Vor mai fi restaurantele vreodată ce-au fost?

Aproape că nu-mi vine să vă întreb ce faceți, cum sunteți, că mă gândesc că o să mă întrebați la rândul vostru și va trebui să vă răspund. După două luni jumate de căutat adrese, plimbat cu caserole și trăit de pe-o zi pe alta, pare că se vede o luminiță undeva în depărtare. Ne agățăm ca de un colac de salvare de gândul că ne vom revedea pe terasă, cuminți, responsabili, dar calzi și prietenoși. Nu, n-o să fim distanți, decât poate fizic. Pentru că e contra naturii noastre. 

Circula deunăzi o imagine sinistră cu o terasă din Olanda, în care musafirii stăteau câte doi într-un cub, izolați și stingheri. Pentru mine, așa arată apocalipsa gastronomiei, asta e imaginea absolută a sfârșitului. Să ieși dintr-un cub, ca să stai într-un alt cub, departe de ”pericolul” socializării, e imaginea sfârșitului.

Atunci când mi-am închipuit restaurantul meu, nu am vizualizat doar preparate sau combinații inedite, ci mi-am închipuit mai presus de toate, zumzetul oamenilor, clinchetul tacâmurilor, zâmbete, comunicare, interacțiune, comunitate.

De când am deschis, fiecare seară se încheia cu plimbări printre mese, cules impresii, făcut poze, strâns de mâini și așezat o clipă cu câte-un oaspete pentru un pic de bucurie împărtășită. Pentru trei luni de zile am avut asta, din plin și de fiecare dată când închid ochii revăd acele imagini și îmi spun că totul va fi bine, că vom redeveni oameni, că vom depăși această provocare și vom putea, cândva, să ne băgăm picioarele în ”distanțare”. Sigur că nu acum, sigur că vom respecta regulile cu strictețe, că vom ”vorbi” prin gusturi și prin grija pentru cum și ce gătim, dar dacă nu vom reveni la tot ce înseamnă restaurantul, așa cum îl știam odinioară, ne vom usca puțin câte puțin, ceva din noi va muri zi de zi, până când probabil ne vom opri.

Restaurantul e despre mâncare, dar mult mai mult e despre un grup de oameni care se reunesc în jurul unui set de valori, unui stil de viață, a unei curiozități a descoperirii și a unei bucurii a gusturilor.

Nu vom putea trăi în cuburi și nici nu vom avea roboți în loc de ospătari. Nu noi, nu cei care gătim cu sufletul și punem un strop din noi în fiecare farfurie, pentru a primi în schimb un zâmbet și un dram de bucurie. Așa că ținem pumnii strânși cu gândul că ne vom întoarce la ce-am fost odată, pentru că altfel nu cred că știm să fim.

Aveți grijă de voi, dar ”țineți aproape”!

Mădălina Sánta

Mădălina Sánta are 29 de ani, este chef și de curând antreprenor. A absolvit o facultate de comunicare și a lucrat 7 ani în publicitate, apoi a decis să se dedice gastronomiei, specializându-se la Lyon, la Institutul Paul Bocuse. Își pune în valoare pasiunea la restaurantul ”Szikra” deschis în Sfântu Gheorghe.

https://www.facebook.com/szikrarestaurant/

Foto: Máthé Csaba