CLIN D’OEIL | ROXANA LUPU: Regina Maria şi enigma Sfinxului din Carpaţi

Virtual necunoscută până de curând cinefililor români, actriţa de teatru şi film Roxana Lupu a fost în mod incontestabil revelaţia anului trecut prin modul remarcabil în care a interpretat rolul Reginei Maria în filmul istoric Maria, Regina României (disponibil acum pe Happy Cinema), un succes de public neaşteptat de mare ţinând cont de faptul că a fost singura producţie autohtonă care s-a regăsit în Top 10 al preferinţelor cititorilor Zile şi Nopţi pe 2019 alături de... Joker, Parasite şi Star Wars, şi s-a plasat pe locul 3 în box office-ul filmelor româneşti, fiind devansat doar de comediile cu priză la publicul juvenil Oh, Ramona! şi 5gang: Un Altfel De Crăciun. Profitând că Roxana Lupu este naratoarea documentarului Enigma Sfinxului din Carpaţi, filmul Oanei Ghiocel ce va avea premiera în cinematografe la începutul toamnei, am încercat la rândul nostru să desluşim „enigma” unei cariere jalonate de personaje cu sânge albastru interpretate de ea pe tărâm britanic: Regina Elizabeta a II-a (Inside Windsor Castle), Marea Ducesă Tatiana a Rusiei (Royal Murder Mysteries), Prinţesa Margareta (Private Lives of Monarchs). Mai ales că, după doctoratul obţinut în 2013 la UNATC şi emigrarea în UK, parcursul ei nu a fost unul liniar şi a dus-o profesional în direcţii complementare performance-urilor actoriceşti, realmente interesant de explorat.

Roxana, înapoi în... viitor. Vocea ta va putea fi auzită pe coloana sonoră a incitantului lungmetraj documentar realizat de Oana Ghiocel, Enigma Sfinxului din Carpaţi. Cum ai ajuns să fii implicată în acest proiect?

Oana a venit la premiera filmului Maria, Regina României, a fost invitată de producător, de Gabi Antal, în noiembrie, la Ateneu. Nu mai știu, colaborau dinainte sau cred că ea căuta să facă voice over pentru filmul ei… chiar nu am întrebat-o de unde îl cunoaște pe Gabi [co-fondatorul Abis Studio – n.r.]. Și Oana a văzut filmul iar acolo am o parte de voice over la un moment dat, mă rog, mi se aude vocea, că tot vorbesc în film, și i-a plăcut timbrul meu. Nu știu, presupun că i-a plăcut foarte mult filmul fiindca mi-a scris după aia - în ianuarie mi-a dat mesaj pe Instagram - și mi-a spus că ar vrea să-i dublez filmul. Ideea e că avea pe cineva care a făcut dublajul, o voce americană, dar nu i-a plăcut și a zis că voia un pic altceva și atunci s-a gândit la mine. Cam asta a fost, a fost destul de... ‚straightforward’. Deci nu ne cunoşteam dinainte.

Maria, Regina României a fost unul dintre hit-urile româneşti din 2019, întrecând producţii mult mai populare sau mai premiate. Te aşteptai la un asemenea succes când ai început lucrul la film?

E complicat de spus. Sincer, inițial nu. Şi nu din cauza faptului că nu mă gândeam că o să fie de o calitate extraordinară filmul dar noi, românii, suntem foarte critici… și asta vezi foarte bine în momentul în care lucrezi și cu alte naționalități, mai ales în industria asta a filmului. Deși noi facem niște producții extraordinare iar locațiile și actorii din foarte multe filme românești sunt la un nivel foarte înalt, suntem foarte critici. Evident că m-am gândit inițial mai ales la reacțiile celor din industrie, care mi s-au și adeverit, că vor critica filmul prin prisma subiectului, adică... cine s-a apucat să facă acest film despre Regina Maria, cine e fata asta pe care nu o cunoaștem și cum de a ajuns ea să o joace pe Regina Maria? Și mă așteptam la criticile astea, mă așteptam la ele chiar și din partea publicului, și m-am pregătit. Când a ieșit primul trailer, în 2018, în iarnă, au fost foarte multe critici. Nu pot să zic că au fost mai multe decât laudele dar au fost destule și cumva m-am așteptat la asta și am zis ‚Asta e, o să vedeți filmul’. Am auzit de atunci tot fel de lucruri, că actrița nu are ochii albaștri, că nu știu ce, chestii de genul ăsta care m-au durut la început dar apoi m-au amuzat şi unele continuă şi acum să mă amuze teribil. Dar de multe am uitat după aia pentru că am născut, m-am ocupat de alte lucruri, am avut și alte proiecte și m-am detașat și nu m-am mai gândit cum o să fie receptat filmul. Pur și simplu mi-am zis că oricum, ca și actor, lucrezi, lucrezi şi după aceea te detașezi.

Și mare mi-a fost surprinderea și bucuria când am văzut entuziasmul publicului și al câtorva voci din industria cinematografică românească, deși nu multe, care au apreciat prestația mea. Iar acum zic ce au spus criticii, da? Din punct de vedere strict profesional și al unei analize... la milimetru, nu înseamnă că sunt de acord cu ei. Deși au spus că sunt părți în care există unele minusuri, majoritatea covârșitoare mi-a apreciat prestația, ceea ce m-a bucurat foarte mult fiindcă înseamnă că, uite, nu numai publicul, dar și specialiștii au receptat anumite lucruri, deși poate nu pe toate. Dar până la urmă nu facem filme pentru critici - eu niciodată n-am gândit că pentru asta o fac - ci pentru public. Și a fost o bucurie plăcută, dar deja eram detașată, adică nu mai eram cu sufletul la gură cum o să fie receptat, aveam încredere că oamenii care aveau ochi de văzut vor vedea efortul, vor vedea pasiunea pe care am pus-o cu toții. S-a muncit absolut enorm și nu mă refer la persoana mea, mă refer la toată lumea, mai ales la producător, investițiile care au fost, producția, preproducția, sunetul, tot, tot, tot. O muncă absolut enormă... și e extraordinar că au fost văzute aceste lucruri. M-am bucurat.

În ultimii ani ai interpretat mai multe personaje istorice de viţă nobilă. Regina Maria este cel mai recent rol al tău de această factură. Date fiind limitările trasate chiar de istorie, cât mai înglobează din tine un asemenea personaj despre care deja s-a scris foarte mult?

Eu cred că trebuie să găsești o amprentă personală pentru că așa modifici tu spectatorul, cred foarte mult că noi ne ducem spre roluri, dar și rolurile vin spre noi. Eu nu aș putea să joc un rol în care n-aș crede, nu aș putea, mi-ar fi foarte greu. Ori trebuie să fie un rol care să mă facă să ies din mine și să merg la niște extreme la care nu m-am gândit - cum a fost cel din BU21 [piesa de teatru jucată la Londra – n.r.] unde eram în scaun cu rotile și mi-a fost foarte greu să accept starea asta de fapt - ori să mă facă să descopăr altceva.

Să fac un rol doar de dragul de a-l face... eu nu cred în asta și atunci în orice rol este important să găsești punctele în care tu crezi. Toată lumea spune ‚Dom’le, dar ce m-a impresionat atunci când i-ai spus lui Nicky că nu îți denigrezi țara” [în dialogul din film dintre Regina Maria şi fiul ei – n.r.], da, i-a impresionat pentru că și pe mine m-a impresionat și am crezut foarte mult în acele cuvinte iar emoția se transmite. Tu ca actor ești om, ești demn tu ca persoană şi nu ca un „made-up”. Ești tot tu, cu datele tale, doar că în altă ipostază. Poate sună un pic prea simplist, dar despre asta am vorbit în teza mea de doctorat, persoană-personaj-public, că de fapt, nu te pierzi ca persoană când ești în personaj, rămâi cu datele tale, dar le duci în locurile în care îți cere rolul și le dezvolți sau înțelegi altceva, iar tu ca om trebuie să te transformi și un rol trebuie să te coste. De aia pentru mine este foarte important ce proiecte îmi aleg, pentru că nu aș putea să joc, nu știu, un rol în care eu n-aș crede, pentru că m-aș minți singură. Dacă o jucam pe Maria ca pe un personaj istoric din cărți nu impresiona pe nimeni. Maria a impresionat tocmai pentru că i-am dat suflul meu, i-am dat zbaterile mele, atâta cât am știut. Adică nu spun că am făcut ceva perfect, eu doar spun că mi-am dat toată silința ca om și, de fapt, publicul asta vrea să vadă, un alt om.

Dincolo de replici, există însă limbajul gestual şi expresivitatea fizică. Cum reuşeşti să devii credibilă păşind ca o regină şi nu ca un, să zicem... rapper?

Pleacă de la gânduri. Gândurile pe care le ai, aspirațiile, valorile, idealurile, ce îți propui, toate astea îți dau statura, asta ne dau și nouă în viața reală, în viața de zi cu zi. Marlon Brando spunea ca fiecare jucăm un rol și, într-adevăr, de foarte puține ori nu avem măști, de foarte puține ori. Poate pare extrem ce zic dar acum eu, cumva, joc și eu un rol încercand să fiu cât mai credibilă cu ceea ce cred eu dar nu pot să las toate măștile la o parte fiindcă s-ar rupe fibra relațiilor sociale dintre noi, știi? Foarte puțini oameni pot să ducă adevărul și despre celălalt și despre ei și atunci jucăm un rol, suntem atenți la ce spunem, ofensăm, nu ofensăm, adică… toate pleacă de la gânduri, de la ce valori ai. Şi Regina a pășit într-un anumit fel când era la Paris pentru că vroia să spună ceva, vroia să demonstreze ceva. Tocmai, pășești într-un anumit fel pentru că vrei să ascunzi anumite lucruri, nu vrei să ți se vadă frica și atunci devii și mai impunător, dar nu neapărat din orgoliu ci chiar din frică. Sunt multe lucruri și toate vin din gânduri, nu vin din exterior, adică, constant - ca și actor - trebuie să îți cunoști motivația interioară, ca să faci un personaj viu, că altfel ar fi… mort.

S-au întâmplat multe lucruri în viaţa ta în aceşti doi ani de când ai filmat Maria, Regina României, practic primul tău rol major prin intermediul căruia publicul român a făcut cunoştinţă cu tine. Te-a afectat în vreun fel brusca popularitate?

Nu neapărat. Sigur că și acuma mai sunt recunoscută pe stradă dar eu sunt un om obişnuit. Bineînţeles că îmi face placere să ies în evidență când filmez sau joc sau într-o piesă de teatru dar, în general, mie îmi place să trec total neobservată, este una dintre marile mele pasiuni. Meseria e meserie, dar eu sunt eu și atunci le separ foarte bine și nu pot să zic că m-a dat peste cap aceasta popularitate sau că s-au întâmplat lucruri nu știu de care. Plus că aveam copilul foarte mic, adică am avut multe lucruri de care m-am ancorat și care m-au ținut în continuare pe drumul meu. Filmul, oricât de mare e popularitatea sau aprecierea, va veni si se va duce iar filosofia este că trebuie să fii foarte atent la viața ta, dincolo de acest lucru, ca să nu fi total bulversat, pentru că se poate întâmpla şi asta. S-au văzut atâtea cazuri. Şi nu pot să zic că sunt o excepție fiindcă sunt și eu om și am slăbiciuni și atunci consider că trebuie să fiu foarte ancorată în viața mea personală, să am și o viață dincolo de cariera mea, să zic așa.

Gândindu-mă la cel mic, revine în minte scena din film cu Nicky, fiul Reginei Maria, tânăr ataşat acum de Anglia civilizată ce nu vrea să mai revină într-o Românie dezamăgitoare din toate punctele de vedere. Nu a început să-ţi fie teamă că peste ani copilul tău îţi va spune acelaşi lucru?

Cu siguranță îmi va spune. Eu știu că va spune pentru că și eu, la un moment dat le-am spus asta tatălui meu și mamei mele și m-au înțeles și au trecut prin același lucru, dar cred că este o etapă firească. Ca să iubești un om, un lucru... o țară, cred că mai întâi trebuie să o negi, să te lupți cu ea, pentru ca abia după aceea, dacă ești destul de norocos și destul de deschis la minte, să descoperi adevărata valoare a acelui lucru, a acelui loc, a acelui om. Cred că e o etapă necesară, nu cred în iubirea oarbă și într-un patriotism fără fundament. Și eu m-am luptat cu aceleași sentimente pe care le-a trăit personajul din film, poate încă mai mă lupt, dar cunosc ceea ce mă atrage la țara mea și punctele forte și punctele mai puțin forte și atunci nu îmi este frică pentru că am trecut pe acolo, nu e ceva ce îmi este necunoscut și cred eu că e foarte bine să treci prin acea etapă, e un semn de maturitate și de evoluție. Nu, nu îmi este frică. Evident că va găsi anumite lucruri și e absolut normal... în orice țară vei sta, tu ca om vei găsi ceva de reproșat, deci nu există un loc în care să fie raiul pe pământ. Constant, noi în România, avem impresia că în alte părți e mult mai bine dar nu este, este o viață absolut normală și, pe alocuri - și îmi asum această afirmație -, lucrurile stau sub anumite aspecte mult mai prost ca la noi. Personal, cred că fiecare trebuie să treacă prin aceste lucruri ca să le înțeleagă. O spun nu doar din propria mea experiență ci și din experiența altora, așa că sunt relaxată în privinţa asta și abia aștept să am discuția aia.

Dar în ce te priveşte, după aceşti ani petrecuţi în Anglia, cât de greu ţi-a venit să îţi păstrezi autenticitatea?

E foarte greu, chiar e greu. Cu cât stai mai mult într-o cultură străină cu atât simți că te pierzi și pierzi ceva și într-adevăr chiar pierzi ceva. Oricât de mult ai ține legătura cu țara, cu casa, pierzi anumite lucruri și pentru mine e foarte dureros, adică așa sunt eu, nu zic că este o regulă, dar şi anumiți oameni cu care am vorbit, români, simt la fel. Eu am crescut, să zic așa, destul de privilegiată într-o oarecare măsură pentru că am crescut într-un oraș mic, chiar am trăit într-o comunitate, oamenii se ajutau şi încă se ajută, mai aveau timp şi încă mai au, și atunci pentru mine România este dincolo de București. Deși m-am născut în București, România înseamnă mult mai mult, acele lucruri care fac parte din mine, cu care am crescut și nu le găsesc în altă parte decât aici și sunt definitorii pentru mine... şi încă mă încarc din ele. De fiecare dată când vin în Focșani simt că sunt unde trebuie. E ceva fascinant în Focșani. Mie așa mi se pare. Îmi place senzația asta că oamenii au timp, că parcă viața are sens. Oamenii mai stau de vorbă, se ajută, e libertatea asta de mișcare, de mă pot duce oricând la vecini că am poarta deschisă, adică o libertate pe care am găsit-o aici și mi-am menținut-o în sinea mea din copilărie până acum, libertatea asta de a te duce spre celălalt, de comuniune, de descoperire, de curiozitate. Toate lucrurile astea le-am descoperit în Focșani și încă ele sunt prezente, adică mă întâlnesc cu aceiași oameni, care sunt la fel de calmi şi de primitori, și mi se pare extraordinar, adică pentru mine astea sunt valorile mele. Nu, nu e faima, nu sunt banii, valorile mele sunt total altele și țin de umanitate, de comunicare, de comuniune, de prietenie. Poate sunt mai ciudată eu, dar cam acolo mă situez.

Nu ştiu cât eşti de ciudată dar cu siguranţă mă intrigă capitolul din viaţa ta cu implicarea în filmul Hensi 3D: The Making Of din 2015, care a încheiat „Trilogia Mănăşturului” a lui Gelu Radu. Cu el se asociază periplul tău Bucureşti-Cluj-Viena care te-a dus apoi prin Europa spre UK. Nu e în contradicţie cu ce mi-ai spus anterior?

Faptul că eu am avut și am, adică am crescut cu un sentiment foarte profund de rădăcină, de valori foarte bine definite, mie asta mi-a dat o libertate enormă. Eu nu m-am dus să mă caut pe mine, eu știam cine sunt, doar m-am dus să văd dacă lucrurile alea din sinea mea există și în exteriorul orașului în care am crescut. Rădăcinile mele erau și sunt, în continuare, foarte solide. Nu știu dacă are sens, dar nu m-am dus să pierd, m-am dus doar să descopăr pentru că, în continuare, așa am crescut, cu o curiozitate, cu o deschidere spre nou, spre lume, și în momentul în care ai fundament poți să mergi oriunde căci nu te vei pierde. Mai ai momente de rătăcire, dar în esență nu te pierzi și cred că e important asta pentru orice om. Asta este… așa am crescut eu. O încercare de explicație. Lucrurile, evident, sunt mai profunde de atât, dar ca linii groase, cam asta a fost. Și nu mi-am dorit să mă limitez... adică nu sunt genul de om să mă limitez la locuri, mi-am dorit constant să descopăr, să văd, să înțeleg ce e dincolo, dar creșterea mea, valorile mele, educația mea, mi-au dat dorința asta de evoluție, de a vedea mai mult. Aşa că Londra este pentru mine doar o etapă și sunt genul de om care consideră că echilibrul îl ai în tine, nu în exterior. Da, îți trebuie anumiţi piloni și în exterior, dar dacă nu ești echilibrat poți să te duci oriunde, poți să stai în satul în care te-ai născut și să fii tot dezechilibrat, adică echilibrul nu este în exterior, sub nicio formă.

Ai plecat însă când erai o actriţă în pragul afirmării. În competiţiile dedicate tinerilor actori, HOP sau Gala Star, părea că ai în fată un drum promiţător...

Nu m-am afirmat, nu… crede-mă, nu eram pe tipologia actorului din România. Nu eram și nici nu sunt, e un adevăr ăsta, eu realizez treaba asta. Nu sunt și nici nu vreau eu acum să mă scot ca şi cum aş fi o prințesă a scenei, nu-i vorba despre asta dar, deși eu apreciez enorm teatrul românesc și felul de a face actorie, cred că uman mai degrabă eu nu îmi găseam locul. Şi anumite materiale… m-am dus la Gala Tânărului Actor cu Ioana d'Arc [a concurat în 2011 sub numele ei de domnişoară, Roxana Gîrleanu – n.r.], adică, era total nelalocul ei toată povestea asta în sala aia de la Mangalia, înțelegi? Adică nu era de acolo, deși, în continuare, mie îmi place piesa Ciocârlia de Jean Anouilh de unde am luat și monologul. Nu știu, cred că la timpul respectiv nu puteam să mă obiectivez atât de bine pe cât ar fi trebuit ca să găsesc material divers, să mă arăt în diverse ipostaze, poate căutam un anumit idealism și nu m-am integrat neapărat, deci de asta spun că nu pot să zic că m-am afirmat. Erau încercări și bine ca au fost, dar nu era direcția care trebuia, adică chiar a trebuit să plec să mă redescopăr altfel.

Roxana Lupu & Liviu Lucaci, Rectorul UNATC

Te simţi mai confortabil în mediul artistic londonez? Mai socializezi la câte o bere cu colegii de breaslă?

Dintr-un anumit punct de vedere, da, pentru că într-o oarecare măsură pot să-mi păstrez o parte a mea pe care nu o cunoaște nimeni, știi? Îmi place sentimentul de outsider, mie întotdeauna mi-a plăcut. Îmi place să am cumva… să nu mă știe lumea chiar atât de bine pe cât crede. Îmi place să am un anumit mister, mie întotdeauna mi-a plăcut treaba asta și faptul că am acest mister, nu neapărat că îl joc, dar îl am pentru că sunt din altă parte, adică chiar sunt diferită față de ei, mă face să mă simt bine, știi? Mă face să mă simt în largul meu. Sunt anumite lucruri care îmi plac, altele care nu îmi plac, dar ce îmi place în mod deosebit este că nu trebuie neapărat să ieși constant la bere ca să intri în proiecte.

Cum, nu trebuie să fii neapărat o persoană mondenă?

Într-o oarecare măsură, da, deci și eu ies și îmi place, evident, dar ei au alt stil de a discuta. Până la un punct îmi place dar dupa aia deja mă obosesc, adică da, trebuie… ca orice om, trebuie să fii abordabil și îmi place să fiu abordabilă, dar când te duci la un casting, te duci la un casting. Oamenii se uită la tine în momentul ăla şi, evident, dacă ești oarecum familiar cu ei, da, contează, dar nu aș spune că acea parte contează mai mult decât castingul în sine. Adică e ceva cinstit în povestea asta care îmi place și, în general, în audițiile internaționale se întâmplă acest lucru, adică dacă chiar ești omul potrivit nu contează de unde ești ori cine… și asta, până la urmă, îți dă un sentiment de bine, de încredere. Ceea ce nu pot să spun că se întâmplă în România, pentru că lucrurile sunt foarte împărțite și pe clici, și mă plictisesc chestiile astea, nu mai am timp de ele, adică viața e atat de scurta încât… să îi ia pe alții, chiar nu mă interesează. Sincer. Pentru că nu sunt genul de om să țin de cariera mea, eu întotdeauna sunt și dincolo de existența mea scenică sau cinematografică.

Ca absolvent de Conservator, soţul tău Nicholas aparţine profesional tot spaţiului artelor performative. Nu-mi imaginez că unui cuplu de tineri artişti îi este atât de simplu să răzbească în carieră într-o metropolă nefamiliară.

Deci chiar a fost greu și epuizant emoțional. Nu a fost un drum presărat cu trandafiri, chiar deloc. A fost foarte multă muncă, joburi, mers pe bicicletă, în frig , în cald, în trafic, chiar a fost greu, adică nimic nu ni s-a dat pe o tavă. Și toate lucrurile astea ne-au trezit, ne-au maturizat, ne-au făcut să apreciem anumite lucruri și sunt foarte recunoscătoare că am trecut prin toată experiența aia de început pentru că e foarte bine și înveți să apreciezi niște lucruri care la noi în țară, pentru mulți actori, vin pur și simplu, adică să fii angajat într-un teatru, nu există asta în Londra, nu există. Uite, acum a fost toată povestea asta cu pandemia, sănătate! Adică sunt anumite ajutoare speciale pe care ți le dă statul, dar în rest, să fii angajat într-un teatru, nu există așa ceva. Proiecte, actori care erau în piese care ar fi ținut 3 luni, 6 luni, 5 luni, gata, s-au oprit contractele, înțelegi, nu ți se dă nimic, adică chiar e foarte greu. Ce să zic, drame, chiar drame, foarte mulți suferă de probleme mentale, depresie, anxietate, chiar e o lume foarte tracasată, mai ales asta artistică. Sunt oameni care, cum să zic… mulți când ajung și joacă pe scenă sunt extrem de recunoscători, de aceea și modul lor de a se comporta profesional este foarte OK, dar sunt și persoane care nu mai fac asta și ajung la droguri și la alte vicii, deci e foarte greu. Am colegi din ambele părți, oameni talentați care vin din agenții foarte mari și li se întâmplă asta și e foarte nasol, cu credite pe West End, căci nu mai vin proiecte, înțelegi? Cu toate că ești în locul cel mai potrivit să fii descoperit, în Londra, tu vezi că nu se întâmplă… asta te macină mental extrem de mult.

Nicholas si Roxana Lupu

Fiindcă am ajuns să vorbim de teatru, spune-mi te rog câte ceva despre proiectul BU21, piesa în care ai jucat cu cronici favorabile, apărute inclusiv în The Guardian şi Independent. 

A fost scrisă de un tip care a fost bancher, a doua lui piesă, scrisă absolut genial. El [Stuart Slade – n.r.] a dat audiție cu anumite personaje schițate în minte, dar după aceea, cumva, personajele le-a scris pentru noi și el ar fi vrut ca fiecare personaj să aibă numele nostru, dar mie mi s-a părut că e un pic prea mult. Pe personaj să o cheme tot Roxana și la final să se sinucidă, era un pic cam mult. Și am zis hai, hai să păstrăm Ana și să înțelegi că eu am studiat la școală teatrul şi nu psihodrama. S-a jucat la un teatru independent [Theatre 503 – n.r.] și acolo, dacă anumite piese au foarte mare succes la public, producătorul de atunci cheamă alți producători ca să mute piesa pe West End, la teatrele din centru, ca să zic așa. Și a fost mutată piesa pe West End, la Trafalgar Studios, unde juca și Ed Harris în Copilul îngropat de Sam Shepard, ei aveau sala mai mare, noi aveam sala mai mică și a fost, cum să zic, o piesă care ulterior s-a jucat an de an, la vreo două teatre independente, în Grecia, în Spania, în Norvegia, în foarte multe țări s-a jucat și încă se joacă...

Interesant. Ştiu că la Londra criticii au scris că e un spectacol „strongly recommended” dar de ce oare a avut totuşi succes la o scară internaţională?

Pentru că este sau era un subiect foarte actual, despre un atac terorist imaginar asupra Londrei care se întâmpla într-o zonă foarte bogată. Noi în timp ce am jucat-o prima oară a fost atacul de la Bruxelles, atunci în 2016, și după aceea, după ce am terminat de jucat piesa la Trafalgar Studios - care sunt aproape de Trafalgar Square şi deci aproape de Westminster, a fost atacul terorist de la Westminster [pe 22 martie 2017 – n.r.]. Atunci când a intrat tipul acela în oameni pe stradă noi abia terminasem de jucat piesa de două săptămâni şi nu știu... a fost ireal. Mergeam pe stradă și erau bariere de fier… a fost o senzație foarte, foarte ciudată. Şi când am jucat piesa în timp ce se întâmplase atacul terorist din Bruxelles a fost electrizant, n-am trăit așa ceva în viața mea, adică să simți că vorbești şi lucrurile să se întâmple în realitate... e ca și cum ai face piesă acum despre Covid, dar să fie și extrem de bine scrisă. A fost incredibil. Plus că piesa era şi foarte politically incorrect, erau multe lucruri care au prins la public. 6 personaje, 6 tipologii diferite, din diverse medii... se râdea de a fi britanic, de a fi european, de a fi așa, de a fi altfel, de a fi musulman, iar oamenii aveau nevoie și eu cred în continuare că au nevoie de acest lucru, de asta a și fost atât de bine primită. Se spuneau lucrurile pe față cu umor negru și, mă rog, era o piesă foarte dură... crea niște imagini foarte vii în mintea spectatorilor, dar aceştia plecau eliberați. Se petrecea catharsisul ăla şi plecau despovărați. Pentru noi era foarte greu, fiindcă trebuia să trecem prin toate lucrurile alea și era epuizant. Se jucau 8 spectacole pe săptămână, era mult, mult, foarte mult. Dar piesa e extraordinară, adică n-am ce spune, de aia se și joacă în toată Europa.

Regina Elizabeta a II-a (Inside Windsor Castle) 

Povesteşte-mi acum mai multe despre workshop-urile de dezvoltare corporatiste pe care le-ai ţinut. Să ajungi să faci asta pentru branduri ca Nespresso în UK nu mi se pare deloc la îndemâna oricui. Cum ai ajuns la această viaţă profesională... dublă?  

Păi, este o pasiune foarte mare și de a mea și a soțului meu. Eu am terminat un doctorat în pedagogie teatrală. Mi-a plăcut să învăț. Îmi plăcea să stau să studiez, să citesc și să-mi descopăr meseria, ceea ce s-ar numi o „tocilară”. Deși nu am fost în liceu vreo tocilară, întotdeauna mi-a plăcut să învăț și cred că lucrul ăsta vine în primul rând de la tatăl meu care este un intelectual, știe foarte multe poezii pe de rost, în fine, e jurnalist, și atunci asta cu siguranță am moștenit-o de la el pe cale directă. Mi-a plăcut să știu lucruri, să știu despre ce vorbesc. Erau și alte vremuri, adică în 2010 chiar erau alte vremuri. Nu știu dacă acum aș mai face doctoratul, dar atunci l-am simțit ca pe un pas firesc și mi-aș fi dorit să predau. În Anglia am lucrat ca și workshop presenter pentru o companie care făcea workshop-uri de învățare creativă și noi eram prezentatori și mergeam în tot felul de licee, îi învățam să asimileze creativ, să recapituleze, să… mă rog, ca și cum ai face într-o companie numai că asta era pentru licee. Acolo, cumva, am redescoperit partea asta din mine și am început să fac workshop-uri, şi la timpul respectiv m-a invitat o prietenă să țin workshop de public speaking la Rotaract în Londra, după aceea am mai făcut la două companii, apoi și la Nespresso, deci cumva s-au legat lucrurile.

Regina Elizabeta a II-a (Inside Windsor Castle)

Şi aţi ajuns să înfiinţaţi Arttis Academy, Academia de Învăţare Creativă...

Da, ne-am dorit să dăm o formă pentru că noi făceam amândoi asta acolo. Nicholas făcea si el performance aşa că ne-am dorit să avem împreună o formă pentru activitatea noastră. Inițial ne-am dorit să facem în România cursuri de actorie dar n-am mai vrut după aia fiindcă am zis ‚Stai, hai să o luăm un pic cu workshop-urile că, de fapt, asta este marea pasiune’ și am început să le facem pentru publicul larg. Am avut unele de public speaking, de comunicare, am început să luăm legătura cu firme… trebuia să avem client o companie foarte mare chiar acum în primăvară dar toate planurile au fost date peste cap pentru toata lumea, nu-i aşa?

Dar compania voastră continuă să fie activă, nu?

Da, da. Cât a fost pandemia am lucrat pe Zoom și acum, în vara asta, o să avem pentru tineri și adolescenți două tabere de dezvoltare personală prin actorie şi muzică. Avem și pe altcineva, pe Malvina Roșu Preda, care este consilier vocațional și life coach, ea are „Școala Excelenței”, lucrează foarte mult cu tinerii, e și psihoterapeut, și ea va fi pe partea asta de psihologie. O să fie 2 tabere, în iulie și august, în care vom merge 7 zile la Bran și vom face multe din sfera aceasta de dezvoltare personală, de nutriție, de respirație, adică noi nu ne adresăm numai minții, știi, dar și sufletului și corpului și un întreg lifestyle, ne place foarte mult, adică e o pasiune… suntem amândoi foarte pasionați de lucrurile acestea și vin oamenii și chiar pleacă schimbați, pentru că asta ne și dorim. Și noi am participat la diverse workshop-uri din acestea și în Londra și în România și cele mai bune au fost cele în care persoana chiar vorbea din experiențele proprii, pe lângă teorie, pe lângă slide-uri, pe lângă exemple. Experiențele proprii, poveștile, cum ai depășit tu ca om anumite lucruri, astea sunt highlight-ul workshop-urilor, oamenii pleacă cu lacrimi în ochi, sincer. Și asta este o bucurie foarte mare, pentru că de ce să nu oferi ceva oamenilor și să te limitezi doar la teatru și la film, când poți să ai propriul tău mediu în care să dai anumite idei mai departe.

Închidem cercul cu Enigma Sfinxului din Carpaţi, enigmă pe care tu o ştii fiindcă ai fost naratoarea filmului dar noi n-am aflat-o întrucât va trebui să aşteptăm premiera din toamnă. De ce crezi că ar merita să vedem acest documentar?

Pentru că sunt aspecte din istoria noastră pe care noi nu le știm. Sunt filme necesare, ca și filmul Maria, Regina României, din care aflăm aspecte esențiale ale propriului nostru trecut pe care nu le știm. Sunt multe lucruri pe care eu nu le știam despre Sfinx și iată, le-am învățat dintr-un film. Este atractiv vizual şi auditiv, accesează mai multe simțuri și ne aduce în față istoria noastră vie, iar asta nu mi se pare puțin lucru pentru că... să faci un film, un documentar, un film istoric, este nevoie de foarte multă implicare și sunt foarte puține asemenea filme istorice și documentare. Și cred că trebuie susținute pentru că e istoria noastră care ne dă identitatea, care ne dă, cum să zic eu, ne ajută ca să pășim într-un anumit fel, mai drept, mai demn, mai cu încredere și avem de ce să pășim și drept și demn și cu încredere.

Foto Maria, Regina României: Abis Studio

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți