Arta actorului | Interviu cu ANDREEA VASILE

Cu mai bine de 5 ani în urmă Andreea Vasile (De ce eu?, Fixeur, Charleston) a intrat în viaţa multora dintre noi prin intermediul micului ecran ca “doamna boss” Nico, parte a universului sumbru imaginat în serialul Umbre de către cineastul Bogdan Mirică în jurul recuperatorului-taximetrist Relu şi de atunci imaginea ei este nedisociabilă în mintea consumatorilor de ficţiuni cinematice de cea a personajului său.

Cu talent, fler şi fineţe, Andreea Vasile a nuanţat într-un mod atât de complex caracterul unei tinere femei care suferă continue remodelări dictate de convulsiile mediului interlop autohton, încât a făcut din Nico o antieroină iconică pentru filmul românesc. Rolul din Umbre reprezintă cea mai pregnantă dovadă de maturare a talentului unei actriţe pe care, poate, spectatorii de teatru şi-o mai amintesc încă din perioada ‘Godot’ ca parte a tandemului făcut cu Diana Cavallioti în Femei în mişcare, de exemplu, sau, dacă nu, au văzut-o mai recent în puneri în scenă precum Reguli de viaţă la Teatrul de Comedie ori itinerantul spectacol Un bărbat pentru Sara.

Nu e surprinzător în aceste condiţii că versatila Andreea Vasile a fost distribuită în ultimii doi ani în producţii americane precum Doorman sau The World to Come, ce numără printre protagonişti actori cu nume rezonante precum Vanessa Kirby, Casey Affleck, Jean Reno sau Aksel Hennie. 

Șerban Pavlu și Andreea Vasile în serialul “Umbre”. Credit foto: HBO Europe

Pandemia i-a suspendat vremelnic proiectele profesionale dar asta n-a scos-o pe Andreea din rol, cel de... mămică grijulie, şi totuşi n-am putut să nu mă întreb dacă nu îi duce dorul lui Nico.

Oh, da, foarte tare. De fapt, duc dorul meseriei, mai ales că mă duceam cu mare bucurie la filmări. Ştii, când stai multă vreme făcând un singur lucru, de fapt multe lucruri dar care ţin doar de copil şi de casă, renunţi la părţi din tine şi mi se pare că e important să fi întreg, şi atunci duc dorul meseriei. Am această nevoie de a munci... incredibil! Sigur că nu o declam însă o am prezentă.

Am avut acum vreo două nopţi un vis, recurent la mine înainte de fiecare premieră de teatru, că intram într-un spectacol şi că nu ştiam deloc vorbele. M-am trezit urlând pentru că m-am speriat atât de tare că intram în scenă iar colegii îmi şopteau ‘Şi acum trebuie să zici asta’ iar eu nu ştiam textul... şi mă gândeam ‘Dar de ce am intrat fără să învăţ textul? De ce nu m-am pregătit?’. Cel mai elocvent exemplu pentru cât de dor mi-e de Nico este când am început să filmăm la sezonul III – eu neştiind niciodată dacă se va mai continua şi va mai exista o nouă serie -, chiar în prima zi de filmare, când am intrat în rulotă şi m-am îmbrăcat.

Sunt un om cu picioarele pe pământ şi nu vreau să hiperbolizez lucrurile dar am avut un sentiment din ăsta de bine, că pot să lucrez în continuare la un personaj pe care l-am iubit foarte tare şi pe care am încercat să îl însuşesc, şi, în acelaşi timp, am găsit o energie care e indescriptibilă fiindcă nu ştiu cât de mult poate să ajungă la ceilalţi... Ştii, o ai când te îmbraci în hainele personajului ăluia pe care îl reiei după un an de zile, când tu eşti deja altcineva pentru că experienţele, gândurile, viaţa, toate te-au transformat, iar personajul se duce odată cu tine şi tu poţi astfel să îl dezvolţi. Cred că de fapt asta e toată frumuseţea serialului, că-ţi dă posibilitatea - ca la teatru - să-l îmbunătăţeşti, să îi aduci din cine eşti tu şi să preiei din cine e el... fiindcă lucrurile se amestecă.

Andreea Vasile în serialul “Umbre”. Credit foto: HBO Europe

De fapt, după atâta vreme, cât din tine a ajuns să se regăsească în Nico? Sau invers, cât a ajuns adevărata Andreea să preia din fictiva Nicoleta?

Nu. Nico e o construcţie, un personaj foarte bine scris de Bogdan Mirică, şi nu e nimic din ea care să îmi fie foarte apropiat. Absolut nimic. E un personaj foarte controversat. Ce pot să spun este doar că eu am căpătat mai multă siguranţă din sezonul II încolo, fiindcă în primul sezon el nu îmi era foarte clar. Atunci când construiesc un personaj aş vrea să construiesc personajul ăla încercând să aduc cât mai puţin din cine sunt eu.

Sigur, sunt eu, cu corpul meu, cu gesturile mele, dar inclusiv aici, la Nico, a fost de fapt o construcţie de mers, de gestică, de fel de a vorbi. Într-adevăr, ea a evoluat odată cu mine şi poate, în ultimul sezon, vedem o Nico mai altfel decât la început dar să ştii, pe cât posibil, încerc să construiesc personajul aşa cum este el, pentru că altfel mi s-ar părea plictisitor. Cât de bogat poţi să fii? Cât de multe poţi să ai? Încă de la început am avut multe discuţii cu Mirică despre cum ar trebui să fie personajul şi de aia spun că am căpătat mai mult pământ sub picioare după prima serie, pentru că mi s-a părut că am înţeles mai bine în ce zonă mergea Nico, cu fragilităţile ei, cu vulnerabilităţile ei.

Tot Mirică mi-a trimis la un moment dat nişte filmuleţe cu nişte doamne proxenete care aveau un anume fel de a vorbi, o anumită siguranţă de sine. Şi a mai fost un scurtmetraj pe care l-am făcut în anul 2 de şcoală, cred, şi despre care nici n-aş vrea să mai vorbesc, o oroare cu o prostituată căreia i se întâmplau toate nenorocirile în 15 minute: se droga, o violau, murea... afla că-i însărcinată... deci ceva horror! Ei, şi atunci am mers - cred că timp de aproape o săptămână - într-un club de noapte şi-am vorbit cu nişte fete care dansau acolo. Sigur, fetele mai prestau şi alte servicii, iar ce mi-a rămas mie foarte puternic după perioada aia a fost că erau foarte sigure pe ele, adică nu era loc de niciun fel de îndoială, totul era la ele alb sau negru. Şi cumva pe referinţele astea am construit, pe bucăţi din ce văzusem acolo, de cum mergeau, cum vorbeau ele, pe bucăţi din filmele pe care le văzusem şi pe ce mi-a mai trimis Bogdan.

Nu cred totuşi că e un proces atât de simplu să nuanţezi un personaj schiţat la origini doar prin cuvinte scrise pe hârtie...

Cred că cel mai complicat e să-ţi asumi un anumit tip de gândire şi un fel de a vedea lucrurile. Personajele nu sunt doar bune sau doar rele. Eu nu joc un personaj “rău”. Bogdan a construit un personaj complex, cu mai multe layere, un personaj în care, dacă-l scuturi un pic, descoperi şi fragilitate şi nesiguranţă, şi atunci înţelegi de ce personajul ăsta ajunge să facă nişte atrocităţi şi să lucreze într-o lume care devine periculoasă. Pentru că Nico e hăituită de propriile fapte şi vedem de fapt în sezonul III cum ei toti sunt îngrădiţi, hăituiţi, vânaţi... şi de ceilalţi dar şi de propriile gânduri.

Ca să se obţină tonalitatea sumbră a serialului, presupun că nici atmosfera la filmări nu era una de veselie. N-o să îmi spui că eraţi puşi pe glume şi pe şotii.

O să râzi, Ioan, dar chiar aşa era. A fost un context pe care m-aş bucura să-l regăsesc de fiecare dată cand încep un proiect pentru că oamenii de acolo - vorbesc de absolut toată echipa - au fost minunaţi. Când zic ‘minunaţi’ e de fapt o întreagă pleiadă de cuvinte fiindcă erau foarte “profi”, erau oameni foarte deschişi. Se râdea şi se glumea foarte mult pe set, mai ales că Şerban [Şerban Pavlu, interpretul personajului principal masculin – n.r.], fiind total opusul a ceea ce joacă, e un tip foarte simpatic şi cu mult umor.

Toată lumea era relaxată în sensul bun al cuvântului fiindcă toţi voiam să iasă foarte bine. Mie mi se pare că actorii sunt foarte fragili iar regizorul – vorbesc de Mirică fiindcă el a regizat ultimul sezon, pentru că la primele a fost şi Igor [Cobileanski – n.r.] – înţelegea foarte bine cum să te ducă de mână. Are un fel foarte delicat şi, în acelaşi timp, foarte sigur de a lucra cu actorul, ceea ce e foarte important, şi ştie că atunci când lucrurile nu ies bine, nu ies din diferite motive, şi atunci era o provocare constantă să încerci să faci cât mai bine din ce poţi tu. Era ca o întrecere, ‘Hai să nu dăm nicio bâlbă!’, să facem dublele cât putem noi de exact schimbând doar nuanţe sau schimbând ceva doar în gânduri. Şi de fiecare dată te duceai cu bucuria asta de a lucra pentru că ştiai că dacă, cumva, tu deraiezi, cineva o să te tragă de mânecă şi o să-ţi zică ‘Băi, nu ăsta e drumul!’. Deci toată echipa se asigura ca lucrurile să fie bine facute şi ştiai că nimeni n-o să dea drumul unui produs care nu e în forma lui cea mai bună. Sigur, la primul sezon nu ştiai asta dar apoi, când ai văzut produsul, acesta îţi dă un confort care te şi responsabilizează.

Andreea Vasile în serialul “Umbre”. Credit foto: HBO Europe

Spui că ‘ai văzut produsul’. Pe de altă parte mărturiseai că, în general, nu îţi place să te uiţi la ce-ai filmat. De ce?

Nu-mi place pentru că nu am relaxarea, nu am detaşarea necesară să pot vedea un produs finalizat la care nu mai pot să contribui în niciun fel, pe care nu pot să-l mai schimb şi unde-mi văd doar greşelile, sesizez gesturi care nu sunt la locul lor sau un anume fel de a pune accentul care n-a fost, poate, foarte potrivit. Din tot ce văd îmi rămâne greşeala mai mult decât orice altceva şi chestia asta mă urmăreşte. Am păţit-o de multe ori.

De fiecare dată când mă uit, mă uit cu un ochi critic şi asta mă afectează. Da’ mă uit! Deşi e o oroare pentru mine fiindcă văd doar lucrurile pe care nu le-am făcut bine sau pe care... le-am scăpat. Asta mă enervează cel mai tare. La teatru, sigur că în seara următoare poţi să zici altfel replica dar la film ştiu că e finalizat şi nu mai pot să am nicio contribuţie. Deci ca să mă protejez ar trebui să mă uit cât mai puţin dar nu pot. Trebuie să văd unde greşesc.

Cu Nico nu ai greşit iar notorietatea pe care ţi-a conferit-o personajul este una considerabilă. Ţi-a afectat asta viaţa de zi cu zi?

Nu suntem La Casa de Papel, nu ne bucurăm chiar de-o aşa de mare notorietate. Unii oameni te recunosc, alţii nu, dar asta pe mine mă bucură foarte tare pentru că este un atu pentru un om care face şi teatru. Sunt oameni care te văd şi te recunosc făcând produsul ăla şi vin apoi şi te văd şi în altceva. Mi se pare foarte important. Şi, sigur, e măgulitor, nicidecum deranjant.

 Andreea Vasile în filmul “De ce eu”?

Dar ca experienţă profesională, ce câştiguri ţi-au adus aceşti ani în Umbre?

Revenind la avantajul unui serial, acesta e că te iei la trântă cu personajul în multe ipostaze ale lui. Au fost nişte scene cu Nico pe care nu ştiu dacă o să mai am şansa să le mai joc vreodată. Nişte situaţii, nişte contexte într-atât de fragile şi de delicate pentru mine ca actor încât nu ştiu cât de mult se vor mai repeta. În sezonul II de exemplu, pentru scena violului, a fost amuzant că m-au sunat cei de la producţie cu două seri înainte şi mi-au spus că au discutat cu HBO-ul şi vor să-mi aducă un terapeut pe set.

Prima dată m-am panicat pentru că, atunci când am scene foarte grele pe care emoţional nu sunt sigură cum să le gestionez, încerc să mă gândesc cât mai puţin la ele şi mă limitez la partea strict tehnică, să ştiu foarte bine textul. Încerc să nu mă gândesc prea mult fiindcă altfel m-ar copleşi şi atunci m-am speriat puţin fiindcă n-am înţeles ce presupune asta. ‘Sunteţi nebuni? Cum să-mi aduceţi un terapeut?’ ‘Da, căci e o scenă delicată şi cei de la HBO au această politică cu toţi actorii.

Andreea Vasile și Laurentiu Bănescu (Umbre) Foto: Adi Marineci

E important să ştim că eşti în regulă.’ Ei, genul ăsta de experienţă e foarte greu de egalat dacă mă întrebi, fiindcă am zis în glumă ‘Nu vreau, mai bine îmi daţi bani să plec într-o vacanţă. Sunt actriţă, ştiu să gestionez lucrurile astea, nu vreau niciun terapeut.’ M-au mai sunat încă o dată, mă rog, am negociat şi am zis tot ‘Nu’ şi a urmat scena aia... Era un tracking shot ce nu era cu tăietură şi îl aveam partener pe Bănescu [Laurenţiu Bănescu, interpretul poliţistului Emilian – n.r.], pe care eu îl ador pentru că e un actor desăvârşit, de un umor şi o inteligenţă fabuloase.

Amândoi încercam să punem la punct parametrii tehnici, să ştim cum stăm şi cum ne mişcăm, cu Bogdan care mai venea şi mai adăuga sau ne spunea ‘Hai să încercăm altfel’, dar după primele 3-4 duble, ca la sportivi, am simţit că... nu mai am aer. Încărcătura fusese atât de mare pe toata durata dublei că eu, eu actriţa, simţeam că rămân fără aer şi nu mai pot să respir. Plus că ne loveam foarte tare şi am fost vânătă tot corpul, oricat de delicat ar fi fost Bănescu. Ne amuzam că de fiecare dată când ne opream el începea ‘Doamne, te rog, nu... am dat tare?’ iar eu îi ziceam ‘Nu, Bănescu, e bine, suntem OK, hai să mergem mai departe.’ Nu ştiu de câte ori în viaţă ai şansa să joci tipul ăsta de scene. Pentru că după aia a urmat scena de la morgă din sezonul III unde eu am complicat mai mult lucrurile pentru că eram însărcinată în luna a 5-a.

L-am împovărat şi pe Bănescu pentru că a trebuit să îi spun că e o situaţie delicată. ‘Te omor, de ce mi-ai spus asta... acum?’ Mirică a ţinut foarte mult să filmăm în morgă şi, din nou, am încercat să nu mă gândesc la ce se întâmplă dar, a doua zi dimineaţa, cnd m-am dus la filmare şi-am intrat... m-a lovit răceala locului acela. Foarte steril şi apăsător, are o energie total atipică, pe care n-am mai întâlnit-o decât la puşcărie atunci când am filmat la Rahova în sezonul II, şi e foarte greu să te relaxezi într-atât încât să poţi face bine scena respectivă. Profesional, m-am lovit de nişte experienţe pe care mi le-aş mai dori, datorită acestui fel de scene care au însemnat foarte mult pentru mine ca actriţă.

În paralel cu serialul, ai fost implicată în ultima vreme în trei lungmetraje străine, printre care drama de epocă The World to Come, ce pare a fi un film de anvergură atâta vreme cât capete de afiş sunt Casey Affleck şi Vanessa Kirby.

Aici m-a chemat Domnica Cîrciumaru [directoare de casting a serialelor Umbre, Las Fierbinţi, Vlad, dar şi a filmelor de succes Miami Bici şi Oh, Ramona! – n.r.], la care eu ţin foarte tare fiindcă ea te vede pe tine ca actor în nişte ipostaze pe care nici tu nu ţi le-ai fi imaginat. De exemplu, ea a fost cea care m-a chemat pe vremuri la casting pentru Umbre şi când am citit că scria la descrierea personajului ‘Nico, gagică sexy, sâni mari, privire...’ am zis ‘Da? Domnica, pe bune, ce anume din mine te-a făcut să mă propui?’ ‘Nu, vreau să dai, trebuie să dai probă pentru personajul ăsta!’ Ea îţi dă o mare încredere în tine, e un om cu har.

E foarte important când cineva îţi dă încredere că poţi face chestii diametral opuse. Deci ea m-a chemat şi la The World to Come, cu toate că personajul n-avea nicio legătură cu Nico. Ăsta era The World to Come şi când Alexandru avea 3 săptămâni am făcut The Doorman...

... tot o producţie americană, regizată de un expert în filme de acţiune, japonezul Ryûhei Kitamura, cel care a realizat Versus şi Azumi. Sunt proiecte interesante care au apărut în timp scurt în filmografia ta de tânără actriţă. Cum ai ajuns la aceste roluri fiindcă nu cred că a sunat telefonul din senin şi ţi s-au pus pe tavă?

E amuzant faptul ca deseori oamenii te întreabă ‘Şi cum ai ales proiectul?’ şi încerci să le spui că noi nu avem deloc sistemul celor de-afară şi nu ţine de cum alegi proiectul ci de cât de multe castinguri dai, mai bine zis la cât de multe castinguri eşti chemat. Nu am agent aşa că o să-ţi răspund că a fost o chestie de... context. Sigur, se datorează şi vizibilităţii din Umbre pentru că oamenii te cheamă mai des, fiind mai conştienţi probabil de tine, de ce faci şi de potenţialul tău, dar în cazul meu a fost contextul pentru că în două dintre filme am ajuns prin Domnica iar pe Doorman l-am făcut cu Dan Ursu [director de casting al unor filme precum Luca sau High Strung Free Dance – n.r.]. Pur şi simplu am mers la castinguri şi le-am luat.

E important ca cineva să te vadă şi să creadă că poţi face rolul ăla. Îmi amintesc de exemplu acum că am făcut odată la Pro TV un serial care, din păcate, a trecut neobservat, un serial cu Victor Rebengiuc în rolul principal, cu Luminiţa Gheorghiu, Andi Vasluianu şi Răzvan Vasilescu, şi care se numea Orbul, dar la Pro cred că s-a dat ca Deschide ochii...

 Andreea Vasile în serialul “Deschide Ochii”

Cel difuzat rapid, doar o dată, în ianuarie 2016, în care tu erai o jurnalistă de televiziune logodită cu omul de încredere al avocatului nevăzător. A dispărut rapid de pe radarul publicului.

A fost o struţocamilă... o chestiune foarte alambicată pentru că noi l-am filmat exact în perioada cand se schimbau lucrurile la Pro TV, când a plecat [Adrian] Sârbu şi trebuia să vină nu ştiu cine la conducerea Pro-ului. Prin urmare ei aveau un produs pe care n-au dorit să-l mai continue, căci noi filmasem 6 episoade [în 2015 – n.r.] dar trebuia să filmăm 12, şi a rămas aşa, în aer, căci l-au dat pe tot în două săptămâni, fără niciun fel de marketing, fără nimic.

Dar asta voiam să spun, că personajele sunt foarte diferite între ele şi eu mă bucur că mi s-a dat şansa să fac personaje foarte diferite. Şi de asta Domnica e un om cu har, pentru că vede dincolo de ce crezi tu că poţi şi de ce ştii tu că poţi.

Vorbind de castinguri, care sunt rolurile pe care regreţi că le-ai ratat?

Aş fi vrut să joc în toate filmele pentru care am dat casting şi în toate piesele de teatru pentru care am fost la probă. Asta mă macină, fiindcă stau de fiecare dată să mă gândesc de ce nu am luat nu ştiu ce rol, de ce nu m-am potrivit... de fapt mă interesează ce nu am făcut eu bine când am mers la probă, pentru că restul întrebărilor nu sunt treaba mea. De exemplu, am fost la probă când [Radu] Afrim a făcut Năpasta [montarea a avut premiera la TNB în decembrie 2012 – n.r.] şi, mă rog, a fost o probă mai complexă, am dat de mai multe ori, şi am rămas în final patru fete, dintre care a ales-o pe Crina Semciuc. După ce-am văzut spectacolul, Crina mi s-a părut atât de potrivită pe ideea... pe ce a avut în cap Afrim, încât n-am mai avut niciun dubiu că era cel mai bine aleasă dintre noi toate. Deci, după ce văd, mi se pare că lucrurile au sens.

Dacă tot ai pornit-o înapoi în timp, hai cu 10 ani în urmă când ai debutat în Luna verde, comeback-ul discutabil al lui Alexa Visarion. Ce amintiri mai ai de atunci?

Cred că a fost primul proiect în care am lucrat cu Tudor Istodor şi a fost amuzant că, după aia, ne-am tot întâlnit şi-n teatru şi-n film... în Fixeur, filmul lui [Adrian] Sitaru, eram tot aşa, iubita lui Tudor. Uff, eram la început de drum, habar n-aveam de multe lucruri, însă am învăţat enorm de mult de la Florin Mihăilescu [De ce trag clopotele, Mitică?, Vulpe vânător – n.r.], care a fost DoP-ul lui Alexa Visarion.

În timpul şcolii, sigur, avusesem cursuri de film în care ne uitam la nişte filme şi discutam despre ele dar atunci a fost prima dată când, ajungând pe set, cineva îmi spunea ‘Păstrează racordul!’ şi eu, în anul 3 de facultate... nu ştiam ce înseamnă racord. Am învăţat multe de la el şi nu uit când a venit şi m-a luat deoparte şi mi-a zis: ‘Vasile, mie ca operator trebuie să-mi tremure mie mâna să nu cumva să greşesc.’

Şi mi-a rămas foarte puternic amprentată asta pentru că însemna că eu ca actor trebuie să ştiu că fac lucrurile perfect de fiecare dată şi să mă asigur că eu sunt foarte bună iar ce ţine de ceilalţi, sigur, într-o echipă de filmare, nu am eu controlul. Mi-a rămas puternică asta cu ‘Mie trebuie să-mi tremure mie mâna pe cameră atunci când te văd pe tine în faţă.’

Şi-am învăţat chestii tehnice pe care nu le ştiam, legate de lumină, de cum să îmi gestionez emoţia, de ce anume fac, şi de atunci încerc foarte tare ca, în momentul în care am de filmat, să fac fiecare dublă cât mai exact. Că tot Florin Mihăilescu mi-a spus ‘Mai lăsaţi prostiile astea cu actorii care fac ce le trece prin cap. Fiţi exacţi şi după aia vine şi emoţia. Dar pentru mine, ca operator, am nevoie să ştiu că am în faţă un profesionist!’

Şi facultatea? Dacă cineva este hărăzit cu talent, de ce-ar mai avea nevoie de educaţie ca să aibă succes ca actor?

Avem mare nevoie. Şcoala mi-a adus o rigoare, o disciplină de care habar n-aveam, un anumit fel de a-mi pune problema. Am avut nişte profesori foarte faini, am avut-o pe Adriana Popovici despre care n-am idee cât de mult ştiu oamenii dar este un pedagog absolut fantastic, un om care te face să-ţi pui întrebări, să te chestionezi pe tine însuţi, să încerci să înţelegi. Nu, fără şcoală nu merge... eu vorbesc strict din experienţa mea. M-a ajutat foarte tare pentru că, în anii ăia, eu n-am făcut decât asta, n-am vrut să fac nimic altceva, am citit foarte mult şi m-am dus la şcoală zilnic fiindcă, neavând experienţa asta, eu voiam foarte tare să mă iau la trântă cu Cehov, cu Shakespeare, să încerc să înţeleg. Rigoarea şi disciplina pe care le înveţi la şcoală au fost pentru mine esenţiale în dezvoltarea mea ca actriţă după aia.

Faptul că ţi-ai asumat această disciplină mă face să mă întreb ce te-a determinat să perseverezi, să continui să crezi că poţi deveni o bună actriţă?

Veneam după acei ani la Litere - unde n-am simţit nicio clipă că îmi găsesc locul sau că fac ce-mi place - şi îmi doream atât de tare şi mi-am reprimat atât de mult povestea asta cu actoria încât atunci când am intrat la facultate mi-am dorit să fac foarte bine... de fapt să nu greşesc. Îmi plăcea aşa de tare că n-am găsit ceva în perioada aia care să mă atragă la fel de puternic şi atunci pentru mine şcoala era locul în care testam absolut tot, în care îmi investeam toată energia, de unde îmi primeam toate bucuriile şi unde îmi scoteam toate frustrările.

Acolo se întâmplau toate. Am dat la facultate târziu - când am intrat aveam 25 de ani şi doar cineva era mai bătrân ca mine, Costel, care acum face Stand-up [comedy] - şi m-am gândit şi-am zis ‘OK, am şansa asta... e singurul lucru de care trebuie să am mare grijă!’ Şi nu ştiu cum ar fi fost altfel, dacă în perioada aia mai făceam şi altceva. Ăsta-i motivul pentru care mi-am investit gândurile, emoţiile, energia, toate erau puse în ce făceam la şcoală.

Foto: Adriana Crăciunescu

După debutul în Luna verde au urmat două scurtmetraje. Ai fost Fata din Transilvania, băgată în patul orăşeanului de către “mama” Maia Morgenstern, şi apoi mamă conservatoare de fată preadolescentă în Vacanţă la mare...

Da, ăsta e un proiect la care am ţinut şi ţin foarte tare, cred că din cauza contextului. Abia terminasem facultatea şi auzisem de acest Talent Campus pe care îl organizau cei de la Sarajevo, un program pe care îl are şi Festivalul de la Sarajevo şi Festivalul de la Berlin, care adună regizori, actori, scenarişti din Estul Europei, fac o selecţie şi îi pun să lucreze.

Am întâlnit-o în cadrul acestui workshop de la Sarajevo pe Cristina Groşan, un regizor de care sunt convinsă că mulţi oameni or să audă, un ochi foarte bun, o minte foarte limpede, un om cu o lume aparte, cu un anumit fel de a lucra cu actorii. Ea a aplicat cu acest scenariu pe care l-a scris pentru festival cu mine-n minte, a primit bani şi anul următor [în 2013 – n.r.] a primit şi un premiu în competiţia pentru scurtmetrajele finanţate de ei.

Am lucrat într-un fel foarte particular cu ea. Fiind din Arad - acum s-a mutat în Ungaria -, am mers şi am repetat acolo şi am descoperit că are un mod foarte delicat de a lucra cu oamenii dar, în acelaşi timp, e o mână forte, un om care se zbate pentru proiectele lui. Plus că are o poveste care mi-a plăcut foarte mult şi filmuletul e foarte drăguţ.

Tot o mamă de fată debusolată joci şi în Reguli de viaţă, piesă în care ai putut fi văzută la Teatrul de Comedie până la declanşarea crizei. Nu eşti fericită că eşti în realitate mamă de băiat?

Ooo, sunt foarte fericită! Nici nu mi-am imaginat altceva, să ştii. Viaţa cu o fată ar fi fost diferită, sunt convinsă de asta. Aşa că sunt foarte fericită că sunt mamă de băiat şi avem un băiat foarte simpatic.

Cu viteza cu care evoluează totul în jurul nostru, inclusiv felul de a gândi şi a fi al tinerilor nu ţi-e frică că vei ajunge rapid să nu-l înţelegi când va mai creşte?

Ai folosit un cuvânt la care revin foarte des în ultima perioadă. De cănd s-a născut Alexandru frica e foarte prezentă şi mi-am dat seama că e un sentiment cu care va trebui să trăiesc toată viaţa. Poate să fie şi catalizator, dacă vrei, dar va trebui să trăiesc cu frica asta pentru el toată viaţa. Mi-e frică de ce se poate întâmpla şi mi-e frică că, poate, eu nu sunt o mamă suficient de bună pentru copilul meu în situaţia în care lucrurile din jurul nostru încep deja să se reaşeze, se reconstruiesc şi s-ar putea ca ele să se schimbe într-atât de repede încât să nu le mai pot eu face faţă.

De fapt asta îmi doresc, să cresc un adult autonom, unul care să se poată descurca în orice situaţie... erau cei 4 C ai lui Adler, să fie curajos, să fie capabil, să fie conectat cu ceilalţi, şi mai era unul de care nu-mi amintesc aproape niciodată [să ştie că fiecare contează – n.r.].

Da, mi-e frică şi învăţ să trăiesc cu frica pentru că nu cred că o să pot să scap de ea dar, în acelaşi timp, vreau ca copilul meu să fie curajos şi atunci singurul fel în care pot să le combin e ca eu să o accept, să o înţeleg, şi să îl las pe el să o experimenteze şi să descopere felul lui propriu de a vedea lucrurile. Deci poţi să lupţi înţelegând că tu nu ai control asupra lucrurilor şi că poţi doar să faci cât ştii sau cât poţi tu de bine într-o anumită situaţie fără să încerci să preiei controlul. Pentru că nu îl vei dobândi.

Înainte, am avut într-adevăr probleme cu această frică de eşec ce vine din felul în care eşti educat. Am dat la Teatru fără să ştie ai mei dar asta e o altă poveste şi lor nu le-am spus tocmai pentru că aveam această frică de a nu greşi. Eu mi-aş dori ca copilul meu să greşească cât poate el de mult ca să înveţe din asta. Şi mai cred că putem să încercăm să ne schimbăm pe noi. Poate părea o platitudine dar de fapt ăsta e cel mai complicat lucru. Toată lumea zice că trebuie să schimbăm în jurul nostru dar cum anume schimbi ceva? Făcând ce?

Prin militantism şi frondă civică... poate?

Cred în fronda civică în măsura în care ea trage nişte semnale de alarmă. Tu trebuie să semnalezi când lucrurile nu funcţionează aşa cum ar trebui. Sigur că e mai confortabil să stai şi să nu zici nimic, ‘Eu sunt neutru, nu ţin nici cu ăla şi nici cu ăla’, dar cred că asta înseamnă curajul, să încerci să schimbi ceva în perimetrul tău, nu mai mult de atât. Şi dacă asta înseamnă să semnalezi civic nişte nedreptăţi, da, cred foarte tare în asta.

Revenind la actorie, te simţi mai bine în spaţiul comic sau în cel dramatic/tragic? Piesele de teatru în care ai jucat în ultima vreme, de la Reguli de viaţă la Un bărbat pentru Sara sugerează că în comedie...

Să ştii că perspectiva dramatică/tragică mi-e mai la îndemână, deci m-aş duce mai degrabă spre cealaltă, unde trebuie să lucrez mai mult. Faptul că în teatru am făcut mai mult roluri de comedie e doar contextual, ţine de cum te văd oamenii şi ce vor să-ţi dea, dar mie mi se pare că sunt înclinată mai mult spre dramă.

Este în firea ta să fii sobră şi serioasă?

Nu ştiu ce să-ţi răspund la întrebarea asta... pentru că ai zis şi ‘sobră’ şi ‘serioasă’ şi nu ştiu care are pondere mai mare :) Eu râd foarte mult. Poate nu se vede, dar sunt ca Andy Murray, dacă vrei. Pe el l-au întrebat, după ce-a câştigat nu mai ştiu ce turneu [de tenis], ‘Dar tu nu te bucuri?’, iar el a zis ‘Ba da, m-am bucurat enorm, dar mă bucur în sinea mea.’ Mi-e foarte greu să ţi le enumăr, dar sunt foarte multe lucruri, situaţii, oameni care mă fac să râd.

Dar ce te face să evadezi din realitate, să uiţi pentru câteva clipe de rolul de mamă sau de dorul de Nico?

Păi să ştii că nu prea poţi să ieşi din rolul de actriţă profesionistă că te-au scos deja alţii complet, să ies din rolul de mamă iar e complicat că nu prea am timp dar când am încerc să citesc cât pot de mult, ascult multă muzică, ba chiar îl pun şi pe fiu-meu să asculte muzică. Îi pun tot playlist-ul meu... sper să îi fac o cultură muzicală decentă :) Mă uit şi la filme, uite, îmi plac cele ale lui [John] Cassavetes dar îmi place şi [Cristopher] Nolan, şi David O. Russell, îmi place Winding Refn, îmi place şi [Derek] Cianfrance, e foarte eclectic gustul meu la filme. Adică, în general, mă uit la tot ce apare, mai puţin în ultima vreme. De când a apărut fiul meu ştiu sigur că la cinema am fost la ultimul film al lui Sam Mendes, 1917... şi cred că ăsta e singurul la care am fost.

Care-i cel mai straniu spectacol în care ai jucat pe o scenă de teatru?

Incredibil, răspunsul mi-a venit imediat. A fost spectacolul meu de debut [10 ianuarie 2008 – n.r.]. Eram la începutul anului 2 la facultate şi am jucat foarte puţină vreme într-un spectacol al Teatrului Nottara făcut în colaborare cu Teatrul din Buzău care se numea Kathie şi hipopotamul, un text al lui [Mario Varga] Llosa... nu glumesc. E foarte straniu pentru că... o să-ţi spun ceva ce mi-e şi teamă să împărtăşesc dar... eu nu-mi aduc aminte!

Adică mi-e foarte clar proiectul, îl ştiu, dar nu-mi mai aduc aminte ce era acolo. Sigur, Llosa nu a scris cel mai la îndemână text din lume, mai ales ca să fie dramatizat, însă chiar nu mai ştiu nimic din el.

Mă gândesc că un alt candidat ar putea fi POLITIK.ON-ul din 2016 al lui Radu Iacoban, care mi s-a părut un proiect aparte...

Da, şi tocmai de asta şi mie mi-a fost un pic complicat pentru că nu înţelegeam foarte bine ce aveam de făcut până într-un punct în care şi eu probabil am căpătat încredere. Cu Radu mai lucrasem înainte şi mie îmi place foarte tare ce scrie şi cum vede lucrurile. Are un anumit tip de înţelegere a personajelor, a situaţiilor. POLITIK.ON-ul a fost straniu pentru că nu reuşeai să-l încadrezi repede însă, per total, a fost o experienţă foarte faină. Cu toată lumea.

Lucian [actorul Lucian Iftime – n.r.] făcea un rol foarte mişto acolo. Era o satiră politică foarte bine conturată în contextul de atunci, căci avea şi umor dar era şi extrem de “sărită” ca spectacol, cu tot felul de proiecţii şi cu noi care făceam tot soiul de personaje uşor recognoscibile din sfera politică la perioada respectivă cu care nu empatizai deloc şi pe care ajungeai să le deteşti prin felul lor de a fi.

Ce crezi că se va întâmpla cu teatrul în următoarea perioadă?

Nu ştiu. Va fi complicat pentru că, în primul rând, nu ştiu cât de disponibili vor fi oamenii să stea într-o sală de câteva sute de locuri cu alţi oameni în jurul lor. Mi-e clar că lucrurile vor trebui să se redeseneze într-un fel. Mă sperie puţin faptul că interacţiunile vor fi redesenate pentru că te vei uita în stânga şi-n dreapta şi vei avea tot timpul sentimentul ăsta de panică care s-a creat la nivel mondial şi de care e al dracului de greu să scapi. E o frică de care o scăpăm cu foarte mare greutate. Va trebui să reînvăţăm să trăim. Eu am venit cu copilul la Vâlcea, la părinţii mei, şi aici e un fel de terasă a blocului care ne-a fost de mare ajutor fiindcă am putut să îl mai scoatem la aer, şi acum o lună, cred, au venit nişte vecini să stea şi ei pe terasă, pe nişte scaune.

Eu am întins mâna dar vecina mi-a zis ‘Nu, nu!’ şi mi-am dat seama că sunt gesturi pe care tu ţi le-ai însuşit, au devenit fireşti şi brusc tu nu mai poţi face asta. Deci îţi spun sincer că nu ştiu în ce fel vor arăta lucrurile. De exemplu, pe toată perioada martie-aprilie-mai aveam turnee prin ţară cu spectacolele, cu Jake [Jake şi femeile lui – n.r.] şi cu Sara [Un bărbat pentru Sara – n.r.] dar ele au fost anulate pentru că nu ştiu cum o să mai aduci 6 sau 700 de oameni într-un oraş în care frica e predominantă.

 Andreea Vasile în piesa de teatru “Jake și femeile lui”

Care-i situaţia proiectelor tale care au fost întrerupte din cauza pandemiei?

Astea s-au suspendat total. Începeam niste repetiţii cu Teatrul Avangardia la un spectacol pe care urma să-l facem la Cinema Pro cu premiera pe 16 mai şi mai aveam un spectacol pe care îl începusem la Râmnicu Vâlcea cu Radu Iacoban şi, cu toate că era o coincidenţă, eram foarte bucuroasă că o să ajung să joc şi în oraşul meu, mai ales că şi textul era foarte mişto.

Şi mai era un proiect de film care ar fi urmat să se filmeze în vară dar nici de el nu mai ştiu mare lucru. Repet, mi-e foarte frică să vorbesc pentru că nu ştiu ce urmează.

Andreea Vasile în serialul “Umbre”. Credit foto HBO Europe