Interviu cu OLIMPIA MELINTE “Mi-am dorit să mă provoc la infinit!”

Olimpia Melinte este o fiinţă înşelătoare. În cel mai frumos şi impresionant sens al cuvântului. După fiecare rol în care o vedem performând ne dă senzaţia că am ajuns să o cunoaştem. Următorul însă ne dovedeşte întotdeauna că ne-am înşelat. Olimpia Melinte are o capacitate uluitoare de a se reinventa în beneficiul publicului cu fiecare partitură performativă iar asta îi confirmă poziţia în galeria valorilor perene ale cinematografiei europene. Indiferent că ne gândim la asasina tarată psihic şi mutilată fizic în asediul Stalingradului din recentul film spaniol Sordo ori la adorabila căţeluşă cu botul în formă de inimă din Călătoria fantastică a Maronei, animaţia Ancăi Damian nominalizată anul acesta la Gopo.

 

Cei care cred că au ajuns să o (re)cunoască pe Olimpia Melinte ca Eliza Dragomir în popularul serial TV  Vlad dar o descoperă apoi pe net ca Gina într-unul din webisoadele din CASTiNG... sau invers, îşi vor da seama foarte bine cât de înşelătoare poate fi impresia indusă de asocierea actriţei cu un anume rol. Cu certitudine însă, până acum, cea mai relevantă mostră a versatilităţii performative a Olimpiei Melinte, în fapt o consecinţă a talentului ei considerabil, o reprezintă dublul rol făcut în aclamata dramă spaniolă Caníbal, în care interpretează perechea de surori gemene Alexandra şi Nina, trofee vânate de Carlos, un croitor provincial sociopat. De la acestea am plecat în dialogul cu Olimpia, în încercarea de a potrivi împreună câteva piese din “puzzle”-ul care o defineşte profesional.

Olimpia Melinte și Antonio de la Torre în "Canibal"

Pentru Caníbal ai fost nominalizată în 2014 la o mulţime de premii. Dă-ne câteva repere despre cum a obţinut un rol de Premiu Goya o actriţă româncă aflată pe atunci încă la început de parcurs profesional.

După experienţa din Italia cu filmul Sette opere de misericordia [premiat la festivalurile de la Locarno, Annecy şi Marrakech în 2011 – n.r.], lucrurile au început să se schimbe în viaţa mea profesională, pentru că filmul a călătorit mult, a ajuns pe la multe festivaluri, iar asta mi-a deschis şi mie o poartă spre cinematografia europeană. Regizorul spaniol Manuel Martín Cuenca m-a văzut aşadar în acel film, a venit în România să mă cunoască şi să dau probă pentru filmul lui - desigur, nu s-a oprit la mine, a făcut o audiţie care a durat câteva luni şi a cunoscut zeci de actriţe de peste tot din ţară. Caníbal este un scenariu la care a lucrat 7 ani, aşa că era absolut necesar să fie sigur că face alegerea corectă. A călătorit şi la Iaşi - îi povestisem că este oraşul meu natal şi că acolo sunt foarte mulţi actori talentaţi - şi la Chişinău, iar la finalul acestei etape de casting m-a ales tot pe mine. Dădusem o probă cu Antonio de la Torre [interpretul personajului principal masculin – n.r.] şi, probabil, acel moment a contat cel mai mult. Şi în felul ăsta am ajuns să joc în filmul lui Manuel Martín Cuenca şi să mă îndrăgostesc iremediabil de Spania - o ţară fascinantă din toate punctele de vedere, mai ales din cel al cinematografiei şi al modului în care funcţionează industria cinematografică.

Notorietatea ta la nivel naţional s-a consolidat însă în ultimul timp prin rolul Elizei Dragomir din serialul Vlad de pe ProTV. Cum ai devenit Eliza? E un rol ispititor pentru orice tânără actriţă.

Aici e o poveste foarte alambicată şi din nou apare în peisaj Spania - iniţial acţiunea din Vlad se petrecea în Spania şi în România, şi atunci oferta a venit la mine bazându-se pe faptul că ştiam limba spaniolă şi că mai lucrasem acolo, iar după primele audiţii şi după ce şi-au dat acordul cei de la Pro TV în legătură cu această colaborare, scenariul s-a schimbat, din motive financiare, dar am rămas în distribuţie şi am filmat în Grecia o parte din primul sezon.

Olimpia Melinte în serialul "Vlad" (filmări)

Date fiind succesul şi longevitatea serialului, acum la al 3-lea sezon, a trebuit să ajungi să o defineşti pe Eliza într-un mod extrem de amănunţit...

Da, aşa este, Eliza este parte din viaţa mea şi nu e zi în care să nu mă gândesc cum ar fi reacţionat ea în anumite momente. Chiar şi acum, în perioada asta de carantină, am făcut diferite exerciţii de imaginaţie în care m-am gândit ce ar face, cum s-ar simţi, cu cine ar comunica, ce activităţi ar fi dispusă să facă şi ce oameni i-ar plăcea să aibă în preajmă. Este un personaj controversat, o femeie cu o personalitate puternică şi cu o viaţă complicată şi mă bucură faptul că am avut şansa să o întâlnesc şi să-i dau viaţă.

Dar cât de repede te-ai ‘împrietenit’ cu personajul şi în ce măsură construcţia acestuia înglobează propria ta viziune asupra lui?

Cu Eliza m-am împrietenit treptat, pentru că a trebuit mai întâi să înţeleg că nu trebuie să o judec, deşi gândul ăsta îmi era cel mai la îndemână. Faptele ei erau uşor de pus la zid, dar am avut nevoie de timp şi discuţii îndelungate cu Jesús del Cerro [regizorul serialului – n.r.] ca să accept şi să înţeleg tot ceea ce a făcut această „bad girl” a serialului. Dar ce are Eliza diferit faţă de alte personaje scrise în aceeaşi cheie este emoţia, ea şi-a păstrat o latură foarte sensibilă pe care nu i-o poate lua nimeni. Oricât de dureroasă e viaţa, oricâte are de înfruntat, oricât de mult rău face, există această fărâmă de umanitate pe care nu şi-o pierde. Pentru că orice personaj negativ are şi o latură sensibilă, iar pentru Eliza marea ei dragoste pentru Adrian şi pentru sora ei sunt pilonii care îi creionează personalitatea. Altfel, Eliza este mereu surprinzătoare şi asta pentru că avem nişte scenarişti care îşi fac treaba foarte bine. Anghel Damian, Lia Bugnar şi Radu Iacoban reuşesc să îi dea viaţă Elizei şi să o facă să iasă dintr-un clişeu pe care toată lumea îl cunoaşte şi la care toţi se aşteaptă.

Olimpia Melinte în rolul Elizei Dragomir (serialul "Vlad")

Ne întoarcem la Caníbal şi la dublul rol al surorilor gemene pe care îl joci în el. Cum ţi-ai pregătit cele două partituri actoriceşti?

În primul rând, când am ajuns în Granada, oraşul în care s-a filmat Caníbal, nu vorbeam o boabă de spaniolă „curată”. Înţelegeam limba, vorbeam aşa cum învăţasem de prin telenovelele vizionate sporadic în copilărie şi adolescenţă, dar nu puteam să mă exprim coerent şi corect gramatical, eram complet pierdută şi speriată cumva de treaba asta. Aşa că departamentul de producţie mi-a organizat un curs intensiv de două săptămâni de limbă spaniolă. Profesoarei mele, Fatima, care era responsabilă de dimineaţa până seara de evoluţia mea, îi era complet interzis să îmi vorbească în engleză, aşa că am început acest experiment cu inima strânsă şi cu mari emoţii, dar acest efort al amândourora a dat roade. După cele 14 zile începusem să vorbesc şi să citesc fără nici un fel de ajutor scenariul, mă simţeam liberă să improvizez şi să comunic, iar asta a venit ca o salvare pentru mine, pentru că puteam să lucrez aşa cum îmi dorisem la cele două personaje.

Am început de la numele lor - regizorul alesese iniţial două nume foarte ruseşti, gemenele se numeau Tatiana şi Nina. A fost receptiv la propunerea mea de a schimba numele victimei cu un alt nume la fel de puternic, dar cu o sonoritate mai românească şi aşa am ajuns la Alexandra. Apoi am început să facem foarte multă improvizaţie ca să ne apropiem de această fată. Pe lângă asta, eu am făcut cursuri de masaj în toată perioada cât am stat acolo, ca să înţeleg mai multe despre meseria fetelor şi, în acelaşi timp, să văd cum e privit corpul uman de cei care lucrează în acest domeniu: cum te uiţi la un om, cum te apropii de el şi ce semnale îţi sunt transmise atunci când faci masaj. Am învăţat astfel că poţi comunica mai bine în această meserie la nivel energetic şi ajungi să simţi starea cuiva chiar din clipa în care îl vezi intrând pe uşă. Alexandra avea această capacitate şi din cauza asta reuşea să îl domine pe Carlos. E un univers fascinant pe care l-am studiat cu mare plăcere. Practic, Alexandra a fost inspirată de profesoara mea de masaj, o tipă care te hipnotiza cu privirea şi cu zâmbetul ei, foarte dibace şi senzuală. Cam aşa a arătat drumul spre primul personaj.

La Nina lucrurile au stat complet diferit... după ce am terminat prima parte a filmului şi personajul Alexandrei a dispărut din peisaj, am intrat la cură de îngrăşare, pentru că pe lângă felul lor de a fi, aspectul exterior le face pe aceste gemene să fie totuşi foarte diferite. Am pus 10 kilograme în două săptămâni, mi-am tuns şi vopsit părul şi am devenit în scurt timp alt om. Am simţit transformarea asta, la nivel interior, atât de puternic, încât toată lumea era surprinsă de schimbare - inclusiv vocea mi s-a modificat. Am construit un personaj care îşi doreşte iubire, o fiinţă care se simte singură, o fată fragilă, care devine enervant de curioasă pentru Carlos, dar în acelaşi timp are ceva atât de inocent în ea că nu are cum să îi facă rău. Înger şi demon, aşa au fost construite cele două. Şi acum mă gândesc la toată perioada filmărilor cu o plăcere deosebită, la oraşul în care am filmat, la munţii prin care ne-am plimbat, la viaţa de pe set, la echipă şi la toţi oamenii de acolo care au făcut ca acest proiect să rămnă puternic întipărit în amintirea mea.

Olimpia Melinte la premiera filmului "Canibal" de la Festivalul Internațional de Film de la Toronto

Personajele tale sunt femei fizic identice. Ce-l face pe Carlos să fie atras visceral de una şi emoţional de cealaltă? Pe una o doreşte şi de cealaltă se îndrăgosteşte.

Am dezbătut îndelung această idee, fiindcă în esenţă ele erau foarte diferite. Alexandra sugera în primul rând sexualitatea, în timp ce Nina reprezenta emoţia, iar Carlos nu ştia cum să gestioneze acest sentiment. Pentru el, o femeie de care se simţea atras fizic era o pradă uşoară pe care „şi-o dorea în… farfurie”, ca să îl citez pe regizor, dar Nina trezea în el ceva necunoscut. Un sociopat care a ajuns să simtă un dram de iubire, chiar şi pentru câteva clipe, ăsta era Carlos. În cele din urmă, Nina a ales moartea pentru că ştia că asta ar fi fost singura ieşire din capcana în care a intrat. Alexandra ştia să se vândă, să îi atragă pe bărbaţi, nu era o prostituată, dar avea tot arsenalul pentru a înnebuni pe oricine îi ieşea în cale, iar Carlos devenise pentru ea o pradă - doar că de data asta vânătorul a devenit vânat. În schimb, Nina era introvertită, o melancolică veritabilă, foarte retrasă, dar cu un instinct matern şi o căldură care au devenit foarte atrăgătoare pentru Carlos şi în felul ăsta a ajuns să o iubească, să şi-o dorească altfel.

Cu gândul la scena invitaţiei refuzate, Nina mi se pare un amestec straniu de naivitate şi vulnerabilitate. Cum poate să îşi conserve aceste trăsături o imigrantă plecată de nevoie din ţara sa de mai bine de un an?

Nu a fost simplu să facem credibil un astfel de personaj, i-am explorat motivațiile, sensibilitățile, reacțiile în anumite contexte. Nina a rămas copil, ea a trăit mereu în umbra Alexandrei, a fost mereu susţinută şi ajutată de sora ei, aşa că vulnerabilitatea şi inocenţa au rămas acolo, ele nu s-au degradat ca în cazul Alexandrei. Candoarea şi căldura ei îl atrag pe Carlos. Am întâlnit multe femei care lucrează în străinătate şi am remarcat un fel de naivitate inexplicabilă, pentru că au plecat acolo mânate de un vis, iar asta de cele mai multe ori le marchează paşii şi le motivează în continuare să rămână, indiferent de condiţii. Nina şi-a păstrat ruşinea aceea provincială faţă de străini, era fascinată de Carlos, îl admira şi se simţea importantă pentru simplul fapt că acesta îi acorda atenţie. N-ar fi făcut niciodată în viaţa ei o astfel de invitaţie unui bărbat dacă nu s-ar fi aflat în situaţia aceea ingrată şi dacă n-ar fi simţit nevoia să facă şi ea la rândul ei ceva pentru străinul acela care o ajuta atât de mult!

Până la urmă, cât din tine se regăseşte în Nina şi cât în Alexandra?

Am câte puțin din ambele, pentru că aceste personaje sunt „carne din imaginaţia mea”, niciodată n-am putut să o aleg pe una ca „favorită”, dar pot spune cu siguranţă că gemenele Nina şi Alexandra mi-au marcat nu doar cariera, ci şi viaţa interioară, cumva. Ninei îi e ruşine ca nu cumva să stâlcească vreun cuvânt... aşa cum îmi e şi mie, Alexandra e mult mai stăpână pe sine, mai matură şi mai încrezătoare... cum, datorită ei, am reuşit să mă simt şi eu.

În 2014 ai fost nominalizată pentru Caníbal la Premiul Goya şi ai fost premiată chiar de către breaslă, de Sindicatul Actorilor Spanioli, dar dovezile de recunoaştere au venit însă constant pe parcursul întregii tale cariere, inclusiv nominalizările la Gopo. Cum te-au ajutat ele în profesie? Ţi-au influenţat alegerea rolurilor?

Nu cred că premiile m-au ajutat în vreun fel pe plan profesional, ba mai mult, au cam ţinut producătorii de film independenţi la distanţă, pentru că unora li se părea că sunt greu de adus în proiectele lor, ceea ce e nu doar departe de adevăr, ci şi foarte frustrant pentru un actor.
Am ales mereu, atunci când am avut de unde alege, în funcţie de noutate, de ce n-am mai făcut înainte, mi-am dorit ca următorul personaj să fie diferit, să explorez ceva nou, să caut alte drumuri, să mă provoc la infinit! Asta m-a interesat în permanenţă, nu notorietatea producţiei, a regizorului, ci diferenţele dintre personaje, fiindcă asta mă stimulează: cu cât schimb mai mult mediul în care mă aflu, cu atât mă simt mai bine.

Asta explică atunci prezenţa ta în recentul western spaniol Sordo, într-un rol care, practic, te de-feminizează. Eşti o psihopată desfigurată folosită ca asasin mercenar de armata lui Franco. Nu ai avut rezerve să îţi asumi un rol care stârneşte o antipatie instantanee?

Nu, dimpotrivă! Mi-am dorit genul ăsta de rol, frumuseţea este uneori un mare neajuns în meseria asta, iar dacă nu te arunci şi nu ceri să joci şi altceva, rămâi doar cu Julietele, aşa că în clipa în care mi s-a propus rolul ăsta, nu am ezitat nicio secundă. De cate ori îţi este dat într-o carieră să joci genul ăsta de personaj? Să călăreşti, să tragi cu arma şi să te lupţi cot la cot cu bărbaţii? Şansele în ceea ce mă priveşte ar fi fost spre zero, dar uite că a venit Alfonso [Alfonso Cortés-Cavanillas, scenaristul şi regizorul filmului – n.r.] cu această idee, m-a chemat la casting, deşi i se părea că sunt prea frumoasă pentru Darya, şi după probă mi-a zis din prima că am luat. A fost prima oară când trăiam un astfel de moment şi îmi e greu să explic ce am simţit în după-amiaza aia toridă din Madrid. A fost ca şi cum le-aş fi răspuns tuturor regizorilor care mă credeau „prea frumoasă” pentru filmele lor în care ar fi trebuit să joc o fată simplă sau o iubită înşelată, că nu în aspectul exterior stau personajele şi stările lor, că poţi fi creativ şi poţi să îl laşi pe actor să se transforme pentru personaj şi nu invers.

Olimpia Melinte la premiera filmului "Sordo" (Madrid)

Dă-mi te rog detalii despre aportul tău la acest proiect cinematografic aparte, mai ales că Sordo pleacă de la un comics creat de David Muñoz, autorul scenariului lui The Devil’s Backbone, filmul lui Guillermo del Toro...

Darya a fost una dintre cele mai provocatoare experienţe pentru mine. Am filmat în Cantabria, prin munţi şi păduri, am locuit împreună cu ceilalţi actori într-o vilă unde aveam bucătarul nostru personal şi o echipă care era acolo pentru noi şi ne ajuta oricând aveam nevoie. Am luat lecţii de călărie şi am învăţat să trag cu arma, pentru că puşca pe care o avea Darya era prietena ei cea mai bună, aşa că şi eu o ţineam peste tot după mine... descărcată, desigur. Am învăţat să o curăţ, să o desfac şi să o fac la loc, fix ca în armată. Cea mai dificilă parte a acestui rol a fost să mă descurc mereu cu un sigur ochi, asta mi-a dat cele mai multe bătăi de cap, şi 90% din timp eram ameţită sau aveam senzaţia că merg prin gropi. N-am crezut că poate fi atât de dificil să porţi un patch de pirat la ochi, dar credeţi-mă pe cuvânt, este! Pentru secvenţa de final am stat cinci ore la machiaj şi a fost teribil de greu, dar am lucrat cu nişte oameni fantastici care făcuseră şi El laberinto del fauno [oscarizatul film al lui Guillermo del Toro din 2006 – n.r.], aşa că toată creativitatea lor şi bucuria pe care o aveau la lucru mi-a rămas întipărită puternic în memorie. Tot pentru secvenţa Daryei de final am tras doar două duble şi asta pentru că nu puteam să facem mai multe din cauza machiajului. Am petrecut, de asemenea, mult timp cu o profesoară de dicţie, de accent de fapt, pentru a mă ajuta cu accentul ucrainean şi pentru a învăţa câteva cuvinte şi expresii în ucraineană. Toată partea asta nu exista în scenariu - Alfonso mi-a permis să o creez singură şi având mână liberă m-am simţit şi mai fericită. Poate partea cea mai interesantă este că secvenţa în care Darya intră în bar şi îi omoară pe colonei nu exista în scenariu. A fost creată la filmări, mi-a fost propusă de pe o zi pe alta şi a fost trasă din prima. Am funcţionat foarte bine în mediul acela, printre toţi colegii mei, ne-am completat cu uşurinţă, ne-am ascultat şi am reuşit să dăm viaţă unui film care a avut suces în Spania şi are şi pe Netflix America şi Europa... nu ştiu dacă o să ajungă şi la noi, mie mi-ar plăcea nespus, dar asta, din păcate, nu mai depinde de mine.

Olimpia Melinte în "Sordo"

În Sordo, ca şi în Caníbal, ai făcut echipă pe platou cu actori reputaţi precum Aitor Luna sau Antonio de la Torre. Având o experienţă considerabilă şi în filme româneşti, poţi să îmi spui dacă te-a frapat vreo diferenţă de mentalitate sau principiu de lucru între colegii tăi spanioli şi cei români?

În continuare, diferenţele sunt mai degrabă de industrie, mă refer la tradiţie, sindicate, ş.a.m.d. Mi se pare, de asemenea, că spaniolii sunt mai curajoşi şi mai „asumaţi”, pe platou nu e loc de „merge şi aşa”. Fiecare îşi face treaba foarte serios în pătrăţica lui, ştie ce are de făcut şi nu se bagă în treburile vecinului. Mi se pare că la noi prietenia pe set este prost înţeleasă în sensul că de multe ori actorii sunt mai puţin respectaţi sau ascultaţi pe bune şi mai mult judecaţi, în timp ce în afară oamenii au o altă abordare a relaţiei actor-producţie, se colaborează natural şi real, lucrurile funcţionează altfel, mult mai fluid, cald şi onest. În schimb, sunt extrem de fericită ori de câte ori am ocazia să filmez oriunde în România, mă bucură creativitatea regizorilor şi actorilor, mă impresionează eforturile producătorilor şi ale tuturor celor de pe set şi felul nostru aparte de a rezolva orice situaţie de criză. Mi se pare că dacă ai un român în orice echipă de filmare ai tras lozul câştigător, pentru că sigur îţi va sări în ajutor sau va veni cu o idee perfectă atunci când crezi că nu se mai poate face nimic.

Olimpia Melinte și Aitor Luna

În Sordo ai o replică antologică ce o defineşte pe Darya Volkov: „Urăsc femeile care nu sunt decât umbre ale soţilor lor”. Cum comentezi tu, Olimpia Melinte, această remarcă a personajului... cariera înaintea familiei?

Darya gândea mult înaintea timpului ei... în perioada lui Franco femeile nu erau decât mame şi gospodine, supuse barbatului, atât. Nu umblau prin lume cu puşca în spate, majoritatea nu ştiau nici să scrie, nici să citească, puţine aveau şcoală şi cred că replica asta a însemnat mult pentru femeile din sală, de toate vârstele. La premiera filmului au fost reacţii pozitive. Îmi amintesc şi acum poveştile din copilărie ale colegului meu Antonio de la Torre din Canibal despre familia lui şi despre suferinţele şi greutăţile bunicilor care avuseseră o viaţă foarte dură, la fel cum a fost şi în cazul străbunicilor mele... Aşa că replica asta a venit dintr-o acumulare de experienţe trăite şi povestite de cei apropiaţi. Romanul Războiul nu are chip de femeie al Svetlanei Aleksievici a fost cartea mea de căpătâi în înţelegerea şi abordarea Daryei, fiindcă de acolo am luat foarte multe informaţii despre feminism şi feminitate - vorbim de perioada din timpul şi de după Al Doilea Război Mondial.

Eu nu cred în prioritizarea carierei cu orice preţ, cred în echilibrul dorit şi muncit, am o familie, un copil şi cu toate astea mi-am făcut şi meseria, am avut mereu sprijin şi înţelegere din partea părinţilor, a soţului şi a copilului. Nu mă sperie maternitatea sau statul la cratiţă şi nu militez pentru una sau alta, în dauna oricărui alt lucru. Cred în egalitatea de şanse şi de drepturi, în parteneriat, respect, educaţie, înţelegere, empatie. Ca femeie, îmi place să cred că putem face tot ce ne propunem, să avem şi carieră şi familie dacă asta ne dorim, şi că una nu o exclude pe cealaltă. Totuşi, trebuie să ai sau să ceri un pic de ajutor dacă nu ai norocul să te susţină oamenii apropiaţi.

În paralel cu rusoaica urâcioasă din Sordo ai devenit în 2019 şi Marona, adorabila căţeluşă din emoţionanta poveste animată Călătoria fantastică a Maronei. Aici aduci iubirea în fiecare casă în care păşeşti. Nu şi-a pierdut însă componenta emoţională din valoare într-o societate din ce în mai pragmatică şi mai cinică?

Ah, Marona… ce mult am iubit personajul şi proiectul Ancăi Damian [autoarea animaţiei nominalizate anul acesta la patru Premii Gopo, inclusiv pentru cel mai bun film – n.r.], tocmai pentru că redă atât de simplu, de cald, de sincer şi blând iubirea! Iubirea pierde teren în societatea noastră, dar uite că cinematografia ne salvează şi, prin astfel de poveşti, putem să ne amintim de lucrurile simple care ne aduc bucurie, de frumuseţea unei îmbrăţişări sau de candoarea unei vorbe bune.

Olimpia Melinte la premiera filmului "Călătoria fantastică a Maronei"

Care sunt refugiile ori căile tale de evadare temporară dintr-un cotidian sumbru şi apăsător? Practic, dincolo de stabilitatea şi căldura cadrului familial, ce te ajută să îţi conservi echilibrul?

Îmi place să fac sport sau mai bine zis m-am autoeducat să îmi placă mişcarea. Fac pilates, fitness, dans, sunt foarte activă şi am un program pe care îl respect săptămânal. Iubesc să citesc! Nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea fără literatură şi nu am preferinţe dintre genurile literare. Citesc cu aceeaşi plăcere romane stufoase, poezii, piese de teatru sau poveşti pentru copii... în ultima vreme am şi citit online poveşti pentru copii şi mi-a plăcut mult să fac asta. Mă gândesc mereu că la bătrâneţe o să am timp să mă tolănesc pe o plajă şi să citesc tot ce n-am apucat în toată tinereţea asta agitată. Nu sunt impulsivă, deşi sunt o fire activă, îmi place să întorc o situaţie pe toate părţile, îmi place să meditez, iar curiozitatea cu care încerc să îmbin fiecare zi mă ajută să conserv echilibrul. Îmi place să ies în natură, cu cortul sau cu rulota, să fac drumeţii, mă şi căţăram într-o perioadă, acum n-am mai apucat să o fac şi pe asta, dar sper să reuşesc să ies din nou la munte, să-mi petrec serile cu prietenii în jurul focului, să fac baie în mare la apus de soare şi să mă trezească zgomotul vântului şi ciripitul păsărilor.

Am auzit că îţi place să pictezi. Ce anume? Cu gândul la Spania şi la arta ei, spre ce pictură te-ai îndrepta mai întâi, spre una de El Greco, Dali sau Miró?

Pictura este cea mai frumoasă formă de relaxare pentru mine şi reuşesc să fug de realitate atunci când sunt printre pensule şi culori. Dali este unul dintre preferaţii mei, am fost special în Figueres ca să-i văd marele muzeu şi în Cadaqués doar pentru a sta pe aceeaşi plajă pe care îşi petrecea verile. M-a fascinat mereu curajul lui şi felul în care ştia să jongleze cu lumina şi culorile. Eu pictez doar de plăcere, nimic extraordinar, uneori mă joc împreună cu fiul meu şi creăm diferite peisaje, îmi place să pictez flori, uneori mai abstracte, alteori natură moartă, îmi place să fac diferite colaje, dar nu am un stil anume, este doar o formă de a experimenta cu uneltele creative pe care le deţin.

Faptul că ai dat voce Maronei, reaminteşte că experienţa ta în desenele animate e una deloc neglijabilă, mai ales prin colaborarea cu Disney Channel. Care sunt particularităţile interpretării unui personaj doar prin intermediul vocii?

Lucrul la un astfel de personaj este la fel cu cel pe care îl fac atunci când joc în faţa camerelor, vocea trădează la fel de mult ca ochii. Fiecare personaj este abordat cu la fel de mult interes şi documentat minuţios. Toată experienţa de la Disney Channel mi-a adus atât de multe surprize! Am conştientizat faptul că sunt generaţii întregi de copii care au crescut cu vocea mea şi care acum îmi scriu să mă întrebe dacă eu sunt Teddy din Baftă Charlie sau Rocky din Totul pentru dans şi asta pentru că se uită la Vlad sau au văzut alte filme în care am jucat şi mi-au recunoscut vocea, iar asta este o adevărată onoare pentru mine. În copilărie am crescut cu poveşti la pick-up, cu vocile lui Victor Rebengiuc, Octavian Cotescu sau Valeria Seciu, iar acum când îi aud sau îi văd la teatru, pe unii dintre ei, mă întorc instant la camera copilăriei unde totul era posibil.

Ai în portofoliu roluri în filme ca Cel ales (2015) ori Ecouri (2018), care au primit eticheta de entertainment facil iar criticii de specialitate au evitat să le acorde atenţie. Ce sau cine a întreţinut această falie, “artă vs. comercial”, care, ani de zile, a îndepărtat spectatorul român de filmul românesc contemporan?

Am jucat şi în Selfie, aşa că nu cred doar în cinemaul de artă, în cinemaul de autor, cred în creativitate şi în puterea scenariului de a transmite un mesaj. Critica de film poate lua în considerare orice consideră a fi film, indiferent că e comercial, de artă sau de festival de nişă, nu ţine doar de poziţionare sau de marketing. Cred apoi că publicul mare s-a cam speriat de filmul românesc pentru că nu l-a înţeles din prima şi pentru că este obişnuit cu ceva mult mai dinamic, având experienţa de consum a filmelor şi serialelor comerciale - totuşi la noi s-a mâncat cinema american pe pâine ani de zile şi când au început şi regizorii noştri să facă ceva, iar lumea a mers la film şi a văzut griul, faianţa, sărăcia, lentoarea şi problemele societăţii în care trăim, a spus pas, pentru că filmul este pentru oamenii obişnuiţi cu divertisment şi care au nevoie să se relaxeze. Falia a fost întreţinută de accesibilitate, disponibilitate şi context: aşa cum e şi cu expresiile „nu mai avem actori”, „unde ne sunt valorile?”, care trăiesc pentru că oamenii s-au obişnuit să-şi vadă actorii, valorile, la TV, vor să-i vadă în producţii comerciale sau merg să-i vadă în spectacole datorită notorietăţii lor.

 Crina Semciuc, Flavia Hojda și Olimpia Melinte în filmul "Selfie"

În acelaşi timp, participarea la festivalurile internaţionale şi festivalurile de film de la noi au contribuit mult la dezvoltarea şi educarea gustului cinefililor. La TIFF, spre exemplu, unde am avut onoarea să fac parte din juriu la un moment dat, e absolut extraordinar: am văzut public de toate felurile, în spaţii diverse - şi în special în aer liber, chiar şi în afara spaţiului amenajat -, şi nu toţi erau cu ziarul festivalului în mână să-şi noteze programul, se bucurau de ce aveau timp să vadă. Da, e şi vibe-ul de festival combinat cu educaţia, curiozitatea, apetenţa, dar cred că oamenii îşi pot face timp pentru experienţe dacă înţeleg că a vedea un film la cinema e în sine o experienţă specială şi nu tratează filmul ca pe un obiect care să-i distreze. Acum, pentru că există o paletă mult mai mare de filme - de la Selfie la Sieranevada şi la Monştri., oamenii reuşesc să vadă mai multe genuri inclusiv pe platformele de streaming, să înţeleagă modul de lucru, să cunoască actorii noştri, să îi urmărească, sunt poate ceva mai sensibili şi mai curioşi, mult mai deschişi, mai interesaţi şi de filmul documentar, de exemplu, dar asta s-a întâmplat în timp. Nu reuşeşti să educi publicul din prima, e nevoie de produse diferite, de genuri care să-I atragă şi de capacitatea regizorilor de a transmite un mesaj coerent şi clar, dincolo de bugetul de producţie care la noi este în continuare o mare problemă.

Ai dovedit o versatilitate remarcabilă, pendulând între roluri în filme de festival precum Sette opere di misericordia şi cele de succes la publicul larg precum Selfie-urile din 2014 şi 2016, pe care tocmai le-ai menţionat. Cât de uşor intri sau ieşi dintr-un rol? Nu rămâne în tine ceva din personaj şi după filmare?

Nu cred în treaba asta cu rămasul în personaj şi nici în faptul că te poţi schimba sau că un rol te poate transforma. Cred că poţi împrumuta pentru un timp o nouă haină, de la mers, la felul în care gândeşti sau vorbeşti, dar odată ce ieşi din situaţia respectivă te întorci la tine, la omul care erai înainte de întâlnirea cu personajul şi poate ieşi din experienţa rolului cu o lecţie care te ajută şi în viaţa personală, la un moment dat. E adevărat că la Sette opere… eram foarte tânără şi mi-a fost teribil de greu, am trăit două luni în anxietatea şi în dramele personajului, iar asta m-a afectat foarte mult, dar s-a întâmplat aşa pentru că nu ştiam cum să îmi controlez şi să îmi canalizez emoţiile, iar prin această experienţă am înţeles încă o dată că nimic nu e permanent şi că viaţa are modalităţile ei de a te răsplăti după ce simţi că nu te mai poţi ridica. Mereu mi-am închipuit că existenţa noastră este ca datul în leagăn, uneori eşti sus, alteori pluteşti în jos, n-ai cum să fii tot timpul cu capul în nori şi cred că asta a fost o altă lecţie bună primită de la personajele mele.

Ai fost implicată într-o mare varietate de proiecte cinematografice şi de televiziune. Există şi roluri pentru care ai fost la casting şi pe care regreţi că nu le-ai obţinut?

În momentul ăsta îmi vin în cap două proiecte pe care îmi pare rău ca nu le-am făcut, unul în care trebuia să joc împreună cu Mads Mikkelsen, era o producţie Germania-USA şi am fost foarte aproape să fiu parte din acel proiect, apoi ar fi La Gomera lui Corneliu Porumboiu în care mi-aş fi dorit mult să joc, personajul mi-a rămas multă vreme în minte. Dacă tot suntem la capitolul amintiri, n-am să uit niciodată că primul meu casting pentru un film - pe care nu l-am luat - era pentru filmul Sex Traffic [producţie TV în 2 părţi din 2004, filmată în parte şi în România – n.r.] în care trebuia să joc împreună cu Anamaria Marinca, dar pentru că eram minoră, producătorii canadieni s-au opus participării mele la proiect şi m-au anunţat că n-am luat, asta după castinguri foarte dure şi săptămâni întregi de audiţii. S-a întâmplat fix în ziua în care împlineam 16 ani.

Ce tip de rol nu ai avut încă şansa să joci dar ţi l-ai dori în ‘panoplia’ profesională?

Visez la un personaj de epocă, la o Margareta din Maestrul şi Margareta, la o Ana Karenina, la o Elizabeth Bennet din Mândrie şi prejudecată şi… lista poate continua!

Spuneai că ai ştiut dintotdeauna că vrei să devii actriţă. Totuşi, la un moment dat, în mintea ta, trebuie să se fi produs un declic originar care să-ţi instaleze această hotărâre fermă. Cum şi când s-a întâmplat asta mai exact?

Totul a început în copilărie, aveam 4 sau 5 ani şi îmi petreceam timpul în casa bunicilor, iar acolo exista un cufăr mare cu fotografii ale fostei soţii a bunicului. Fusese solistă la opera din Iaşi şi avea atât de multe imagini alb-negru cu ea în Traviata, în Othello, în Nunta lui Figaro şi eu stăteam cu orele şi mă uitam la ele, mi se parea ceva desprins din cele mai frumoase poveşti şi, ca orice fetiţă visătoare, îmi doream să fiu şi eu acolo, pe scena din poze. Fetiţa Olimpia a crescut şi în mintea ei au rămas toate imaginile acelea... Într-o zi, prin clasa I, cunoscându-mi pasiunea, ai mei m-au dus la teatru unde am văzut Chiriţa în provincie, şi atunci am zis, „gata, asta vreau să mă fac, actriţă!” Îmi amintesc şi acum decorul, actorii, sala care fremăta, aplauzele, hohotele de râs, am trăit intens toată acţiunea şi în maşină, în drum spre casă, le-am spus părinţilor că am luat hotărârea asta. Atunci părea doar un capriciu copilăresc dar după şcoala generală s-a transformat în studiu, după facultate în meserie.

Relativ recent ai revenit şi pe scenă pentru “sala care fremăta” în rolul Soniei din Viaţa x 3, piesa Yasminei Reza, montată la Teatrul de Comedie. De ce rămâi o rara avis în teatru?

E greu de spus, n-am ales eu asta, n-am abandonat teatrul pentru film, îmi place la fel de mult să joc pe scenă ca şi în faţa camerelor. Uneori viaţa alege pentru tine, chiar dacă nu cred în destin neapărat. Mi-aş dori să joc mai mult teatru, dar până acum nu a fost să fie, nu am avut ocazia. Am regizori favoriţi pe care îi urmăresc peste tot, le văd spectacolele şi mi-aş dori să fac parte din distribuţiile lor - Radu Afrim, Alexandru Dabija sau Vlad Cristache, dar până acum drumurile noastre nu s-au intersectat, cine ştie, poate viitorul va fi mai blând şi generos cu mine şi îmi va da şansa să îi cunosc la lucru.

 Liviu Pintileasa și Olimpia Melinte în piesa de teatru "Viața x 3" (Teatrul de Comedie)

În Viaţa x 3 joci alături de Liviu Pintileasa, cu care ai debutat în 2009 în Cele ce plutesc, filmul lui Mircea Daneliuc. Care sunt lecţiile cu care ai rămas din acel prim lungmetraj din cariera ta?

Sunt multe lecţii, de la cele simple de genul „mergi în semn şi abia acolo îţi spui replica”, pentru că nu ştiam că aşa se face la film, până la cele legate de viaţă şi de felul în care trebuie să mă raportez la meseria asta. Cât de conştiincios trebuie să îmi pregătesc rolul, cum să îmi construiesc arcul personajului, cât de puţin importante sunt replicile fără stare şi ce înseamnă o reacţie adevărată în funcţie de încadratură. Cum să nu îţi fie teamă de greşeală şi cel mai important: să ai curaj, să te arunci în fiecare secvenţă fără să gândeşti prea mult, să simţi, să fii liber şi să ai răbdare. Uneori pe un set sunt foarte mulţi timpi morţi, aşa că e necesar să ştii să-ţi conservi energia până te-or chema la cadru.

 Olimpia Melinte în "Cele ce plutesc"

Ai fost implicată în două demersuri cinematografice ale lui Andrei Zincă, produse de regretatul Calin Papură, Şi atunci ce e libertatea?, în lucru, şi Proiecte de trecut din 2018. Poţi să îmi spui ceva de stadiul în care se află?

Este un proiect pe care îl aştept şi eu cu mare interes, ambele spun povestea deportărilor din perioada anilor ’50 şi au în prim plan istoria familiei Anei Blandiana, mai exact a tatălui său. Nu ştiu când ies, nu am informaţii despre ele… doar multe amintiri frumoase de la filmări.

Despre drama Căutătorul de vânt al lui Mihai Sofronea, nu ştim practic decât că eşti nepoata lui Nea Pavel din cătunul unde eşuează muribundul tânăr interpretat de Dan Bordeianu, dar filmul va lansat în cinematografe - când contextul o va permite - şi deci vom avea posibilitatea să te vedem din nou pe marile ecrane.

Căutătorul de vânt este o poezie minunată, cred că Mihai a reuşit să creeze un univers extraordinar în care aceste personaje sunt creionate fiecare pentru a schimba traiectoria celuilalt. Am filmat prin munţii Măcinului, pe câmpuri, prin sate uitate de lume şi abia aştept să văd ce a ieşit. Este o metaforă foarte frumoasă a vieţii şi a morţii despre care sper să vă pot spune mai multe la premieră. 

Olimpia Melinte și Dan Bordeianu în "Căutătorul de vânt"

Consumul de film pe online a crescut mult datorită pandemiei dar în această direcţie tu ai făcut din 2017 muncă de pionierat. Pe YouTube s-a difuzat şi se poate vedea primul sezon al serialului CASTiNG, conceput de tine în cadrul unui cvartet feminin foarte creativ. Care a fost povestea sa? Va exista un nou sezon?

 Olimpia Melinte în serialul "CASTiNG"

Le-am întâlnit pe Ana Udroiu, Andreea Şovan şi Romina Boldaşu la repetiţiile unui spectacol care nu a mai ieşit niciodată şi am simţit că pot lucra cu uşurinţă cu ele, comunicam foarte bine, ne completam perfect una pe alta şi eram/suntem pe aceeaşi lungime de undă, aşa că în momentul în care am aflat că piesa de teatru la care am repetat o iarnă întreagă nu se va mai face am pus la cale un scurt metraj pe care să îl scriem şi să îl facem împreună. Aşadar, serialul CASTiNG s-a născut din dorinţa noastră de a lucra împreună. L-am scris şi am mers cu el la prietenii mei de la Diud, o casă de producţie alături de care am făcut filmul Planşa [care, în 2015, i-a adus Olimpiei prima nominalizare la Gopo – n.r.], lor le-a plăcut foarte mult ideea, dar ne-au provocat să facem un serial pentru că subiectul avea potenţial. Zis şi făcut - în câteva luni am scris cele 9 episoade şi după ce ne-am ocupat de strâns echipa şi organizat filmările, a ieşit acest serial pe care l-am pus pe YouTube şi care s-a bucurat de o comunitate frumoasă de oameni care ne susţin şi ne apreciază munca. Ne dorim şi lucrăm de ceva timp şi la sezonul 2, sper să vă surprindem cât mai curând şi cu noile idei pe care le gândim împreună cu scenarista Sabina Bălan.  

Olimpia Melinte, îţi mulţumesc.

  • Interviu realizat de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți