VIDEODOME | “EDGE OF TOMORROW” (2014, regia Doug Liman)

Un film SF de război pe care mi-am propus să îl văd la vremea lui la cinema însă l-am ratat din motive pe care nu le mai ţin minte, din fericire disponibil acum pe Netflix, regizat de Doug Liman (The Bourne Identity, Mr. & Mrs. Smith) pe baza unui scenariu conceput de Christopher McQuarrie (oscarizat pentru The Usual Suspects în ’96) şi Jez Butterworth (Ford v Ferrari, James Bond’s Spectre), în fapt o adaptare a nuvelei SF japoneze All You Need Is Kill (2004) scrisă de Hiroshi Sakurazaka (ulterior transformată într-o serie Manga desenată de către Takeshi Obata).

Credit foto: David James

Din raţiuni evidente de ‘cruise-are’, personajul principal nu mai este asiaticul Keiji Kirya ci William ‘Bill’ Cage (Tom Cruise – Mission: Impossible, Jack Reacher), un arogant ofiţer american responsabil cu propaganda şi care n-a luptat în viaţa lui altfel decât cu vorba şi cu pixul, aruncat conjunctural în linia întâi a frontului, într-un război deprimant în care umanitatea pierde, pas cu pas, teren (în fapt, a pierdut deja întreaga Europă) în faţa unui inamic extraterestru, "mimics", specie radical diferită faţă de a noastră atât biologic cât şi comportamental (supranumită aşa datorită infernalei capacităţi de adaptare) şi care, mai mult, se află într-un stadiu evolutiv ce îi permite să prevadă viitorul deci, întotdeauna, îşi poate calcula mişcările înaintea oponentului.

Credit foto: David James

Un război fără şanse de succes pentru o omenire care se cramponează în continuare de tehnică şi tehnologie uitând că poate apela şi la puterea... minţii. Cage este un militar neantrenat şi, în ciuda macho-ismelor sale de faţadă, un laş, dar care, implicat accidental pe front într-un duel cu un alien în urma căruia se trezeşte blocat într-o buclă temporală, adoptă rapid principiul "learning by doing". Din start, premisa este interesantă... inversarea simbolisticii istorice asociate cu WWII (prima mare victorie – Verdunul!, numele invaziei – ‘Operation: Downfall’/’Der Untergang’, eşecul fundamental – debarcarea din Normandia!, apoi mutarea polului de comandă inamic din previzibila Germanie în... subsolul piramidei Luvrului!), conştientizarea futilităţii eforturilor ofensivei (adversarii ştiu dinainte ce plănuiesc oamenii) şi disperarea generată de aceasta (ori de câte ori Cage - un Tom Cruise care combină inteligent cinismul cu umorul - se trezeşte/revine pe plajă este marcat de faptul că fiecare gest minuscul poate să reprezinte o soluţie sau, dimpotrivă, un deces asumat).

Cruise moare de câteva zeci de ori (de cele mai multe ori împuşcat chiar de partenera sa, ‘eroina de la Verdun’, sergentul Rita Vrataski – Emily Blunt, câştigătoare a Globului de Aur pentru Salmon Fishing in the Yemen) pentru ca naraţiunea să ajungă la final, căci singura soluţie pentru a învinge este să distrugi ‘creierul’ E.T. ce îşi alimentează armata cu informaţii şi cum o poţi face dacă acesta ştie în avans cum vei acţiona? Marea provocare a fost aceea de a găsi soluţii pentru atenuarea inevitabilei senzaţii de repetitivitate vizuală şi de ermetism însă Liman, adoptând o mentalitate de video gamer, pune în scenă foarte spectaculos acest mix (peste medie de) interesant de Groundhog Day, Saving Private Ryan (evident, debarcarea) şi War of the Worlds (versiunea lui Steven Spielberg) cu aportul incontestabil al directorului de imagine, australianul Dion Beebe (Oscar pentru Memoirs of a Geisha), directorului de producţie responsabil cu designul Hi-Tech a echipamentelor armatei viitorului (germanul Oliver Scholl, acolitul cu state vechi a lui Roland ‘Stargate’ Emmerich), a tandemului Blunt-Cruise (iniţial, rolul fusese oferit de Warner Bros. lui Brad Pitt), dar şi al actorilor din rolurile secundare (ex. Brendan Gleeson – Assassin’s Creed, serialul Mr. Mercedes, Bill Paxton – Aliens, Apollo 13).

Vizual, cineastul conservă stilistica Manga prin excesul de inedite gadget-uri şi gimmick-uri tehnologice belicoase, prin concepţia ‘Mimicilor’ vis-à-vis de care încă am polemici cu mine însumi dacă au picioare sau tentacule şi prin... tonalitatea melancolică a finalului (în ciuda accentelor de umor exagerat, care, într-o anume măsură, în opinia mea, trag întregul film în jos).

Credit foto: David James

Sigur că un consumator înrăit de SF poate ridica destule probleme: Ce naiba vor extratereştrii ăştia şi cum de şi-au ales exact Europa? Dacă sunt aşa de deştepţi şi de evoluaţi încât să vadă în viitor şi să posede tehnologii de călătorie intergalactică de ce trebuie să se lupte corp la corp cu amărâţii de umanoizi?, ş.a.m.d.... Edge of Tomorrow este departe de a fi o capodoperă subversivă precum Starship Troopers al lui Paul Verhoeven însă, cu certitudine, rezistă ca unul dintre cele mai inventive blockbustere SF post-2000 (sper că am fost suficient de clar şi că nu se înţelege că asociez acest produs cu Gravity sau Interstellar).

Credit foto: David James

Mai rămâne de subliniat doar un detaliu de final... muzica excelentă al lui Christophe Beck (Ant-Man, trilogia Hangover), cel care l-a înlocuit pe Ramin Djawadi (GOT, Westworld), care, la rândul sau, îi ocupase locul colaboratorului uzual al lui Liman, John Powell (care însă a decis în acea perioadă să îşi ia un an sabatic în ceea ce priveşte muzica de film), ce trebuie avută şi ascultată independent de vizionare. "Find me when you wake up"... Merită o vizionare! Mai ales pentru atitudinea dezabuzată al lui Tom Cruise ce aminteşte de Wile E. Coyote din desenele animate Looney Tunes create de Chuck Jones. 

Credit foto: IMDB