ARTA ANIMAŢIEI | ANCA DAMIAN: „Din realitate îmi extrag și îmi construiesc o viziune”

Portdrapel al animaţiei româneşti şi europene de mai bine de un deceniu, cineasta Anca Damian lucrează intens la finalizarea noului său film, Insula/The Island, o interpretare personală - atât ca fond cât şi ca estetică - a versiunii poveştii lui Robinson Crusoe scrisă de suprarealistul Gellu Naum şi transpusă muzical de Ada Milea împreună cu Alexander Bălănescu. Până la premiera acestuia din 2021, avem însă posibilitatea să (re)descoperim filmele de animaţie ale Ancăi Damian, toate premiate sau nominalizate la festivaluri prestigioase (Locarno, Annecy, Varşovia, Namur, Karlovy Vary etc), mai ales că au devenit accesibile online relativ recent pe platforma VoD Happy Cinema. Biopicul animat Crulic – drumul spre dincolo (2011) reconstituie drama românului mort în greva foamei în închisorile poloneze după ce eforturile de a-şi dovedi inocenţa au fost ignorate de autorităţi, docudrama Muntele Magic (2015) e dedicată aventurilor unui Don Quijote modern, Adam Winkler, anarhist polonez refugiat la Paris care a luptat alături de afgani împotriva sovieticilor, iar Călătoria fantastică a Maronei (2019) este o poveste fără vârstă ce oferă o perspectivă proaspătă şi emoţionantă asupra umanităţii. Oamenii vor mereu altceva decât au. Ei numesc asta ‘a visa’. Eu numesc asta ‘a nu ştii să fi fericit’.” spune căţeluşa cu nasul în formă de inimă în tuşanta animaţie a Ancăi Damian. Realizatoarea a acceptat degajată invitaţia noastră la un dialog mai mult sau mai puţin... animat.

Anca Damian

Insula, noua dumneavoastră animație, nu mai are caracter documentar precum Crulic sau Muntele Magic ci unul muzical. În realizarea filmului ați pornit însă de la compoziţiile Adei Milea sau de la scrierea lui Gellu Naum?

Insula e un film diferit... în formă și a pornit de la muzică, de la concertul Adei Milea cu Alexander Bălănescu, The Island. E co-scris cu Augusto Zanovello [autorul multipremiatei animaţii Lettres de femmes din 2013 – n.r.]. Îi dădusem CD-ul cu muzica asta, i-l făcusem cadou și practic, dându-i CD-ul și ascultându-l, așa a venit ideea de a-l transpune, de a-l rescrie pentru film și de a schimba... căci, mă rog, Insula Adei și a lui Bălă e mult mai apropiată de Naum. Ori aici, ce mi-am propus eu, este să utilizez parte din muzică dar să rescriem textele și să pun povestea într-o insulă din Mediterană în zilele noastre și, chiar așa, un pic privind către viitor nu către trecut, cu un Robinson care ar fi un medic ce se autoizolează că nu-i mai place lumea asta și un Friday care este un refugiat... deci, oarecum, o schimbare de set up, căci la Naum era o insulă invadată de canibali, „insula pustie plină de lume” și de personaje, cum zic francezii... haut en couleur. A fost un efort de a schimba textele cu Ada și cu Bălă pentru că ei erau foarte organic legați de proiectul lor, care există de zece ani, iar acum eu le propuneam ceva diferit. A fost un proiect care a avut o geneză foarte diferită, cel mai diferit din ce-am făcut eu până acum, pentru că depășește de fapt structura narativă. Citirea unui scenariu nu este deloc suficientă pentru a-ți imagina filmul. Filmul Insula este genul de film pe care l-aş eticheta drept postmodern: parodic, metacinematic, care pune lucrurile sub semnul întrebării. Şi ca în orice operă conceptuală postmodernă, subiectul filmului nu trebuie judecat după dogmele structurii narative și discursului cinematic, ba chiar se distinge prin faptul că distruge orice sens al narațiunii clasice. Filmul nu este un discurs în jurul unei acţiuni, nici a unui limbaj al ideilor sau câmp de probleme. El nu face demonstraţia analitică a condiţiei umane, nu vorbeşte de angoasele şi incertitudinile umane, ci le arată. Imaginile și sunetul, muzica, sunt plasate în prim-plan, scoţând în evidenţă faptul că filmul creează tipare în spaţiu, imagini-reprezentări şi tablouri vii.

The Island

Faptul că Insula e diferită faţă de ce-aţi făcut până acum incită la o retrospecţie. Ați fost o deschizătoare de drumuri odată cu decizia de a deveni și producătoarea propriilor proiecte. Până să debutaţi în filmul de ficţiune cu Întâlniri încrucișate din 2008, ați fondat Aparte Film. Ce v-a motivat să faceți atunci acest lucru?

Aparte Film a fost înființată pentru că știam că oricum eu investesc în filmele mele și, inițial, am vrut să fie o firmă în care să pot să contabilizez cheltuielile făcute, adică să existe un soi de cadru pentru a pune pe firmă niște costuri pe care le făceam oricum din buzunar propriu și de a avea o contabilitate a acestora. Asta se întâmpla în perioada de dezvoltare, în vremea în care încă făceam filme-eseu despre artă și care erau total necomerciale. La Întâlniri încrucișate am fost coproducător, eu am adus partenerul finlandez în coproducție, dar Libra Film al lui Tudor Giurgiu era producătorul principal al filmului. După finalizarea Întâlnirilor încrucișate, pentru producția lui Crulic [Crulic, drumul spre dincolo, animaţia Ancăi Damian din 2011 – n.r.]... de fapt atunci am luat decizia de a-mi lua soarta în mâini. Şi, într-adevăr, a fost o perioadă foarte dură pentru că filmul a fost finanțat abia la a treia depunere de C.N.C. și în el am investit bani din casă, chiar când noi nu aveam. Anghel [actorul şi cineastul Anghel Damian, fiul doamnei Damian – n.r.] era încă mic, mâncam iaurturi și ne împrumutau prietenii ca să trăim și să reușesc să finalizez filmul. A fost o perioadă grea pentru că, deși filmul avea coproducător polonez, trebuia să avansez în România pe costurile mele și am riscat atunci, ca producător, foarte mult. Bineînțeles, filmul mi-a adus însă pe urmă satisfacție [premiul Cristal la Annecy International Animated Film Festival, premiul Don Quixote la Locarno, ş.a.m.d. – n.r.], deci riscul a fost recompensat. Cu producția lui Crulic mi s-a cristalizat faptul că, oarecum, modul meu de a lucra are nevoie de organizare proprie, ceea ce prin firma ta o poți face exact cum îți propui.

Poster ”Crulic”

Ajungem la biopicul animat Crulic. Această obstinație în a-l realiza în ciuda dificultăților, mă face să vă întreb ce v-a atras cu atâta putere la povestea lui Claudiu Crulic? Fiindcă pentru mulți români a fost probabil doar... un pasabil fapt divers.

Eram după două filme făcute în penitenciar, respectiv A fi sau a nu fi, un documentar făcut în penitenciarul de la Arad [în 2007 – n.r.], şi Întâlniri încrucișate, inspirat dintr-un fapt real cu filmări reale din penitenciarul Rahova, deci practic, când am citit din presă cazul ‚Crulic’, am avut senzația că nu pot să-l las. La început a fost o atracție inclusiv morală pentru că singurătatea în penitenciar și modul în care Crulic a murit prin greva foamei e un proces al morții desfășurat pe durata a câteva luni - când corpul taie, taie, până ajunge energia la funcțiile vitale și pe urmă se stinge - ori eu cunoșteam sistemul din penitenciar și, făcând un research primar în jurul lui, mi-am dat seama că el a fost de fapt părăsit de toți și oarecum m-aș fi inclus între cei care au dat bir cu fugiții și l-au părăsit, ori eu nu voiam să fac parte din grupul acestora. Şi dificultatea de a-l face, dincolo de cea financiară, a contat, adică era un caz foarte controversat și în Polonia... fiindcă erau trei morți care au apărut în perioada de anchetă, gazda la care a stat Crulic s-a sinucis, un doctor a murit, deci multora le era frică să și vorbească. Plus dificultatea de face research într-o țară căreia nu îi cunoști limba și unde mă duceam cu traducătoare pentru că nu-ți vorbeau în engleză nici chiar dacă știau, deși foarte puțini știau... deci undeva dificultățile emoționale, dificultățile logistice, dificultățile financiare, toate mi-au dat senzația că sunt în locul potrivit și că trebuie să fac asta. Deci mă duceam pe banii mei în Polonia să stau două săptămâni cu toate că nu știam ce se va întâmpla acolo dar lucrurile veneau spre mine și se întâmplau, mergeau dintr-una în alta. Tot timpul am avut senzația că sunt în locul în care trebuie și că era un lucru pe care trebuia să îl fac.


Trailer ”Crulic”

Apropo de documentare. Dată fiind delicatețea subiectului, cât de cooperante au fost autoritățile în a vă sprijini demersul?

La polonezi a fost un switch, respectiv după ce am avut coproducător polonez, am primit acces la dosar și undeva s-a produs schimbarea de la ‚Nu spunem nimic.’ la ‚Poftiți, poftiți!’. A existat efectiv un switch în timpul producției. În rest, am făcut un research printre persoanele care l-au cunoscut, în Dorohoi, în zona unde era familia lui, însă, într-adevăr, de la Ministerul Afacerilor Externe niciodată nu am avut acces la dosar, m-au plimbat, ca să zic așa, șapte secretari de stat, că se tot schimbau secretarii și mă tot plimbau... dar, de la un moment dat, cu toate că nu am mai avut nevoie, voiam pur și simplu să văd până unde vor merge. Cum filmul se baza pe povestea lui Crulic, dosarul din Polonia era mai mult decât edificator.

Crulic - Drumul spre dincolo

O întrebare referitoare la casting. Botoșăneanul Vlad Ivanov era deja consacrat prin rolurile din filmele lui Mungiu şi Porumboiu, iar scoțianul Jamies Sives câştigase Shooting Star la Berlin. Cu alte cuvinte, două nume cu rezonanţă. Cum ați ajuns să-i cooptați în proiect?

Vlad a fost de la început, numai la el m-am gândit, iar el a sărit imediat, am lucrat cu el și am avut o colaborare foarte specială pentru filmul Crulic. Ne-am întâlnit, am discutat pe text, pe cuvinte, Vlad mi-a făcut notații pe unele cuvinte pe care simțea că un băiat de educația lui și din zona lui [Crulic] nu le-ar folosi, deci am lucrat pe text și am discutat personajul. Până la urmă am făcut doar două înregistrări pentru că Vlad intrase într-o transă... practic prima înregistrare a depășit actoria, era genială, și atunci am mai făcut una singură la care i-am cerut doar să o spună cu mai mult umor. Amândouă erau impecabile, am folosit majoritar din a doua dar am mai luat câteva bucățele din prima. Cu Jamie făcusem un casting pentru O vară foarte instabilă [al doilea lungmetraj de ficţiune al Ancăi Damian, din 2013 – n.r.] și cum urma să lucrez cu el, pentru el a fost oarecum firesc să colaborăm și aici. Cât despre accent, pentru mine asta era de fapt ideea, să facă un accent scoțian [Sives s-a născut în Edinburgh – n.r.], că doar n-o să facă cu accent moldovean, dar avea din start o individualitate în expresie.

Crulic - Drumul spre dincolo

Să vorbim un pic de conceputul animaţiei lui Crulic, una extrem de picturală...

Conceptul a fost făcut pe moarte și pe materialitatea tehnicilor. Foarte multe decoruri au fost picturi peste fotografie fiindcă a existat o intenție de a menține baza reală a poveștii, că asta îi dădea de fapt valoare. Dan [animatorul Dan Panaitescu – n.r.] a fost implicat de la început în proiect și, îmi amintesc că la un moment dat folosise alt pix la lucrurile pe care le scria. Eu îi spuneam ‚Nu, nu, nu, nu-i ăla pixul!’ iar el îmi zicea ‚Hai, măi Anca, e doar un pix...’, adică pentru mine elementele din fotografii erau reale și, într-adevăr, legătura cu fotografiile și cu baza fotografică din research chiar exista. Conceptul filmului a fost pe moarte, pe redarea acesteia. Nu știu dacă mai țineți minte, în 2008 a fost Hunger, filmul cu Michael Fassbender [Biopicul realizat de Steve McQueen premiat la Cannes - n.r.], și el făcuse acolo, într-adevăr, o slăbire controlată cu doctorii, dar simțeai cum moare corpul și lucrul ăsta, ca să devină vizibil în animație, tot așa, eu l-am gradat pe parte de închisoare în pierderea conturului până ce corpul devenea transparent.

Crulic - Drumul spre dincolo

Ce anume aţi descoperit în procesul materializării lui Crulic? Ce poate şi ce nu poate să facă animația?

Animația o văd ca pe un limbaj vizual. Noi, când ne-am apucat de Crulic, Dan făcuse niște reclame în animație, dar eram toți autoformați, adică am folosit animația ca un limbaj ce-ţi dă libertatea totală, inclusiv de a folosi acel element tehnic care spune mai bine povestea. Bineînțeles că există o coerență cu povestea, pe care nu ai dreptul să o încalci, dar, dincolo de fidelitatea față de poveste, nu există nicio altă fidelitate în reguli, ce să folosești și ce să nu folosești.

Crulic - Drumul spre dincolo

Mă gândeam de exemplu la panoramarea șirului de carcere, dificil de realizat printr-o filmare reală sau o postproducţie puţin costisitoare.

Da, nu o să mai reușim să facem un asemenea film în condițiile unui buget incredibil de mic, 300.000 de euro. N-aş mai putea. Pe urmă, la Muntele magic am trecut la 700.000 şi tot a fost puțin și apoi, mă rog, la 2 milioane cu Marona dar tot era un buget mic... Modul în care organizez producțiile are întotdeauna un sistem artizanal și o reducție de poziții și, ca să spun, nu există foarte mulți oameni de producție. Lucrurile se organizează mai mult cu oameni care muncesc concret și, datorită acestui lucru, la Crulic a fost o situație cu totul excepțională. S-a făcut în câțiva oameni, eu zic tot timpul cinci, Dan mă contrazice, ‚Şapte!’, că doi i-am uitat, dar, oricum, Dan a făcut... în loc de cei doi este el de trei ori.

Aşa aţi format tandemul creativ cu Dan Panaitescu?

Da, a debutat cu Crulic și pe urmă a continuat. Dan a fost lead pe partea creativă de animație și implicat în proiect încă de la partea de concept. La Muntele Magic și la Marona am continuat, dar deja ambele s-au făcut în coproducție și au intrat și alte studio-uri, şi atunci Dan a fost implicat cam în 30% din fiecare dintre ele. În general eu zic că nu ne-am repetat și el s-a reinventat de fiecare dată.

În cazul lui Crulic era vorba de istoria tragică a unui român dar de ce v-aţi oprit apoi la povestea de viaţă a anticomunistului polonez Winkler pentru Muntele Magic din 2015, fiindcă nu părea să aibă acelaşi potenţial de a genera empatie?

Când am făcut Crulic toată lumea mă întreba de ce mă ocup de Crulic, pentru ca în definitiv nu a fost un înger, iar eu începeam să explic că, din punctul meu de vedere, a fost un erou și el și-a dat viața pentru adevărul lui. Atunci am avut ideea să fac o trilogie. La început i-am spus Trilogia Morții, dar cum dădeau toți să fugă, am schimbat-o în... a Eroismului. Şi am căutat un Don Quijote, un personaj care vrea să schimbe lumea, chiar cu preţul propriei vieţi. Tocmai dădusem prin producătoarea franceză de istoria lui Adam Jacek Winkler şi am intrat în relație cu familia sa. Aici, familia era foarte implicată în a urmări imaginea personală a lui Winkler şi am făcut o înțelegere cu ei, că au dreptul la lectură [a scenariului – n.r.] numai la faza de treatment pentru că nu voiam să fac un film pentru familie. Mi-au dat accesul la toate jurnalele lui, la toate desenele şi fotografiile lui, ceea ce a fost fantastic. Pe urmă am scris scenariul iar dezvoltarea vizuală am făcut-o cu Theodore Ushev, un animator bulgar care trăiește în Canada [artist vizual nominalizat la Oscar pentru Blind Vashya în 2017 – n.r.] și cu care, tot așa, a fost o perioadă de lucru foarte intensă de vreo două luni în care am dezvoltat stilistica vizuală, referințele filmului...


Trailer ”Muntele Magic”

În ce priveşte spaţiile în care se desfăşoară povestea, aţi extins research-ul şi dincolo de documentația oferită de familie?

Am fost în Afganistan, am avut o călătorie de două săptămâni, inclusiv în Panjshir. Tot timpul am spus că fără acea călătorie aș fi ratat filmul, fiindcă tot research-ul vizual pe care îl făcusem pentru Afganistan nu se compară cu experimentarea. Acolo simți altceva. Am schimbat cromatica, am schimbat designul. După ce am venit de acolo, într-adevăr, toată lumea îmi spunea ‚E un risc pe care ți-l iei și nu ești obligată să ți-l iei pentru un film de animație’. De altfel, vezi Les hirondelles de Kaboul, filmul care a avut premiera anul trecut. Nici scriitorul Yasmina Khadra n-a fost în Afganistan iar cartea lui începe cu textul „coborând pe lângă palmierii din Kabul” şi n-au de fapt palmieri în Kabul. Nici cele două regizoare, niciuna n-a fost acolo. Deci multora o călătorie în Afganistan li se părea un risc ne-necesar, însă dacă nu mă duceam acolo îl ratam. Şi povestea aceea a caprei am auzit-o de la un om de-acolo... pentru că, bineînțeles, și la Crulic și la Muntele Magic, povestea e una construităm întrucat ambele persoane, eroii, nu mai trăiau. De la un moment dat, selecția a fost făcută pentru a spune ce voiam eu să spun, deci există un subiectivism şi eu nu le spun filmelor mele documentare - așa cum îi aud pe unii că le spun -, nu sunt documentare, ci ele reprezintă viziunea mea. Într-adevăr, am încercat să respect realitatea, însă am reconstruit realitatea într-o viziune care să povestească ceea ce voiam eu să spun. Iar alegerea a fost a mea. Că, de exemplu, puteam să spun că povestea caprei ar fi putut să nu fie exact când era el dar nu mai conta și, în sine, povestea caprei rezumă extrem de bine tot războiul.

Muntele Magic

Cum rămâne? Veți mai continua această trilogie a eroismului? Fiindcă la un moment dat vorbeaţi de Malala Yousafzai, activista Pashtun laureată cu Nobel.

Da, da, dar nu obținusem drepturile să-l fac și, ca orice film, dacă nu-l faci când ai în tine energia potrivită, n-o să se mai întâmple. Energia de a face un film este ceva care trebuie, dar are și asta o existență, adică eu de asta într-un fel mă grăbesc, de la idee până la finalizarea unui film... că știu că energia crește și pe urmă se stinge, deci dacă filmul nu l-ai făcut când aveai atracția pentru a-l face, pe urmă devine ceva artificial și asta se va simți în poveste. Atunci citisem cartea „Eu sunt Malala”, aveam scenariul clar și, într-un fel, ziceam foarte bine că închid trilogia cu poveste diferită, cea a unei femei, care se întâmplă de când primește ea amenințarea la moarte până când este împușcată. Deci nu mai repeta istoria Crulic cu viața întreagă, povestea era doar un segment, într-un stil oarecum unitar. Şi cum n-am putut s-o fac atunci, acum, sincer, nu mai pot. Rămân deschisă că dacă voi găsi un personaj și dacă va avea suficientă energie generatoare de emoție să închid trilogia cu partea sacrificială. Pentru că Crulic era la nivel intuitiv, iar Winkler era la nivel cerebral - el voia să fie erou, voia să schimbe lumea și ca orice Don Quijote rămâne erou de roman - și ultimul nivel trebuia să fie nivelul sacrificial, adică un personajul care spune ‚De fapt viața mea nu are nicio valoare dacă nu fac asta pentru alții.’

Muntele Magic

Trecem la povestea Maronei, inspirată din câte am auzit dintr-o experiență reală a dumneavoastră...

Da, Marona este o cățeluşă care există, care trăiește și pe care o cheamă... Marona, care în 2014, când îl plimbam pe Elfie [câinele Ancăi Damian – n.r.] ne-a urmărit pe stradă și nu am putut-o lăsa. Sunt unii căței pe stradă care sunt foarte independenți dar ea... aveai senzația că tot timpul caută iar când se uita la tine îți dădea un tip de emoție aparte. La care reacția mea a fost că, pur și simplu, nu am putut-o lăsa acolo. Ea era în călduri și nu puteam s-o iau acasă pentru că îl aveam pe Elfie care, la vremea aia, nu era castrat. Am încercat să îi găsesc familii care să o ia in grijă și, până la urmă, una dintre ele a şi adoptat-o. De fapt, la mine, toate poveștile au o bază legată de realitate, din realitate îmi extrag și îmi construiesc o viziune.


Video: Trailer ”Călătoria fantastică a Maronei”

Marona e o personalitate complexă, aproape umană, dar percepția ei la nivel vizual este una alb-negru într-o lume multicoloră. Vorbiți-mi puțin de colaborarea cu reputatul artist belgian de benzi desenate Brecht Evens.

El a făcut personajele principale și a fost consultant pe film, iar în proiect au fost implicate şi Gina Thorstensen şi Sarah Mazetti care au adus și ele o mare contribuție pentru decoruri și nu numai. Brecht a fost extrem de important atât la crearea personajelor cât și la constituirea echipei fiindcă el mi le-a adus și pe fete, pentru că eu nu le cunoșteam. Când mă întâlnisem cu Brecht eu aveam o imagine în minte... Marona este maro, bineînțeles, că nu este un cățel alb-negru. Și el a zis ‚Nu, imaginează-ți cum ar fi un afiș cu un cățel maro. Trebuie să fie alb și negru!’. De la început a spus că trebuie... și apoi am găsit un metis de dog argentinian cu inima aia invers și de la ăsta a pornit designul personajului Marona. Pe urmă, la fiecare discuție, am vorbit despre cum e interiorul personajului... Brecht fiind și un autor de povești, ca să zic așa, este unul dintre colaboratorii vizuali care este și foarte atent la sensul pe care vrei să-l dai și atunci a fost o comunicare extraordinară din momentul in care ii spuneai ce vrei ca să fie personajul ăla până la propunerile lui vizavi de design.

”Călătoria fantastică a Maronei”

Revăzând acum Călătoria fantastică a Maronei, am rămas siderat de cât de actual este ca mesaj în perspectiva acutizării în spațiul public a unor teme generate de tot cumulul ăsta de crize care ne înconjoară, de la rasism la nevoia de empatie. Dincolo de mesajul inspirațional, ați luat în considerare în mod deliberat să aveți un mesaj cu conotații de ordin social?

Pentru mine, Marona e poate cel mai personal proiect. Eu nu mai avusesem contact cu lumea lui Crulic sau cu lumea lui Winkler, deci am făcut în cazul lor un research, dar lumea Maronei, pentru mine, trebuia să fie lumea noastră, adică lumea oamenilor deloc excepționali, așa cum sunt ei, nici buni nici răi. Pentru mine e un film filosofic mascat într-un film de familie, este despre ce-i fericirea, ce-i viața, ce-i moartea, deci eu spun aceleași lucruri prin toate filmele mele în diferite forme... iar acesta lua forma unui film pentru familie. Acum având cățel - Elfie este primul cățel pe care îl am -, fără să vreau, văd că există un alt tip de atenție la comportamentul și la relația pe care o au ei, ei sunt în prezent tot timpul... vorba unuia, aș vrea să fiu persoana pe care cățelul meu și-o închipuie că sunt. Şi există de fapt o oglindire a umanității prin ochii unui animal, a unui câine. Filmul nu este despre câini, despre Marona, filmul este despre noi și despre modul imperfect și omenesc în care reușim să învățăm să iubim. De fapt, singurul lucru pentru care suntem născuți este că viața este o lecție de iubire și suntem cam repetenți la lecția asta. Filmul s-a făcut în trei țări, în Franța s-a făcut în două studiouri, deci s-a făcut foarte fărâmițat, în mici echipe. Au fost animatori dedicați unor personaje și am lucrat cu ei cam cum lucrez cu actorii, respectiv le dădeam input la început, începeau să își învețe personajele, pe urmă discutam secvențele și referințele vizuale. Schimbul ăsta a fost un lucru foarte artizanal și foarte creativ. La un moment dat, când ziceau ‚Pai da, dar acum e trist, de ce?’, le spuneam ‚Da, dar te-am învățat, tot timpul trebuie să tai drama cu un moment de comedie.’. Nu-i așa și-n viață?

”Călătoria fantastică a Maronei”

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți