De vorbă pe marginea ‘piscinei’ cu KINGA ÖTVÖS

Familiară iubitorilor de teatru clujeni ca Nora lui Ibsen sau Johanna Barker din Sweeney Todd pe scena Teatrului Maghiar de Stat, Kinga Ötvös este fără îndoială una dintre cele mai talentate şi expresive reprezentante din noul val al artelor performative româneşti. Şi nu prezenţa în mainstreamul cultural ardelean îi garantează această apreciere ci activitatea intensă din spaţiile artistice independente, jalonată de performance-uri experimentale în care muzica, teatrul şi dansul contemporan relaţionează într-un mod absolut ieşit din comun. Cei care au fost în public la If a Tree Were to Fall, SuperCallas, Rehearsing Proximity sau mai recentul 99.6%, ştiu prea bine că nu este o exagerare.

99,6%. Foto: Andra Salaoru

Dar asta o poate vedea acum online orice consumator de artă contemporană întrucât Kinga Ötvös e una dintre protagonistele inclasificabilului spectacol Pop-Art POOL (no water), piesa despre mediocritate şi frustrare în mediul artistic transformată într-un original regal performativ A/V de către Radu Nica, Andu Dumitrescu şi Vlaicu Golcea.

POOL (no water). Artă vizuală Andu Dumitrescu

Acum, când premiera a trecut şi eşti oarecum detaşată, spune-mi cum ar trebui sau ar putea fi privit POOL?

Ca un trip... un trip cu foarte multe dimensiuni. Am încercat să mă uit la el cu o oarecare distanţare, deşi îmi mai trebuie măcar o lună ca să pot face asta, şi m-a surprins că te conduce prin “trip”-uri şi o dată trip-ul e sonor, o dată vizual, iar altă dată unul de stări prin care te trece. Nu ştiu ce argument ţi-aş putea da ca să îl vezi, altul decât că e... foarte ‘acum’, şi nu în sensul că s-a făcut în timpul pandemiei, sau că e foarte contemporan fiindcă s-au mai făcut probabil multe chestii de astea, ci pentru că e un gen la care poţi să te uiţi ACUM.

Să vorbim despre personajul tău. Eşti o parte nenumită, anonimă, a Grupului de artişti. Ce trăsături specifice dai tu acestei fictive personalităţi colective, Grupul?

Cred că e cea care nu se poate împăca cu situaţia, care... can’t cope with the whole stuff. Este poate cea mai frustrată dintre toţi fiindcă nu se poate împăca cu invizibilitatea ei ca artist. Îmi vine foarte greu să explic personajul pentru că eu nu l-am construit, că nu aşa a fost lucrul la el, să ajung până acolo să îl construiesc, şi poate mi-ar ieşi doar dacă aş derula totul în sens invers, dar nu m-am gândit niciodată la asta. De fapt, eu am încercat să găsesc atunci momentele ei, căci am primit textul şi aveam un monolog separat de al celorlalţi. Deci practic eu am încercat să găsesc mai mult stări şi atmosfere... starea în care zice asta sau cum a ajuns aici, fiindcă totul era ca un “mozaic”, dar care se lega cumva, avea un fir. Aveam libertatea asta pentru că nu aveam informaţii despre interpretarea textului de dinainte şi după. Am lucrat paralel cu colegii mei şi nu construiam nimic pe baza materialului celuilalt. Iar personajul meu a apărut ca un performer, care profită şi el, la rândul lui, de şansa să fie în mijlocul atenţiei ca să performeze. Cred că în asta diferă de restul grupului: profită de situaţie şi face arta lui în timp ce povesteşte despre EA [Artista ruptă de Grup din piesa lui Mark Ravenhill – n.r.].

POOL (no water). Artă vizuală Andu Dumitrescu 

Într-adevăr, textul nu este gândit pe partituri actoriceşti şi ca atare, în diversele montări, numărul acestora a diferit. Dar modul în care ţi-ai interpretat personajul ca parte a unui grup a înglobat şi ceva din experienţa personală?

Păi da, l-am legat foarte mult de realitate. Grupul este şi trupa teatrului unde lucrez [Teatrul Maghiar de Stat Cluj – n.r.], grupul era şi cel din facultate, unde era tot o dinamică din asta. Eu am început din anul I să lucrez în teatru şi, exact cum se întâmplă în text, restul grupei a început faţă de mine cu discriminarea... că de ce lucrez, un hate din ăsta colectiv. Bine, n-am intrat în depresie, dar cumva am simţit nişte lucruri care m-au afectat. Deci pot să mă relaţionez la ambele laturi, dar mai mult la a fi... ‘out of pattern’. Cred că în orice grup mă aflu, şi asta încă de la prima mea experienţă de grup, grădiniţa, ajung să fiu oaia neagră. Dinamica e însă aceeaşi, dacă un grup de oameni simte că unul e out, provoacă o acţiune între grup şi individ, iar asta e la fel de la celule până la animale şi om. Iar latura cealaltă o construisem tocmai ca o posibilă reacţie la cineva ieşit din grup.

Care au fost provocările în a face Pool?

În primul rând, am început să lucrăm foarte teatral, pe personaje. Aşa am început eu să construiesc din corp şi mişcare un personaj care trebuia să fie mai masculin dar n-a rămas în cel final nimic din ăla. Am intrat într-un loop în care mă forţam să construiesc personajul cerut de la mine, dar în acelaşi timp am început să simt că nici textul nu merge în direcţia asta şi nici limbajul teatral nu funcţionează. Am avut un blocaj şi m-am agăţat de orice găseam prin cameră: în cazul ăsta Twin Peaks. Acolo sunt foarte multe părţi unde un actor zice o poveste din trecut iar camera stă nemişcată pe el, şi am decis să încerc să găsesc o modalitate mai ne-teatrală, hibridă. Şi aşa am trecut peste frustrări. Eu stau singură, cu o pisică, şi e mai uşor să intri în lucruri ce ţin de rol şi stări din astea legate de frustrări când eşti singură. După aia, a fost cea cu telefonul şi camera. La un moment dat trebuia să te vezi ca să vezi cadrul dar... nu trebuia să te vezi în el, adică să te uiţi la tine. Mi-au luat vreo 2-3 săptămâni până m-am obişnuit ca să văd cum trebuie imaginea şi să-mi pot da seama exact ceea ce fac, dar în acelaşi timp să mă detaşez de camera telefonului, ca să pot lucra ca actor. Am lucrat pe o stare schizofrenică în care eram în acelaşi timp cameraman şi actor. Ca să zic un exemplu, de multe ori puneam mâna cu telefonul pe pilot automat şi restul din mine pe lucru, în prezent.

POOL (no water). Artă vizuală Andu Dumitrescu 

Ai dat voie publicului să-ţi invadeze ambientul intim, personal. E o temă pe care ai brodat deseori şi mă gândesc la Nocturnal Privacy. Crezi că e natural ca în arta contemporană performerul să îşi dezvăluie mediul său privat? 

Nu cred că e firesc, cred că e un dar, un bonus. Eu nici nu am realizat că fac asta. Abia când am început să lucrez cu Andu [Dumitrescu] pe scene am înţeles că asta se întâmpla şi am luat decizia că îi trimit orice îmi cere, pentru că am dobândit încredere că face ceea ce trebuie să facă, ca şi Vlaicu [Golcea] de altfel. Şi pentru mine e foarte ciudat când dai asta pentru că, spre deosebire de Nocturnal Privacy care e între noi [este conceput ca un 1-to-4 musical performance – n.r.] şi ştiu că nu merge niciunde unde nu pot să controlez, pe Internet nu mai am acest control şi mi se pare cumva înspăimântător. Nocturnal Privacy era un mini-concert compus de patru muzicieni pentru o persoană, adică un spectator putea să aleagă între trei variante şi primea un concert făcut doar pentru el, care ţinea 12 minute, semi-improvizat, personalizat. Şi în acest timp avea libertatea să facă în spaţiul oferit orice vrea el. Ni s-a părut interesant ca formă de spectacol care oferă un tip de intimitate şi exclusivitate, pe care nu ai cum să-l primeşti la un concert normal. Altfel, cred că sunt încă în faza în care reglez cu ce sunt OK să dau publicului din intimitatea mea şi dacă văd că scapă de sub control, la proiectul următor ţin cont de asta. E un teren nou pentru mine. Oricum, în capul meu, spaţiul pe care-l folosesc pentru performance nu mai e spaţiul meu intim, personal, şi lucrez la fel şi cu corpul, fiindcă acesta devine un mijloc de comunicare. Dar asta funcţionează strict dacă e decizia MEA.

Nocturnal Privacy

Nu doar joci ci faci şi muzică în Pool. Înainte de Actorie ai absolvit Conservatorul, deci ai dedicat ceva timp învăţatului. Pentru asta chiar trebuie să crezi în propriul talent. Care a fost declicul în urma căruia s-a instalat această credinţă?

Dacă învăţam actoria la Conservator, n-aş mai fi făcut şi a doua facultate, eu considerându-le înrudite. Fiind la canto, nu vedeam însă ce aş fi putut face mai departe doar cu acesta. Iar acolo am ajuns oarecum firesc pentru că am cântat de când eram foarte mică şi deci am ştiut cumva că am voce. Şi când eşti copil, dacă ai voce, îţi zici c-o să te duci la Conservator :) Au fost mulţi factori, o prietenă care a terminat Conservatorul, maică-mea care a vrut să-l urmez, iar eu, fiind la mate-info, mi-am zis că trebuie să fac ceva... altfel.

Foto: Denis Koone Kuhnert

Dar de ce acum compui mai ales muzică electronică? De ce nu ai rămas în spaţiul muzicii culte?

Pentru că eu am crezut că-i altceva Conservatorul iar metoda de la canto de a cânta muzica clasică m-a împins până în punctul în care vocea mi s-a “închis” practic, după ce terminasem şi începusem să lucrez în corul Filarmonicii. N-am putut să cânt aproape un an fiindcă aveam tot timpul laringită iar corzile mele vocale au cerut pauză. Mi-am dat seama că nu e OK ce se întâmplă la canto - şi aici mă refer doar la mine nu şi la alţii - fiindcă nu-i decât o tehnică unde e o linie despre care se spune că e corectă şi tot ce e în afara liniei devine atunci incorect. Iar chestia asta m-a frustrat foarte mult, că nu e considerat corect ceva ce vreau să fac, ceva ce vine din mine. Pentru că e vocea mea. Aşa că, după aceea, am început să lucrez foarte mult cu corpul şi am găsit prin corp şi vocea de canto, celălalt lucru care mă frustra fiind acela că trebuia să stai aşa, rigidă, şi să cânţi ariile la examen, de exemplu. Metoda asta, fără mişcare, nu funcţionează la mine. Când fac muzică îmi place să o leg de personaje şi de mişcare şi dacă scot un sunet devin un personaj.

De exemplu, dacă mă vezi cântând, vezi tot corpul activat, şi nu mai ştii care era prima: mişcarea sau personajul sau vocea. Din perspectiva asta am început să mă interesez de ce pot să cânt, ce fel de voci pot să fac, să scot din mine şi din corpul meu, şi am început să mă joc cu asta cât mai... wild s-a putut. Să găsesc cumva ceva ce-mi place mie cum sună în zona de dinafara liniei. Şi în zona asta e doar pasul următor să o iei pe o direcţie ‘cyborg’: vocea prelungită cu efecte care oferă şi mai multe dimensiuni.

Foto: Cristina Milea

Pentru Pool ai lucrat o piesă muzicală cu Vlaicu Golcea. Care a fost puntea comună, ce ţi-a dat convingerea că sunteţi pe aceeaşi lungime de undă?

La un moment dat, într-o scenă, mi-a venit să cânt acel refren - ce a şi ajuns apoi în piesă - şi lui i-a plăcut. Vlaicu a vrut să îl prelungim şi s-a transformat în ceea ce se poate auzi la sfârşit pe credite. Şi nu ştiu, mie îmi place de oamenii care sunt foarte sinceri şi imediat am simţit că el e OK. Cred că e o chestie de chimie oricum, dar am rămas surprinsă că asta funcţionează şi aşa, la distanţă, prin mediul online.

Altfel, ce muzică asculţi de obicei?

Îmi place Aïsha Devi în ultima vreme dar nu prea văd niciun rost în enumararea artiştilor pe care îi ascult acuma, că săptămâna viitoare oricum ascult ceva total diferit. Ascult în general muzică Pop. Am învăţat foarte multă tehnică de la Beyoncé. Ascult foarte multe voci de femei pentru că pot să empatizez şi să învăţ de la ele. Fur tehnică prin ascultare empatică, adică simplu zis: dacă pot să-l imit înţeleg ce fac corzile vocale, şi ce rezonator foloseşte şi poate şi ce se întâmplă în corp sau ce emoţii are. Sună fucked up, dar asta fac. Iar în ce priveşte muzica de relaxare, depinde foarte mult de perioada în care sunt. De exemplu acum nu pot să ascult muzică deloc. 

Schimbând direcţia dialogului, ce te satisface la un proiect artistic în care te implici? Când eşti mulţumită? 

Când există comunicare şi un schimb între mine ca performer şi spectatori. Eu, dacă mă uit la ceva, asta mă interesează.

Dar când eşti... nemulţumită?

Sunt nemulţumită când procesul în sine de creaţie ia mai multă energie de la mine decât îmi dă sau nu-mi dă nimic. Ultima dată m-am enervat că am jucat în Scripcarul de pe acoperiş [la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj – n.r.] şi nu am avut nicio miză. Până acum am reuşit să găsesc întotdeauna ceva până şi în rolurile cele mai naşpa dar am ajuns în punctul în care chiar nu aveam nimic de făcut şi asta m-a enervat foarte mult. Profesional, căci trebuia să cânt în cor, iar asta nu era o provocare pentru mine, nici muzical nici actoricesc, ori eu am cântat deja ce se putea cânta şi rolul nu-mi oferea absolut nimic. Un alt lucru care începe să mă deranjeze din ce în ce mai mult e ierarhia... când lucrez într-o ierarhie foarte clară şi nu există deloc posibilitatea de egalitate.

Asta explică şi de ce eşti atât de activă pe scena independentă clujeană...

Da, da. Chiar am lucrat [la Reactor – n.r.] la un proiect, 99.6% e titlul, pe care l-am făcut pe tema asta de convieţuire între români şi maghiari, încercând cu naivitate să facem o piesă de teatru total democratic, devised theatre până la capăt, fără regizor. A fost un experiment foarte important în viaţa mea pentru că eram cu toţii egali şi mi s-a părut foarte greu... nu aş vrea să lucrez tot timpul aşa, dar am învăţat o chestie, că e dinamica de lucru în grup optimă pentru mine. Că dacă am o idee şi pot să o pun în mijloc, să o dau, dacă nu funcţionează apoi în spectacol să pot să o iau înapoi tot aşa de uşor. Că în general asta se întâmplă: ai un input şi asta deja te pune într-o poziţie vulnerabilă, că e o parte din tine şi eşti ataşat de el. Şi dacă input-ul ăsta nu funcţionează, începem să luptăm, că e imposibil să-l faci în revers cu aceeaşi energie şi să zici că poate nu aici e locul ori momentul. Cred că dacă există flexibilitatea asta se poate lucra pe fine tuning şi e un bun filtru ca să se ajungă la final la un rezultat colectiv. Când am lucrat la proiectul ăsta a luat foarte mult timp până am luat o decizie, până toată lumea se simţea OK cu ea şi e... o utopie, că până la urmă nu s-a simţit nimeni 100% OK cu tot. A fost un experiment în care şi materialul final a ieşit destul de OK, şi chiar mai mult de atât, e funcţional, iar eu sper ca încă să-l mai jucăm, dar şi metoda asta a funcţionat cât de cât. E singurul spectacol dintre toate cele la care am lucrat care ajunge şi funcţionează şi la un public civil, nonconsumator de teatru sau artă.

“Nora”. Foto Biro Istvan

Pool vorbeşte de grup dar fără să existe contact. Contactul şi mediul în care evoluezi par să fie însă pentru tine subiecte predilecte de interes. Firesc, dincolo de actorie şi muzică, ajungem la mişcare. Dă-mi câteva detalii legate de proiectele tale On how our body changes movement şi de Rehearsing Proximity.

La On how... am lucrat exact după ce-am fost două luni la Berlin, unde am făcut un curs de improvizaţie în mişcare [SMASH Berlin – n.r.], şi m-am întors având foarte multe de zis şi... am zis să pun totul într-un solo. Am vrut să surprind schimbarea în corp şi în timp, pornind de la ideea mai generală: ‘when I was a child, I was so flexible that I could reach my head with my toes’ până la ‘when I was a child, I wanted to be a boy a girl a boy a girl a boy’ şi până la schimbări microscopice în corpul aflat în mişcare constantă. Lucruri similare se regăsesc şi în Proximity... pentru că în mişcare şi, cumva, în prezenţă, există o zonă in-between care mă interesează. Asta se întâmplă când reuşeşti să prelungeşti momentele de “între decizii”. De fapt creierul merge foarte repede şi în timp ce improvizezi încearcă să te salveze de spaţiul ăsta in-between. Dacă reuşeşti să stai în momentul acela de nedecizie, din afară se dilată timpul şi reţine atenţia spectatorului sau privitorului. Iar dinăuntru simţi că e frustrant şi trebuie să rezolvi repede, să îi găseşti o menire. Dar nu creierul performerului este cel care trebuie să o găsească ci asta e treaba şi plăcerea spectatorului. La Proximity..., care a pornit ca o rezidenţă cu trupa cu care am făcut Nocturnal Privacy, ne-am axat chiar pe punctul ăsta de improvizaţie, încercând în plus să creăm şi un ‘space of generosity’ care să includă spectatorii. Mă fascinează ideea să creezi tu o atmosferă în care spectatorii pot să umble şi să se simtă OK, să poată ieşi din postura aia de ‘stau şi mă uit’.

Rehearsing Proximity

După un număr de ani în care ai lucrat în amândouă, ce continuă să te atragă mai mult, scena independentă sau teatrul mainstream?

Cred că am nevoie de mai multe feluri de lucru ca să mă simt OK. De la teatru am primit un anume fel de satisfacţie, că am putut să lucrez pe personaje, şi vreau să îl păstrez în continuare, dar cred că pot găsi mai bine în filme metoda asta de lucru... apoi în performativ, chestiile de mişcare pe care le-am făcut, vreau să le continui şi pe ele neapărat, să fie mai multe, că e zona care-mi e cea mai aproape de suflet şi, în plus, îmi oferă un fel de laborator unde pot să dezvolt ideile care mă interesează. Ca şi muzica, care e puţin separată. Deşi o folosesc în toate celelalte, vreau ca muzica mea să existe şi separat.

“On How Our Body Changes Movement”, Foto Vaczi Roland

Header: Foto: Biro Istvan

  • Interviu de Ioan Big

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți