Prima săptămână de autoizolare:
Ea: O să fie bine, am făcut provizii, putem lucra de acasă, e, practic, o vacanță la domiciliu.
El: Avem cărți, filme, n-o să ne plictisim, suntem pregătiți.
A doua săptămână:
Ea: Te duci tu să mai iei una, alta?
El: Păi, n-ai zis că ai luat mâncare pentru două, trei luni?
Ea: M-am săturat de mâncare la conservă. Comandăm ceva?
A treia săptămână:
El: M-am săturat de Netflix și de HBO Go, cărțile pe care pun mâna mi se par deprimante. Vreau să ies cu bicla.
Ea: Potolește-te, iei vreo amendă de 20 de mii de lei.
A patra săptămână:
Ea: Nu mai suport. Nu mai petrecem timp împreună.
El: Despre ce vorbești? Suntem închiși în aceeași casă de o lună. Ne petrecem tot timpul împreună.
Ea: Da, e paradoxal, știu.
El: Vrei să mă mut în living?
A cincea săptămână:
El: Muncesc de zece ori mai mult de când cu #workfromhome. Ăștia au senzația că sunt tot timpul disponibil. Îmi bag picioarele. Mă duc la muncă.
Ea: Du-te. Deja mă calci pe nervi acasă.
A șasea săptămână:
El: Hai că nu-i așa rea carantina asta. E o plăcere să merg spre birou. E pustiu peste tot.
Ea: Ești un egoist. Tu ieși din casă. Eu n-am mai ieșit de o lună jumate.
El: Păi, nu te duci și tu până la piață?
Ea: Sictir. Ce sunt eu? Femeia care-ți face ție piața?
El: Mai ieși și tu din casă. Faci o plimbare.
Ea: Nu, mersi. Fă tu o plimbare d-asta. Cu bicla, eventual.
A șaptea săptămână:
El: Hai, că n-a fost așa rău.
Ea: Nu, în afară de faptul că era să ne omorâm de câteva ori unul pe celălalt. Dar e firesc. Psihologic vorbind.
El: Da, e ca și cum am fi făcut pușcărie împreună. Mna, între colegii de celulă…
Ea: Exact. Mai apar și mici neînțelegeri.