VIDEODOME: THE IMITATION GAME (2014, r: Morten Tyldum)

Istorie (foarte pe scurt): la sfârşitul WWI inginerul german Arthur Scherbius a inventat ‘Enigma’, maşină electro-mecanică cu rotoare destinată codificării mesajelor utilizate în comunicaţii, iar primele modele au fost utilizate de către diverse corporaţii europene încă din anii ’20.

 Arthur Scherbius

Dat fiind interesul vădit al militarilor (inclusiv a japonezilor) pentru aplicaţii specializate, Marian Rejewski din Biroul Polonez de Cifruri (Biuro Szyfrów) şi echipa sa au început din 1932 să studieze în secret caracteristicile acesteia şi eventualele moduri în care se poate realiza decriptarea mesajelor transmise şi recepţionate prin intermediul ei. Doar că, până în ’39, nemţii dezvoltaseră atât de mult Enigma încât polonezii nu mai aveau forţa şi capacitatea de a ţine pasul cu evoluţia sa şi, în apropierea WWII, la Pyry, lângă Varşovia, au împărtăşit în detaliu specialiştilor din serviciile de informaţii britanice şi franceze întregul know-how pe care îl acumulaseră. Enigma avea să devină unul dintre coşmarurile Aliaţilor în primii ani ai războiului (parte a succesului conceptului de Blitzkrieg nazist se datorează acestei invenţii) deoarece părea imposibil să poţi ajunge să descifrezi comunicaţiile germanilor (altfel interceptabile şi cu un radio de amatori), purtate într-un limbaj creat de o maşină capabilă să lucreze aleatoriu cu 159 de milioane de posibilităţi! Dar s-a reuşit. Ştim acum asta. Istoricii estimează că spargerea codurilor Enigma a salvat peste 14 milioane de vieţi şi a scurtat războiul cu mai bine de doi ani.

Personal, admit faptul că am lăsat deoparte ceva vreme The Imitation Game (acum pe Netflix) datorită unei păreri cimentate pe o judecată superficială: dat fiind faptul că, înainte de ’89, dintre puţinele filme venite dinspre capitalismul “putrefact” în cinematografele noastre o parte aveau acţiunea plasată în timpul WWII (ce naiba, sovieticii făcuseră şi ei parte dintre Aliaţi iar noi, bravii români, întorsesem politically correct armele) iar în aproape toate aceste pelicule se vedea sau se vorbea de cum primesc ordine comandanţii nemţi de pe submarine, piloţii de avioane, unităţile de artilerie sau blindate, etc, sub forma mesajelor codificate prin Enigma, am rămas cu falsa impresie că despre subiect s-au făcut o sumedenie de filme. Că este de multe ori menţionată, da (ca instrument de comunicare), însă despre cum funcţiona şi cum s-a ajuns realmente la spargerea codurilor sale... nu, iar explicaţia rezidă în faptul că informaţiile legate de succesul echipei din Bletchley Park au continuat să fie păstrate cu stricteţe de autorităţi ca secrete absolute (“highly classified”, “Ultra Secret”) timp de aproape jumătate de secol. Neştiind acest aspect, am fost rezervat în a consuma o altă poveste de eroism din spatele frontului, mai ales că nu voiam să repet experienţa nefericită pe care o avusesem cu Enigma lui Michael Apted din 2001 (cu Dougray Scott, Kate Winslet şi Nikolaj Coster-Waldau), produs de... Mick Jagger, care transformă o temă serioasă într-un Mystery-Thriller americanizat de scriitorul Tom Stoppard, ce conferă contextului inedit o banalitate înfiorătoare.

Trailer Enigma (2001) 

M-a incitat totuşi că scenariul lui The Imitation Game (adaptare a cărţii lui Andrew Hodges, Alan Turing: The Enigma, publicată în 1983) s-a plasat în 2011 în fruntea Black List-ului showbiz-ului, “the best unproduced Hollywood scripts” iar surpriza la vizionare a fost extraordinar de plăcută, din aproape toate punctele de vedere. Aşa că, după cum se spune în film, “sometimes it’s the people no one expects anything from who do the things no one expects.”. 1939, Londra, evacuarea a 800,000 de copii în contextul declanşării războiului. Absolvent al Colegiului King la Cambridge, matematicianul lipsit completamente de simţul umorului şi excesiv de serios pentru vârsta de 27 de ani, Alan Turing (Benedict Cumberbatch, nominalizat la Oscar pentru rol, abonat pare-se la personajele ‘freak-control’... Julian Assange, Sherlock Holmes, Khan) ajunge la Bletchley Radio Manufacturing (numele formal a bazei militare) pentru un interviu de angajare susţinut cu Comandorul Alastair Denniston (Charles Dance – “Gosford Park”), şeful Government Code and Cyper School, pe care îl începe cu stângul (“I’m agnostic about violence.”), deoarece admite cu francheţe că nu îşi doreşte în mod special să lucreze în slujba Majestăţii Sale şi nici nu vorbeşte o boabă de germană... dar, altfel, este convins că poate da un verdict în cazul celei mai dificile ‘probleme’ din lume, maşina de codificat ‘Enigma’.

Cu toate că britanicii au la dispoziţie pentru studiu o asemenea maşină (sustrasă de polonezi din Berlin), ea este pentru moment inutilă întrucât, pentru a decripta miile de mesaje transmise zilnic de la Berlin, trebuie să cunoşti programul după care funcţionează, ori acesta este schimbat cotidian de către germani (deci criptografii au zilnic la dispoziţie doar 18 ore pentru a încerca să descifreze codul din zeci de milioane de alternative). Solitar, de un individualism extrem, Alan acceptă cu mari rezerve lucrul în echipă alături de fostul Campion Naţional la şah Hugh Alexander (Matthew Goode – Stoker, A Single Man) şi de matematicianul Peter Hilton (Matthew Beard, pe care îl puteţi vedea duminică, 12 iulie, de la 22:00, în serialul Vienna Blood pe Epic Drama) după avertismentul tăios dat cu o mănuşă de catifea de către Generalul Stewart Menzies de la MI6 (Mark Strong – Kingsman: The Secret Service), dar colaborarea nu funcţionează iar colegii decid să solicite oficial îndepărtarea sa, acuzându-l de aroganţă şi de lipsă de cooperare.

Strălucitorul Turing îi scrie atunci direct lui Winston Churchill şi, spre stupefacţia generală, acesta îl desemnează şef de proiect. Instantaneu îşi atrage antipatia colegilor după ce concediază fără ezitare doi dintre aceştia, lingvişti mediocri, însă cei rămaşi nu au de ales în prima etapă decât să plece capul. Recrutarea pentru posturile vacante se face cu ajutorul presei prin intermediul... cuvintelor încrucişate (‘dacă poţi rezolva acest rebus în mai puţin de zece minute ai şansa unei cariere interesante’) iar marea surpriză o constituie singura femeie prezentă la test, Joan Clarke (Keira Knightley, nominalizată de două ori la Oscar, pentru Pride & Prejudice şi pentru... The Imitation Game). Convins fiind însă că niciodată o echipă de oameni, oricât de numeroasă şi de competentă ar fi aceasta, nu poate furniza soluţii eficiente, Turing este obsedat de ideea creării maşinii care să învingă maşina (“an electrical brain, a digital computer”).

Trailer The Imitation Game

Peste ani, ‘maşinile Turing’, devenite bază de inspiraţie pentru cercetători, aveau să primească un nou nume în forma lor evoluată... ‘computere’! Dincolo de provocările şi obstacolele majore cu caracter ştiinţific şi tehnologic întâlnite pe parcurs (dacă s-ar fi rezumat la inventarierea acestora, filmul ar fi riscat să rămână un Biopic plictisitor, ori el evită să insiste pe excesiv de multe detalii asupra activităţii cercetătorului), descrierea căii spre succesul spargerii misterului Enigma cu ajutorul maşinii ‘Christopher’ (în urma epifaniei avute legate de cuvintele-cheie din mesaje) se dovedeşte a fi de o complexitate nebănuită (mai ales deoarece e contrapunctată în mod regulat cu realitatea războiului şi, mai ales, cu efectele acestuia asupra civililor - foametea, bombardamentele, pierderea celor dragi pe front), prin împletirea constantă a încă două fire, cel al moralităţii şi cel al intoleranţei, atât în plan profesional cât şi personal.

La locul de muncă/studiu, Turing este suspectat în 1941 că ar fi spion rus (se va dovedi mai târziu că acesta era un alt membru al echipei, tolerat în secret, cu bună ştiinţă, de către MI6 care filtra astfel informaţiile ce se îndreptau spre Stalin), este antipatizat o bună bucată de vreme de colegi (înainte să înceapă a face eforturi de a părea ceva mai sociabil) şi tratat cu maxim scepticism de către Denniston care vrea să îi închidă experimentul (prea costisitor), asta până când începe să livreze rezultate siderante şi intră în alte jocuri ale puterii care îi pun o dilemă morală mult mai serioasă: ştiind aproape în timp real intenţiile nemţilor, cum procedezi, transmiţi urgent toate informaţiile mai departe ca să salvezi cât mai multe vieţi în acea zi ştiind că naziştii vor realiza în scurt timp că le-a fost spart codul şi vor reprograma (posibil reproiecta) Enigma sau dai doar informaii parţiale care să contribuie în mod esenţial la câştigarea războiului fără ca operaţiunile derivate să dea de bănuit inamicilor dar asumand-ţi conştient responsabilitatea pentru pierderi umane considerabile?

Turing devine centrul unei conspiraţii a minciunilor creată de Menzies (“Alan, we’ll have such a wonderful war together”) în cadrul proiectului Ultra, cea mai eficace platformă de interpretare şi distribuire a informaţiilor clasificate (dacă, până atunci, cel mai înalt nivel de secretizare în Marea Britanie era “Most Secret”, peste acesta a apărut nivelul “Ultra Secret”), de unde diverse entităţi militare şi servicii secrete, inclusiv lideri precum Winston Churchill sau Dwight Eisenhower, primeau doar fragmentar informaţii, cernute atent de către echipa lui Turing, silit să ia decizii zilnice pe baza analizelor statistice legate de cine trăieşte şi cine moare în luptă în acea zi. Was I God? No. Because God didn’t win the war. We did.. La sfârşitul WWII, absolut toate documentele Ultra (aşa, cel puţin, se susţine oficial), au fost incinerate. Acum înţelegeţi mai bine cei 50 de ani de secretomanie post-război în jurul acestui episod şi, ca atare, penuria de abordări ale acestuia în Pop culture, dar să nu divagăm.

Unul dintre aspectele pe care Enigma, filmul lui Apted de care pomeneam, îl ignoră voit este homosexualitatea lui Turing, conştientizată de acesta prin afecţiunea faţă de prietenul său din şcoală, Christopher Morcom (de aici şi numele maşinii de decriptare inventată de Alan), ce avea să moară la scurt timp de tuberculoză bovină, înainte ca relaţia dintre cei doi elevi (flashback-urile sunt datate 1927) să depăşească faza de camaraderie şi comportament romantic adolescentin. În mod deosebit de inspirat, scenariul abordează această componentă a personalităţii matematicianului (a cărui minte raţională şi logică nu poate compila ideea refuzului acceptării că alţii, indiferent că sunt oameni sau maşinării, trebuie blamaţi pentru faptul că gândesc în alt mod sau au alte preferinţe şi sunt supuşi oprobriului doar pentru că sunt altfel) ca pe un puzzle care se construieşte înapoi în timp, plecând din 1951. Manchester.

Jaful din casa sa, nerecunoscut de Turing dar reclamat de vecini, declanşează o anchetă luată pe cont propriu de către intrigatul Detectiv Nock (Rory Kinnear – interpretul lui Bill Tanner în James Bond-urile cu Daniel Craig) care descoperă că dosarul militar al suspectului nu există fizic şi bănuie că ar fi spion precum alţi absolvenţi de la Cambridge (trimiterea e la celebra Cambridge Spy Ring - Guy Burgess, Kim Philby, Donald Maclean, Anthony Blunt). Realitatea ce iese la iveală e mult mai sordidă: autorul spargerii era un tânăr care se prostitua, iar matematicianul, client al său, voia cu orice preţ să îşi ascundă homosexualitatea pentru a nu a fi acuzat în public de ‘indecenţă’ (termen legiferat de Parlament în 1885 pentru a incrimina sexul între bărbaţi, sodomia şi, mai târziu, în anii ’60, pedofilia). Trimis în faţa judecătorului, Alan a trebuit să aleagă între doi ani de închisoare şi tratamentul hormonal (castrarea chimică). Pentru a rămâne în libertate alături de maşina sa dragă, un nou ‘Christopher’, şi a-şi continua cercetările, îşi asumă deteriorarea stării fizice şi mentale dar, după un an de tratament, în 1954, Alan Turing avea să se sinucidă la vârsta de 41 de ani. “Now you decide: Am I a machine? Am I a human? Am I a war hero? Am I a criminal?”. În 2013, Regina Elisabeta a II-a şi-a cerut scuze postum, salutând şi onorând public uluitoarele sale realizări. Fapt statistic: între 1885 şi 1967, circa 49,000 de homosexuali au fost condamnaţi pentru “gross indecency” de către justiţia britanică.

The Imitation Game can be seen as a historical drama or a cautionary tale. Men like Alan Turing and Oscar Wilde, both creative geniuses and talented men, were prosecuted under the Criminal Law Amendment Act’s Section 11, with one result: stifling all further output. Imagine if we never placed a heavy value on what went on in other people’s bedrooms, instead placing value on what these people contributed to the world. Unfortunately, in this case, we’ll never know. ‘The Imitation Game’ is a thought-provoking, stunning, deeply affecting film with heavy warnings to not repeat the mistakes of the past. Only time can tell if we’ll listen.” (Eddie Pasa, dcfilmdom.com, decembrie 2014).

Revenind asupra raportului individ-societate, filmul nu se concentrează exclusiv asupra lui Turing şi a modului în care acesta interacţionează cu semenii săi. Cu toate că în film apar extrem de puţine femei, The Imitation Game ne oferă, în special prin intermediul personajului Keirei Knightley, câteva indicii interesante inclusiv asupra misoginismului societăţii britanice din prima parte a secolului 20 (cu toate că a avut rezultate remarcabile în facultate, Joan Clarke nu a putut niciodată obţine recunoaşterea completă universitară întrucât, până în 1948, Cambridge nu făcea asemenea “favoruri” femeilor). Tinerele necăsătorite cu vârsta mai mică de 25 de ani trebuiau să locuiască împreună cu părinţii, nu erau foarte simpatizate de către şefi la locurile de muncă în care existau colegi bărbaţi (potenţial de flirt... risc de reducere a eficienţei), fiind încurajate să rămână casnice sau să se orienteze spre slujbe în industriile ‘uşoare’ (textile, alimentare), administrative sau din comunicaţii (a se citi secretare sau centraliste). Pentru a o putea include în echipă şi a depăşi prejudecăţile celor din jur, Turing apelează la o soluţie extremă: o cere de soţie şi se logodeşte cu ea. Ca personaj, Joan este totodată o oglindă al lui Alan (în plan intelectual) şi un complement (în plan emoţional), angrenată de bunăvoie într-o relaţie matrimonială cu un bărbat care îi vede pe ceilalţi exclusiv prin intermediul formulelor şi înlănţuirilor de litere.

Regizat de norvegianul Morten Tyldum (autorul excelentului Headhunters din 2011, adaptarea bestseller-ului lui Jo Nesbø), prin combinaţia acestor multiple planuri şi a ducerii aproape de ficţionalizare prin intermediul dialogurilor a unora dintre parametrii reali, The Imitation Game se relevă a fi un Biopic despre civili şi societate... în război neaşteptat de entertaining, de cald (inclusiv prin tuşele de melodramă şi de umor fin generate de situaţie, precum scena candidatei Joan care îl uimeşte pe imperturbabilul Alan sau tentativa neîndemânatică de împrietenire cu echipa prin intermediul glumiţei răsuflate şi a merelor) şi de... instructiv din perspectiva actualelor convulsii sociale, astfel încât nu e chiar de mirare că cei de la Weinstein Company (care au plătit şapte milioane de dolari pentru a obţine drepturile) îşi freacă probabil şi acum mâinile datorită încasărilor - doar în cinematografe - de peste 230 de milioane (“I know it’s not ordinary. But who ever loved ordinary?” – Joan Clarke).

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți