ul ‘found footage’, deci din start curiozitatea e vie apropo de noul concept pe care vrea să ni-l propună. Verónica intră în categoria Horror-ului adolescentin având ca topic posesia demonică şi surprinde nu atât prin originalitatea poveştii (o liceană aduce în casa familiei un spirit diavolesc în urma unei şedinţe cu Placa Ouija) pentru că am văzut deja The Last Exorcism sau Ouija, cât prin forma neuzuală în care e spusă, strălucind mai ales prin interpretarea actorilor-copii şi amplificarea suspansului cu ajutorul imaginii tocmai în scenele care nu sunt foarte întunecate. Iar demonii adevăraţi se dovedesc a fi colegii de generaţie ai Verónicai.


CAM (2018, r: Daniel Goldhaber)

 

De multe ori identitatea pe care omul şi-o proiectează şi o cultivă online ajunge să îi scape de sub control. De aici pleacă Horror-ul psihologic Cam, bazat pe experienţa de sex worker a scenaristei Isa Mazzei: cu cât o identitate fabricată devine mai “reală”, cu atât mai puţin aparţine persoanei care a generat-o. Alice, o ambiţioasă camgirl pentru care statutul de fantezie sexuală reprezintă doar o consecinţă a succesului profesional, îşi vede followerii furaţi de către o replică din mediul digital ce a pus stăpânire pe canalul ei de net şi ameninţă să îi distrugă inclusiv viaţa reală. Cineva îi seamănă leit şi e dispus să facă online lucruri pe care Alice le-a refuzat. Până acum.


VELVET BUZZSAW (2019, r: Dan Gilroy)

 

Gilroy, nominalizat la Oscar pentru Nightcrawler, face din nou echipă cu Jake Gyllenhaal şi Rene Russo pentru acest Horror satiric despre afacerile cu lucrări de artă care evoluează rapid într-un Art Splatter în care morţii şi morţile sunt prezentate cu minuţia şi grija pentru detaliu al unui curator de expoziţie. Premisa o constituie misterul supranatural al picturilor “interactive” semnate de un geniu nedescoperit (în viaţă), pe care le valorifică patroana unei galerii şi un influent critic de artă modernă. Arta îi ucide pe toţi cei care au profitat de pe urma ei într-un film adult şi relativ sofisticat despre lăcomie, care îngrozeşte mai puţin decât amuză.


1922 (2017, r: Zak Hilditch)

 

Din acest puzzle nu putea lipsi o adaptare după Stehen King. Povestea gotică al acestui Horror existenţial narată în stil de confesiune e incredibil de simplă: din motive de criză financiară, în 1922, un fermier îşi ucide soţia cu complicitatea fiului adolescent şi trăieşte apoi cu sentimentul de vinovăţie. Bănuiţi deja că partea înfricoşătoare nu este crima în sine ci paranoia eternă care vine cu amintirea ei. Cele mai multe transpuneri cinematografice după Stephen King sunt jalnice, de la Maximum Overdrive la The Dark Tower, însă 1922 se ţine bine tocmai datorită forţei impresionante date de simplitate. Şi de performanţa actoricească al cameleonicului Thomas Jane.


THE RITUAL (2017, r: David Bruckner)

 

Încheiem cu popularul subgen ‘Bro’-Horror şi cvartetul aflat într-o excursie în natura scandinavă în amintirea unui prieten ucis în timpul unui jaf, perfect reprezentativ prin lipsa de logică cu care protagoniştii ignoră harta şi siguranţa dată de potecă pentru a se afunda în codrul întunecat. Filmul pare a se mulţumi să împrumute din Blair Witch Project ori Eden Lake însă în realitate excelează într-un mod... ‘shyamalan’-esc prin puterea de sugestie şi subtilitatea imaginii şi sound design-ului. The Ritual impresionează aproape ca Get Out sau The Witch şi are unul dintre cei mai tari monştri din liga ‘WTF!’ din Horror-urile recente. Fie şi doar pentru acesta merită văzut.


  

  • Recomandări de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter