VIDEODOME | “STRAIGHT OUTTA COMPTON” (2015, r: F. Gary Gray)

Nominalizat la Oscar în 2016 pentru scenariu original, Straight Outta Compton este un Biopic panoramic (versiunea Director’s Cut durează aproape trei ore) al unuia dintre cele mai importante grupuri de Gangsta Rap, N.W.A. (Niggaz Wit Attitudes), cu o influenţă fenomenală în istoria Hip-Hop-ului în ciuda unei existenţe relativ scurte (1986-1991), dar perpetuată apoi în plan solo de foştii săi componenţi, rapperii Dr. Dre/Andre Romelle Young (albumele The Chronic şi Compton, producătorul lui 2Pac, Eminem, Snoop Dogg, Xzibit şi 50 Cent) şi Ice Cube/O’Shea Jackson Sr. (albumele AmeriKKKa’s Most Wanted şi Death Certificate, rolul lui Doughboy în filmul Boys n the Hood al lui John Singleton etc).

Primul vynil semnat N.W.A., lansat în vara lui 1988, s-a numit Straight Outta Compton şi a fost inclus de către Library of Congress în National Recording Registry ca fiind “culturally, historically, or artistically significant”.

Compton este numele orăşelului din sudul Los Angeles-ului în care s-au născut membrii trupei, integrat în zona metropolitană încă din 1888, unde media de vârstă este relativ scăzută (25 de ani), populaţia de culoare îl ocupă în procent majoritar (peste 30%) iar criminalitatea a atins începând cu anii ’70 recorduri greu de doborât (46 de omucideri raportate la 80,000 de rezidenţi în 1972!) datorită rivalităţilor între facţiunile din bandele African-Americane Bloods (OBF/Original Blood Family) şi Crips (OCH/Original Crip Homies). Poate informaţia pare neimpresionantă însă gândiţi-vă (statistic) că la fiecare grup de patru blocuri cu cinci scări şi zece etaje se petrece anual câte o crimă. An de an.

Acesta este contextul în care au trecut de pubertate Dr. Dre, Eazy-E, Ice Cube, MC Ren, DJ Yella şi Arabian Prince, membrii line-up-ului original N.W.A., iar înţelegerea particularităţilor sale de către spectatori a reprezentat o prioritate pentru F. Gary Gray (cineast obişnuit să colaboreze cu muzicieni de culoare precum Outkast, Whitney Houston, Coolio, Babyface, R. Kelly sau Snoop Doggy Dog) în a explica succesul exploziv al grupului într-o primă parte realmente fascinantă a acestui film biografic - produs chiar de Dr. Dre şi de Ice Cube, deci susceptibil de a trata cu mănuşi temele sensibile (legate de context dar şi cele personale) - prin modul echilibrat (ca şi What’s Love Got To Do With It sau Ray, în esenţă nu se abate mult de la standardele genului dar evită clişeele prin atenţia obsesivă pentru detalii) şi lipsit de partizanate evidente.

Nu vreo figură de stil cu implicaţii militante, impresionantă artistic dar artificială, ci însăşi gravitatea extremă a consecinţelor sociale este cea care transmite mesajul legat de problemele minorităţii, de multe ori prin ricoşeu, precum trimiterea la cazul ‘Rodney King’ sau poziţia publică argumentată a afroamericanului Ice Cube faţă de Nation of Islam sau Jewish Defense League. O primă parte în care se justifică socialmente naşterea unor hit-uri provocatoare şi, într-o mare măsură revoluţionare, precum Fuck tha Police, Dopeman sau Gangsta Gangsta.

Visele unor adolescenţi, prelungile întâlniri creative, experienţa contactului cu publicul, progresia de la succesul local la stardom, sunt toate integrate narativ cu o fluenţă admirabilă (total surprinzătoare pentru mine personal) şi cu detaşarea emoţională generată (probabil) de trecerea timpului, pe tipicul docudramei pe care Gray, ‘rulat’ mult în spaţiul ficţiunilor contemporane urbane asociate cu violenţa generată de frustrări individuale sau de dorinţa de revanşă (Law Abiding Citizen, A Man Apart, The Negotiator, Set It Off), o infuzează în mod credibil cu o doză semnificativă de adrenalină (ex. concertul de la Detroit şi apelul la Primul Amendament, funcţionarea Death Row-ului înfiinţat de Suge, etc) şi referinţe discrete (ex. episodul ‘Bye Felicia’ din hotel are o ţintă dublă: misoginismul notoriu al membrilor N.W.A. şi filmul Friday din ’94, prima colaborare consistentă a lui Ice Cube cu regizorul după ce îl cunoscuse pentru videoclipul său “It Was a Good Day”).

Nu întâmplător Straight Outta Compton reprezintă Biopicul cu cele mai mari încasări din toate timpurile, pe întreaga planetă, detronându-l pe cel dedicat lui Johnny Cash, Walk the Line, din 2005. Richard Roeper de la Chicago Sun-Times îl consideră “one of the better musical biopics of the last 20 years” iar în sondajele Rentrak (reputata companie de cercetare şi măsurare a indicatorilor din industria globală a entertainment-ului) este unul dintre extrem de puţinele filme din ultimii ani care a primit cinci stele din cinci din partea publicului plătitor de bilete. “The ferocious rhymes of hip-hop icons N.W.A.’s controversial 1988 anthem F–k tha Police scarcely seem to have aged when they blast on to the soundtrack of Straight Outta Compton, echoing into a world where the abuse of black Americans at the hands of law-enforcement officials remains common headline news. But if Compton is undeniably of the moment, it’s also timeless in its depiction of how artists and writers transform the world around them into angry, profane, vibrant and singular personal expression. A conventional music-world biopic in outline, but intensely human and personal in its characterizations and attention to detail, director F. Gary Gray’s movie is a feast for hip-hop connoisseurs and novices alike as it charts the West Coast rap superstars’ meteoric rise, fractious in-fighting and discovery that the music business can be as savage as the inner-city streets.” (Scott Founds, variety.com, iulie 2015).

În afara lui Gray, meritul le aparţine în egală măsură scenariştilor Jonathan Herman şi Andrea Berloff (World Trade Center al lui Oliver Stone) pentru schimbarea de accent a comentariului social, nuanţată ca tratament cinematografic (beat to beat) însă radicală ca optică, făcută cu naturaleţe (excepţia o constituie derapajul melodramatic de final) în asociere cu perioada apariţiei neînţelegerilor dintre Eazy-E (inima), Dr Dre (sistemul nervos central) şi Ice Cube (creierul), care au dus la disoluţia N.W.A., de la ‘Gangsta Rap’-ul definitoriu prentru prima jumătate a filmului (influenţa mediului în formarea muzicienilor – arta contemporană ca vector de evoluţie socială şi ‘dezgheţ’ civic) la ‘Reality Rap’-ul din cea de-a doua (influenţa muzicienilor în schimbarea perspectivei asupra mediului – Pop culture ca mijloc de reflectare a tarelor comunităţilor de factură diferită).

Rivalităţile între bandele de cartier sunt înlocuite de cele între casele de discuri concurente şi de interesele competitive din showbiz, înfruntările cu arme de foc sunt înlocuite cu cele bazate pe citaţii şi facturi, iar din victime ale umilinţelor şi hărţuirilor din partea establishment-ului (LAPD-ul lui Daryl Gates) protagoniştii devin observatori şi critici ai sistemului (poliţie, mass-media, administraţie). “Director F. Gary Gray treats Straight Outta Compton as an epic-sized take on approaching the American Dream from an askew angle that draws straight outta Compton and straight into capitalism... It is unrepentant in its anger and its amorality, leaving the audience to pass its own judgement and calibrate its own outrage. The filmmakers have made a fiercely political movie that’s an equally fierce ‘talk back to the screen’-style crowd-pleaser for folks eager to hear the tale of an influential rap group.” (Ollie Henderson, rogerebert.com, august 2015).

Sigur că “Straight Outta Compton” este criticabil datorită aspectelor personale ignorate sau lăsate în umbră în mod voit (convertirea lui Ice Cube, homofobia membrilor trupei, comportamentul violent al lui Dre faţă de femeile din anturajul său, parteneriatul managerului Heller cu Meir Kahane de la JDL, ş.a.m.d.) însă nicio adaptare cinematografică a biografiei vreunui artist nu a fost scutită complet de critici, iar frustrările spectatorului sunt diminuate prin adoptarea unei tactici la rândul ei discutabile, cea a periplului epic prin lumea entertainment-ului din Los Angeles în care trec prin cadru, printre groupies şi tehnicieni de studio, Tupac Shakur şi Snoop Dogg, The Chronic are un billboard imens pe Tower Records iar Suge Knight organizează lupte de câini în sediul casei de discuri Death Row. Jordan Hoffman remarca în mod just în The Guardian în iulie 2015: “As a narrative, the back half of this movie is completely off the rails, but fans of the music will probably be more engaged... Those who don’t bring outside knowledge to the film will find themselves clueless at a rousing final speech, in which the eventual name of Dr Dre’s record label is invoked. Worse, though, is how it loses all its edge to become hagiography for these men. It’s as if the cheesy second half doesn’t trust the more emotional and realistic first half.”.

Pe de altă parte însă, dincolo de argumentele pro sau contra inventariate mai sus, în favoarea filmului mai funcţionează cel puţin încă un element pe care nu trebuie să îl omitem: răspunde cu succes provocării uriaşe de a contura în paralel personalităţi diferite şi complexe de artişti care îşi au propriul traseu existenţial într-un context nu mai puţin complicat, ce ridică Straight Outta Compton peste nivelul de ‘Biopic’ upgradându-l la cel de... ‘Bio-epic’ care, inspirat, începe şi se sfârşeşte cu vorbele unui tânăr de 23 de ani intrat acum în istoria muzicii ca Dr Dre: “You are now about to witness the strength of street knowledge.”. Este acelaşi care, în 2014, a vândut căştile Dre’s Beats către Apple contra sumei de... trei miliarde de dolari!

“Straight Outta Compton makes you realise the strength of street knowledge is twofold: it gives you an in-built advantage over the rich and powerful, then allows you to join their ranks at the earliest possible opportunity. Despite the worst fears of the police and the political establishment, which Gray’s film makes skin-pricklingly palpable, the spirit of gangsta rap isn’t tearing the nation down – it’s the very stuff on which the nation was built. If it hadn’t already been taken, a great alternative title for this film would have been American Hustle.” (Robbie Collin, telegraph.co.uk, august 2015). Concluzie: un film excepţional (inclusiv ca distribuţie) pe care vi-l recomand fără nicio ezitare cu toate că sunt departe de a fi un consumator înrăit de Rap sau de Hip Hop.

  • Text de Ioan Big

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți