VIDEODOME | The Death of Stalin

THE DEATH OF STALIN (2017, r: Armando Iannucci)

Titlul rezumă fără echivoc subiectul acestei satire crâncene semnate de creatorul serialelor Avenue 5 şi Veep (ambele disponibile pe HBO), recompensată în 2018 cu un European Film Award la categoria ‘Cea mai bună comedie’, aşa că cinefilii cărora numele lui Stalin nu le spune nimic vor fi dezinteresaţi de o speculaţie cinematografică occidentală neconvenţională pe marginea morţii în 1953 şi a consecinţelor dispariţiei fizice a unuia dintre cei mai puternici lideri de naţiune din secolul 20.

Aceştia se pot ţine liniştiţi deoparte, cu toate că ar trebui să se întrebe ce a avut atât de special acest deces încât să merite un film dedicat, realizat la peste 60 de ani de la producerea sa. În căutarea explicaţiei, trebuie să plecăm de la urmaşul lui Lenin la cârma Uniunii Sovietice pentru a ne (re)aminti de fauna umana care i-a constituit anturajul. “Vătămat într-o copilărie grea şi anormal de rece în temperament, Stalin a încercat să fie un soţ şi tată iubitor, dar care a otrăvit fiecare izvor emoţional. Acest iubitor de trandafiri şi mimoze credea că soluţia la orice problemă omenească era moartea, fiind obsedat de execuţii. Acest ateu datora totul preoţilor şi interpreta lumea prin conceptul de ‘păcat’ şi ‘pocăinţă’, fiind însă din tinereţe un marxist fanatic. Şi-a asumat misiunea imperială a ruşilor, dar a rămas toată viaţa un Georgian, aducând la Moscova răzbunările strămoşilor lui gruzini. Succesul lui Stalin în viaţă n-a fost un accident. Un om care şi-a inventat numele, data naşterii, naţionalitatea, educaţia şi întregul lui trecut pentru a schimba istoria în rol de conducător, avea toate şansele de a ajunge la un spital psihiatric.” (Michael Nicholas Blaga, sursa: historia.ro).

Pe rând, intră în scenă personajele de la “curtea” liderului comunist. Ne limităm pentru moment la fapte certificate istoric (dar care se regăsesc - mai mult sau mai puţin pregnant - şi în fundamentul filmului britanicului Armando Iannucci). Cu toate că Nikita Hruşciov (şeful Partidului Comunist în oraşul şi regiunea Moscova) a pus rechemarea sa din Ucraina pe seama unei boli mintale a lui Stalin, explicaţia mai probabilă trebuie căutată în contrabalansarea influenţei lui Lavrenti Beria (adjunctul său la guvern, şeful securităţii) şi al lui Gheorghi Malenkov (adjunctul lui Stalin la partid), mai ales că rareori liderul mai convoca şedinţe ale Biroului Politic, preferând să ia decizii în cadrul unor dineuri intime la care, în afara lui Beria, Hruşciov şi Malenkov, participau Molotov (fostul ministru de externe), Mareşalul Bulganin (agentul lui Stalin în Înaltul Comandament Sovietic, Ministru al Apărării), Kaganovici (Ministrul Muncii) şi Voroşilov (membru al Prezidiului Comitetului Central), dineuri opulente care se încheiau invariabil cu vizionări de Western-uri piratate, fără subtitluri (nu este o glumă), şi cu o beţie cruntă ce dura până spre dimineaţă.

“Moartea lui Stalin” (interpretarea cinematografică) reprezintă inevitabil o speculaţie pentru că... moartea lui Stalin (realitatea istorică), ca de altfel întreaga sa viaţă, este încă subiect de controverse alimentate, mai ales după 1990, de cercetătorii care au avut acces la arhiva prezidenţială sovietică - jurnalul lui Iejov (predecesorul lui Beria la conducerea NKVD-ului), arhivele Georgiei etc -, prin cărţi incitante precum Stalin – The Court of the Red Tsar şi Stalin, Young (Simon Sebag Montefiore), Khruschchev: The Man and his Era (William Taubman), Double Lives (Stephen Koch), A Failed Empire: The Soviet Union in the Cold War from Stalin to Gorbatchev (Vladislav Zubok), cărora se alătură volumele de memorialistică Diplomacy (Henry Kissinger), Molotov Remembers: Inside Kremlin Politics ori Beria, mon père, în care (de exemplu) atât fostul ministru de interne cât şi Sergo, fiul lui Beria, se pronunţă în favoarea tezei asasinării lui Stalin prin otrăvire cu warfarin, substanţă aproape imposibil de detectat în lipsa analizei creierului după autopsie (Beria însuşi i-ar fi spus lui Molotov: “Eu l-am eliminat! V-am salvat pe toţi!”, ştiind că se regăsesc ambii pe lista celor pe care Stalin se pregătea să îi execute).

Filmul The Death of Stalin, construit pe temelia unui comics vest-european, nu se distanţează de acest gen de controverse sau de subiecte delicate (datorită cărora Ministerul Culturii din Rusia i-a retras dreptul de a fi difuzat în cinematografe considerându-l “dezgustător”, “extremist”, “promotor al războiului ideologic”, “insultător” şi “denigrator”), dar o face într-un mod remarcabil de echilibrat şi de discret, evitând asumarea oricărei forme de partizanat generatoare de polemici în raport cu istoria propriu-zisă, pentru a lăsa spectatorul să fie cel care meditează în continuare, după genericul de final. Mai ales că avem de-a face cu o abordare... atipică.

Un film despre istorie dar nu unul istoric, un film despre realităţi cutremurătoare dar nu unul impresionant prin realism, o tragi-comedie întunecată privind spre trecut, neliniştitoare prin raportarea la prezent şi sarcastică în ce priveşte eventualele implicaţii pentru viitor, a cărei valoare este conferită tocmai de perenitatea semnificaţiei consecinţelor şirului de întâmplări şi evenimente care se coagulează sub acest titlu.

Conştient fiind de faptul că, în acest caz, ‘viaţa bate filmul’, maestrul satirei socio-politice contemporane Armando Iannucci (creatorul, printre altele, al savurosului film In the Loop din 2009 despre relaţiile anglo-americane la nivel înalt) şi coechipierii săi responsabili cu redactarea scenariului... o adaptare a benzii desenate adulte La mort du Staline a francezilor Fabrice Nury şi Thierry Robin (Death to the Devil, saga Rouge de Chine), nu acţionează asupra fondului astfel încât să fie suspectaţi că îl denaturează voit şi ironizează istoria însăşi ci îşi exercită talentul asupra broderiilor pe marginea contextului care, prin migala concepţiei dialogurilor, nuanţează (şi modernizează) perspectiva prin intermediul actorilor principali. Iannucci nu vrea să ne distrăm văzând cruzime şi violenţă dar vrea să zâmbim amar când ne dăm seama de îngustimea minţilor celor care sunt responsabili de cruzime şi violenţă. “Turning horror into comedy is nothing new, but Mr. Iannucci’s unwavering embrace of these seemingly discordant genres as twin principles is bracing. In The Death of Stalin, fear is so overwhelming, so deeply embedded in everyday life that it distorts ordinary expression, utterances, gestures and bodies. It has turned faces into masks (alternately tragic and comic), people into caricatures, death into a punch line.”, scria Manohla Dargis în New York Times în martie 2018.

Câteva detalii despre structura narativă şi distribuţia excepţională, în egală măsură esenţiale pentru reuşita acestui demers provocator. Moscova 1953, două decenii de terorizare a populaţiei de către NKVD.

La Sala Radio, publicul meloman ascultă transfigurat Concertul pentru pian nr. 23 de Mozart interpretat de Maria Yudina (Olga Kurylenko – The Man Who Killed Don Quixote) sub supravegherea Tov. Director Andreev (Paddy Considine – Tyrannosaur) căruia i se ordonă din senin să îl sune exact în 17 minute pe marele conducător Stalin (interpretat de Adrian McLoughlin), ocupat momentan să definitiveze cu Beria (Simon Russell Beale, deţinător a două Laurence Olivier Awards) în biroul său un nou set de liste cu “duşmani ai poporului” ce trebuie deportaţi sau împuşcaţi. “Shoot her before him, but make sure he sees it.”. În anticamera din dacha, Hruşciov (Steve Buscemi – Fargo) le întreţine buna dispoziţie lui Malenkov (Jeffrey Tambor – serialul Transparent) şi Molotov (Michael Palin, din legendarul grup Monty Python) cu anecdote din război. Lui Stalin îi place concertul ascultat la radio şi anunţă că trimite un curier să preia imediat o copie a înregistrării care, în fapt... nu există deoarece a fost o interpretare live. Andreev încuie uşile sălii de concert asigurând publicul şi muzicienii că “It’s a musical emergency. Don’t worry, nobody’s gonna get killed!” şi că acest spectacol se reia imediat şi integral, pentru a putea fi înregistrat exclusiv pentru delectarea urechilor tovarăşului Stalin. Acesta pune însă muzica să cânte abia după ce vizionează alături de colegii de birou politic şi de dineu un film cu cowboy, care-l face pe Molotov să declame candid, neştiind că şi el a ajuns între timp pe lista neagră: “Long live the Communist Party of Lenin-Stalin. Long live John Wayne and John Ford.”.

Nimeni dintre participanţii la agapa din cabana izolată în mijlocul pădurii nu are cum să prevadă că Stalin va avea în acea noapte un accident cerebral fiind descoperit abia după câteva ore inert, umectat cu propria-i urină. Dacă multiubitul conducător este incapacitat, Comitetul trebuie imediat convocat (art. 17/11). Vulturii se adună cu viteze diferite (avem chiar şi slow motion, la propriu) cu Beria în avangardă, care pune mâna pe documentele personale ale lui Stalin, manifestând o compasiune ipocrită (“I cry for Stalin. I cry for all the people.”) şi o disimulată lipsă de dorinţă de a chema un doctor, argumentată de pretextul că toţi cei pricepuţi se află acum în gulag datorită temerii că ar putea plănui asasinarea lui Stalin. Membrii Comitetului cad de acord să fie aduşi doctori dintre cei consideraţi... incompetenţi, pentru a-şi începe deja pe ascuns, în diverse combinaţii (aripa reformatoare Hruşciov-Kaganovich şi cea organizată şi dură Beria-Malenkov), trasul sforilor pentru preluarea puterii (“How can you run and plot at the same time?”), iar unul dintre instrumente îl reprezintă descendenţii lui Stalin, răsfăţata Svetlana (Andrea Riseborough – Birdman) şi iresponsabilul Vasili (Rupert Friend – serialul Homeland). Beria închide Moscova cu ai săi NKVD-işti înlocuind forţele armate, trimise în cazarmă, iar din dacha mai rămân doar zidurile goale odată cu trimiterea coşciugului la Kremlin.

Trailer The Death of Stalin:

Art. 18/3: “The Deputy will assume the role of General Secretary.”. “Mr Karloff, what an honour. Love your work. Think of doing anything in colour?” îl întreabă parşivul Beria pe excesiv de machiatul Malenkov, referindu-se la vedeta hollywoodiană de filme Horror Boris Karloff, în timpul unei şedinţe foto pentru presa de partid, mai ales că acesta, pătruns de importanţa noii sale poziţii şi de dorinţa de a fi acceptat de către “poporul nostru”, înghite idei de la alţii fără să le mestece şi apoi dă afară panseuri politice memorabile precum Liberalisation would be radical and... popular.. Apropo de memorabilitate, vă recomand să priviţi cu atenţie asocierea dintre cromatica şi coregrafia mâinilor ezitante la votul din Comitetul Central pentru eliberarea arestaţilor şi cea care atestă siguranţa profesională a tovarăşilor care pregătesc expunerea ceremonioasă a cadavrului lui Stalin.

Cu săbiile ascuţite dar încă în teacă, conspiratorii îşi continuă aranjamentele de culise amuzându-se pe seama marionetelor uşor manipulabile precum Malenkov sau Molotov, patriotul incredibil de naiv cărui i se restituie soţia pe care o credea executată la ordinul lui Stalin, fiind considerată o trădătoare a poporului. Molotov, nederanjat nici acum că numele lui se afla trecut pe listele morţii, îi plăteşte însă cu ingenuitate o poliţă lui Hruşciov propunându-i să fie cel care se ocupă de organizarea funeraliilor lui Stalin (“You said you wanted to honour his legacy. You told me last night in the bathroom.”). Pe tabla de joc, la căpătâiul mortului, Iannucci plasează şi ultima piesă, Mareşalul Ghiorghi Jukov, şeful armatei sovietice: “What’s a war hero got to do get some lubrication round here?”. Furios că armata a fost retrasă de pe străzile moscovite în condiţiile în care milioane de ruşi din toată ţara sunt aşteptaţi în pelerinaj la catafalcul lui Stalin, Jukov (Jason Isaacs – Harry Potter) nu consideră că trebuie să fie extrem de politicos cu noul Secretar General al Partidului Comunist şi îl chestionează sec pe Malenkov apropo de noul său look capilar: “Did Coco Chanel take a shit on your head?”.

Dialogul Hruşciov-Jukov: 

Mă opresc aici cu incursiunea în povestea Morţii lui Stalin pentru că porţiunea la care am făcut referire acoperă cu aproximaţie prima din cele două părţi ale structurii BD-ului lui Nury şi Robin, L’agonie din 2010. Cea de-a doua este intitulată sugestiv Les funerailles (2012). “Zhukov’s magnetic presence and fearless demeanor brings focus back to The Death of Stalin, resulting in a climax of grisly moves that secure Khrushchev’s position at the top of the Soviet Union, as well as an acidic coda in which the camera pans over a victorious Khrushchev to show the next generation of ladder-climbers watching him like snakes sneaking up on a field mouse.” (Jake Cole, slantmagazine.com). Adaptarea cinematografică urmează relativ fidel fluxul din banda desenată pentru consumul căreia vă recomand ediţia completă în format hardcover editată de Dargaud în 2016, însă diferenţa fundamentală dintre cele două produse Pop culture trebuie căutată în altă parte, mai exact în tratamentul subiectului a cărui inacurateţe istorică (de detaliu şi nu de fond) poate fi trecută cu vederea fără probleme (cineastul britanic mărturisea că a ales “to tone down real-life absurdity.”).

Dacă Armando Iannucci se bazează pe umor sec, sarcasm şi satiră pentru a defini fauna politică sovietică din jurul lui Stalin, francezii apelează la un umor negru mult mai adult prin accentuarea cruzimii, deviaţionismului şi cinismului. De exemplu, Nury (autorul seriilor Légion şi Il était une fois en France) explicitează tendinţele pedofile ale obsedatului sexual Beria (în film doar cunoscătorii vor recepta indiciul algoritmului său, de la curăţenia în celulă la buchetul de flori post-coitum şi eventuala eliberare), obsesia lui Stalin pentru “complotul medicilor” evrei în urma căruia sute dintre aceştia au fost torturaţi şi deportaţi, comportamentul orgiastic al degeneratului Vasili (în afara dependenţei de alcool nu primim în The Death of Stalin alte indicii despre comportamentul beizadelei), plus că, pe de altă parte, francezul introduce periodic accente care să amplifice grotescul ‘realist’ (cântatul Internaţionalei de către pelerini înainte de a fi masacraţi, reacţia Svetlanei când află că trebuie să... repete pentru înmormântarea propriului tată, ş.a.m.d.).

Am subliniat această diferenţă de abordare între bandă desenată şi film deoarece ambele merită a fi luate în considerare ca două perspective artistice diferite asupra aceleiaşi istorii. Iar nouă, ca est-europeni şi ca români, aceasta ne readuce în minte destule amintiri dătătoare şi acum de fiori. Nu cred că cine va vedea punerea în scenă a execuţiei lui Beria nu se va gândi instantaneu la procesul sumar şi împuşcarea cuplului Ceauşescu. Faceţi un exerciţiu simplu, înlocuiţi numele proprii din următorul citat cu unele neaoşe, familiare nouă din presă, şi lăsaţi-vă apoi imaginaţia să funcţioneze... “That Khrushchev was so instrumental in Beria’s execution and ultimately succeeded Stalin as Soviet leader only adds to the speculation, leaving gaping holes in an important moment of modern Russian history.” (Adam White, telegraph.co.uk). De aici încolo decizia vă aparţine... dacă veţi dori să vă reamintiţi de moartea lui Stalin prin intermediul acestei satire cinematografice sau dacă, cel mult, veţi ruga un prieten pasionat de turism să vă aducă un magnet-suvenir cu dictatorul cumpărat din GUM-ul din Piaţa Roşie. Sau nici una, nici alta.

Trailer The Death of Stalin (Extended Version):

Închei cu o concluzie a analistului Blake Goble (consequenceofsound.net) care însumează în mare măsură şi opiniile mele referitoare la acest film: “Iannucci’s knack for the politics of ham-fisted politicking is an art in itself, worthy of high praise, and the script is this film’s mightiest dagger. This is a film about coups, secrets, back channels, and men shoving and bullying men. It has the nerve to mock shootings, rapists, and totalitarianism. Iannucci seems to suggest that all this cruel stuff comes down to men with too much authority admitting they have no clue what they’re mad about; at least several of Stalin’s guys make this admission. And that drubbing is what might make The Death of Stalin so special - the fact that it not only has teeth, but it feels apropos of any political era. But audiences, in this year of fake news and stymied global relations, get ready to feel uncomfortably close.”. 

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți