PAVEL BARTOŞ. Experienţa unei mari iubiri, teatrul

A fi deschis în permanenţă dialogului cu tinerii interesaţi de artă ca formă de educaţie ludică şi creativă şi a-ţi pune popularitatea în serviciul călăuzirii acestora în viaţă şi carieră reprezintă o calitate realmente de apreciat în cazul lui Pavel Bartoş, actor binecunoscut la noi mult dincolo de rolurile în teatru datorită emisiunilor-concurs Vocea României şi Românii au talent, matinalului de-acum aproape 20 de ani de la TVR, serialelor de largă audienţă precum Moştenirea ori Aniela sau comediilor Ho Ho Ho şi State şi Flacăra – Vacanţă la Nisa. Simpaticul şi versatilul actor al Teatrului Odeon, din a cărui trupă face parte din 2001, şi pe care îl puteţi vedea jucând zilele astea în stagiunea open-air a Odeonului în Linişte! Sărut. Acţiune! şi Natură moartă cu nepot obez, este pentru al doilea an consecutiv mentor în cadrul IDEO IDEIS, festivalul de teatru tânăr dedicat liceenilor care se desfăşoară între 5 şi 9 august în mai multe oraşe din ţară. Ca să împărtăşeşti cu entuziasm noilor generaţii din învăţămintele şi experienţa ta profesională este limpede că trebuie să crezi cu tărie în ceea ce faci, să continui să iubeşti teatrul ca în prima zi de când ai intrat în contact cu el. Dar mai multe despre pasiunea lui bună şi nebună pentru teatru ne-a vorbit chiar Pavel Bartoş, un actor admirabil ce nu pare chiar atât de... grăbit.

Ideo Ideis are ca obiectiv educaţia alternativă prin artă. De ce arta poate fi educativă într-o societate în care totul se raportează mai degrabă la tehnologie ori la ştiinţă?

Eu cred că interacţiunea umană este foarte importantă. Mai ales în timpul ăsta de izolare, de pandemie, care ne-a cotropit, s-a văzut câtă nevoie avem de interacţiune umană. Cred că este primordială, mai ales că eu vin din sfera teatrului. Teatrul este prima mea iubire şi una dintre cele mai mari calităţi ale teatrului e tocmai această interacţiune cu publicul, emoţia directă pe care o dezvolţi în relaţia cu spectatorul. Sunt un fan al interacţiunii umane şi nu că nu cred în gadget-uri dar nu le las să-mi dicteze viaţa. Încerc. Nu că şi reuşesc, că aş fi ipocrit să zic acum că reuşesc întru totul, nu, pentru că tehnologia ne cotropeşte viaţa dar interacţiunea umană este cea importantă şi tocmai din acest punct de vedere cred că trebuie să ţinem la astfel de festivaluri, la astfel de întâlniri. Chiar dacă acum nu va fi o interacţiune atât de generală cum se întâmpla anii trecuţi când se adunau sute de oameni în acelaşi loc - mă refer la elevi - şi comunicau... să vezi ce mai face ăla din Baia Mare în discuţie directă cu ăla din Alexandria şi cu ăla din Roman sau din Botoşani... tipul ăsta de cunoaştere rămâne extrem de important. Între regiuni, între copii, că abia aşa îţi dai seama de fapt de adevăratele pasiuni pe care le ai sau nu le ai. Sau, în întâlnirile lor directe cu noi, cei care cică suntem “mentori” sau “dementori” cum îmi place mie să zic, poţi să-ţi dai seama de anumite lucruri. Unii s-ar putea să plece pe o pistă falsă crezând că dacă fac acum teatru vor face teatru şi în continuare dar noi avem măcar aplecarea necesară să le spunem ‘Dom’le, gândeşte-te de două ori dacă vrei să faci acest lucru!’, chiar dacă oricum e bine dacă el este într-o trupă de teatru, fiindcă de tipul ăsta de creativitate ai nevoie şi în inginerie şi în orice alt domeniu.

Cea de-a 15-a ediție a Festivalului de Teatru Tânăr IDEO IDEIS are loc în perioada 5 – 9 august, în 9 orașe din țară. Foto: Adi Bulboacă

Eu încurajez copiii să meargă să se înscrie în cercuri de teatru pentru că se descoperă, îşi dezvoltă personalitatea, scapă poate de anumite frici cum ar fi, de exemplu, vorbitul în public. Că una din marile frici universale este aceea de a vorbi în public. Cred în interacţiunea umană şi de aia, după primul an, am zis ‘Doamne, ce lucru bun au făcut oamenii ăştia din Alexandria!’ de au adunat atâţia tineri la un loc... şi crede-mă, tinerii ăia care vin lasă deoparte gadget-ul pentru zilele alea şi interacţionează, se bucură unii de alţii. Eu aş fi avut nevoie în ale mele tinereţi de astfel de întâlniri, nu le-am avut şi am tânjit după ele. Ştii, mă pun tot timpul în pielea lor. Cum mi-aş fi dorit să fie? Ei bine, aşa mi-aş fi dorit să fie. Tocmai de aia sunt un fan Ideo Ideis şi atâta timp cât va fi nevoie de ajutorul meu, voi fi acolo.

Pavel, dacă tu ai fi adolescent acum în România, ai fi la fel de hotărât să te faci actor?

Da... acum cu atât mai mult, fiindcă timpul mi-a demonstrat că am luat-o pe drumul cel bun. Dar da, aş vrea, pentru că e foarte important să realizezi ce vrei. Un sfat pe care îl tot dau tinerilor este să nu facă ce le place altora sau ce le-ar plăcea altora şi mă refer la profesori, părinţi, prieteni... nu, să facă ceea ce le place lor. Cred că asta este cel mai important în viaţă. Şi să nu le fie teamă de eşec, să nu le fie teamă să greşească... bine, acum să nu fim tâmpiţi şi să persistăm în greşeală, adică să învăţăm ceva din această greşeală. Nimeni nu s-a născut perfect şi nimeni nu a făcut treaba perfect de la început.

N-o sa te întreb ce te-a convins să devii mentor în Ideo Ideis ci cum îţi faci treaba. Cum conlucrezi tu efectiv cu adolescenţii pe un anume proiect?

Ideea e că eu nu lucrez atât de mult pe un anume proiect fiindcă asta o face directorul lor de proiect, profesorul lor. Noi le dăm doar nişte sfaturi ori nişte direcţii cum să facă mai bine dar, în primul rând, îi încurajăm să nu le fie teamă să vorbească cu noi, pentru că în toţii anii ăştia am sesizat la foarte mulţi dintre ei o frică, o timiditate de a intra într-o discuţie cu noi. Eu simţind chestia asta, ca şi prietenii mei “dementori”, iniţiez câteodată primul pas, acela de a sta cu ei de vorbă iar ei sunt surprinşi de a noastră deschidere. ‘Chiar pot să vorbesc cu tine aşa, să-ţi adresez întrebări?’, ‘Da, poţi!’. Avem sau n-avem răspunsuri, avem sau n-avem dreptatea noastră, dar important este să discutăm. Şi ştii cum e, unul e de ajuns, că după aia se duce vorba.

Pavel Bartoş, invitat la Gala HOP (2002)

Unii dintre ei s-ar putea să îşi propună totuşi să devină actori. De ce ar avea nevoie de educaţie un tânăr hărăzit cu talent pentru a reuşi în meseria asta? Uite, în muzică, pare suficient să fii cooptat la Vocea României într-una din echipe şi să îl ai ca mentor pe Smiley ori pe Tudor Chirilă.

Viaţa noastră e compusă dintr-o sumă de întâlniri profesionale şi umane, să recunoaştem asta. Câteodată, dacă dai de omul potrivit, poate îţi va putea înlocui nişte ani de educaţie sau de studiu, dar eu sunt un om pro studii. De ce? Eu când am dat la facultate am fost prima oară dezamăgit fiindcă am crezut că voi deveni actor din primul an. Când mi s-a spus că trebuie să începem cu tragedia antică am înţeles însă că trebuie să o iau de la... începuturi, am citit enorm şi continui să cred că nu trebuie să te laşi niciodată pe-o ureche şi să-ţi zici ‘Gata, am ajuns la un anume statut, de-acum lucrurile vin de la sine.’ Nu, nimic nu vine de la sine, trebuie să demonstrezi în fiecare clipă... cu atât mai mult dacă ai un anume statut, şi cred în tipul de educaţie prin care cunoşti foarte multe, interacţionezi cu mulţi oameni şi îţi dai seama de nişte lucruri care îţi folosesc sau nu-ţi folosesc dar ai trecut deja prin ele.

Pavel Bartoș și Smiley 

Chiar admiterea ta la facultate a fost o întreagă aventură...

Bineînţeles. Dar pentru că am vrut enorm de mult, cumva universul a răspuns la amoarea mea, ca să spun aşa. A fost şi multă inconştienţă dar mi-am dat seama că dacă n-aş fi avut curaj şi aş fi renunţat la primul hop, nu ştiu unde aş fi fost acum. Dar mie mi-e bine unde sunt acum şi mă felicit pe mine pentru mine pentru acele decizii pe care le-am luat. Multă lume mă întreabă ce sfat i-aş da tânărului Pavel Bartoş sau ce aş face altfel, ori eu n-aş face altfel nimic pentru că eu sunt suma acelor hotărâri, eşecuri, decizii proaste sau mai bune pe care le-am luat, iar eu mă simt bine în pielea mea, adică... nu l-aş devia pe tânăr de la drum.

Dacă ai amintit de tânărul Pavel Bartoş, spune-mi ce te motiva să participi la Cântarea României?

Acolo făceam foarte multe brigăzi artistice şi îmi exersam cumva tipul ăsta de creativitate. Atunci încă nu eram conştient că vreau să dau la Teatru dar mă duceam pentru că-mi plăcea foarte mult să scriu scenarii, să fac cuplete, totul îmi plăcea enorm de mult, mai ales că la un moment dat era un fel de concurenţă cu ceilalţi din alte oraşe şi devenise, la o altă scară, un fel de întâlnire gen Ideo Ideis. Eu n-am ieşit în copilăria mea de foarte multe ori din Miercurea Ciuc decât la bunici şi atunci tânjeam după asta mai ales că, dacă şi câştigai cumva un premiu la Cântarea României, primeai şi-o tabără gratuită, ori la mare ori la munte, depinde. Şi atunci era o motivaţie în plus să particip, să fac lucrurile bine şi să iau şi eu un premiu, ca să am dreptul la o tabără gratuită undeva. Aşa am văzut la 16 ani marea la Năvodari, fiindcă ai mei nu-şi permiteau să ne ducem in corpore la mare.

Pavel Bartoș la Premiile Gopo

Din acei ani ai păstrat în memorie oameni care au fost importanţi pentru decizia ta ulterioară de a deveni actor?

Am. De când am devenit părinte am realizat cât de importanţi sunt profesorii şi cât de important este să dai de un profesor hăruit. Eu am avut parte de astfel de oameni hăruiţi, inclusiv învăţătoarea mea, căreia şi acum îi reţin numele, Anton Victoria. Nu ştiam de ce cere mai mult de la mine - ai mei, fiind simpli, nu aveau pretenţii -, dar ea a simţit ceva în mine şi cumva m-a încurajat să vreau mai mult de la viaţă. După aia a fost diriginta mea din clasa a 11-a şi a 12-a, Maria Grecu, care a fost unul dintre puţinii oameni care chiar au crezut că eu pot să fac actorie. În vremurile alea, în ’91-’92, nimeni nu credea că dintr-un mic oraş ca Miercurea Ciuc, fără o pregătire anume şi fără să cunosc pe cineva, o să ajung să intru la Actorie. Cand am intrat, în ’93, în Miercurea Ciuc a fost aşa... un ‘WOW! A intrat Bartoş la actorie, nu-mi vine să cred!’, înţelegi? Că nu era atât de uşor să intri ca în ziua de azi. Ea m-a încurajat foarte mult şi mi-a dat cărţi pe care să le citesc, de exemplu, Stanislavski, Munca actorului cu sine însuşi. N-am priceput atunci cine ştie ce şi abia mai târziu, în al doilea an de facultate, am recitit Stanislavski şi am înţeles mult mai multe.

Pavel Bartoș în… tinerețe :)

Dar ce te-a făcut să crezi atât de mult în tine? Să fii convins că ai putea fi un bun actor?

Cred că s-a întâmplat fără să vreau. Niciodată n-am stat să mă gândesc la asta. Faptul că am participat la acele festivaluri de teatru în copilăria mea, câştigând şi văzând că lumea apreciază ceea ce fac, am dobândit încredere în mine. Că pot aduce bucurie în modul ăsta sau la modul ăsta. Şi cred că asta m-a făcut să-mi zic ‘Aş putea fi un actor destul de bun’, înţelegi? Şi în ziua de azi e foarte importantă încrederea în tine, toţi tânjim după asta, să avem încredere în puterile noastre, încredere în ceea ce facem.

După facultatea făcută la Cluj ai fost câţiva ani actor la teatre din provincie. A fost importantă experienţa formativă dobândită în afara Bucureştiului?

Eu cred enorm de mult în şcoala provinciei. Ştii cum e, acolo îţi cam pui toate problemele şi cam tot singur trebuie să le rezolvi. Adică am jucat cu parteneri mai mult sau mai puţin buni, în regii mai mult sau mai puţin bune, am putut să ratez roluri cum a fost Romeo, pe care nu că l-am ratat dar n-a fost chiar rolul după care tânjeam deşi fiecare actor îşi doreşte să-şi înceapă viaţa cu Romeo... dar acolo, în provincie, mi-am permis să greşesc pe roluri mari, să învăţ ceva din ele, să-mi pun probleme la care să-mi găsesc şi rezolvarea singur, să-mi doresc mai mult, să vreau mai mult şi să fiu mai pregătit. Atunci când am venit pe scena mare de la Teatrul Odeon eu eram pregătit psihic şi fizic de acest lucru pentru că mergând la Satu Mare, la Cluj, la Timişoara, unde am jucat pe trei scene, fiindcă am jucat şi la Operă şi la Teatrul Naţional şi la Teatrul Maghiar, am căpătat o experienţă şi o încredere foarte mare în mine. Există o vorbă la noi, ‘să nu-ţi tremure picioarele’. Nu, când am venit la Odeon nu mi-au tremurat picioarele. Am apreciat şi-am zis ‘Da, merit acest lucru!’, fără falsă modestie. Pentru că venea după nişte ani de muncă în provincie. Un alt sfat pe care îl dau şi-acum tinerilor actori este ‘Nu vă temeţi de provincie!’. Nu vă temeţi, acolo veţi căpăta roluri şi nu veţi sta la poarta teatrului aşteptând marele rol, nu, dacă eşti bun demonstrezi iar dacă nu... asta e, atunci mai trebuie să-ţi pui nişte gânduri.

Pavel Bartoș în soldatul Svejk, Teatrul Odeon

De 20 de ani eşti un brand al Odeonului. Care e cel mai provocator rol pentru tine, ca actor, pe care l-ai avut de construit aici şi încă îl joci?

Am două. Primul a fost cel în regia lui Alexandru Dabija, Ianache [personajul Ianache Duduleanu din Gaiţele]. Dabija a avut atât de multă încredere în mine încât mi-a zis ‘Tu joci Ianache!’. Eu aveam 26 de ani când am venit la Odeon şi Ianache se presupune că e un bărbat de vreo 40 de ani, însurat, cu multe compromisuri la viaţa lui, ce mai, om trecut prin viaţă... gândeşte-te că soţia mea era Carmen Tănase [interpreta lui Colette Duduianu]. Ăla a fost un challenge enorm, enorm, dar Dabija mi-a spus că are încredere în mine, că pot să fac acest rol. Mi-a dat atât de multă încredere această încredere a lui încât am găsit resurse să îl fac credibil în relaţia cu soţia mea mult mai în vârstă, în relaţia cu toate celelalte personaje. A fost unul dintre challenge-urile vieţii mele profesionale. Şi mă bucur că se joacă şi astăzi cu casa plină... Gaiţele, care a devenit şi el unul dintre brand-urile Teatrului Odeon.

"Gaițele", teatrul Odeon

Iar un al doilea personaj care m-a solicitat enorm de mult, pe lângă toate celelalte făcute cu Dabija, a fost ‘nepotul obez’ care, la prima vedere, este un rol comic. Nu e. În primul rând a trebuit să lupt psihic cu personajul ăsta [Pompiliu din Natură moartă cu nepot obez, montarea lui Eugen Făt] şi a trebuit să lupt încă de la prima repetiţie, fiindcă am avut pretenţia ca încă de la început să am acel costum de 17 kilograme pe care să-l iau cu totul pe mine. Pentru că una-i să repeţi normal, cu fizicul tău de 80-80 de kilograme şi să te prefaci că ai 200 şi alta-i să ai un costum care deja să-ţi dea amploarea acestor kilograme... altfel te pui în scaun, altfel te mişti, altfel te întinzi după ceva, şi a trebuit să lupt extraordinar de mult să îl fac credibil, pentru că acest personaj este tragicomic şi are nişte frustrări enorme. Lumea râde când intră pe scenă dar totul se termină la final cu o lacrimă. Şi să ajungi să faci acest tip de transformare este colosal, de aceea e un rol care mi-a dat foarte multe satisfacţii după dar şi foarte multe bătăi de cap înainte.

Pompiliu (Pavel Bartoș) în "Natură moartă cu nepot obez"

Cum construieşti de fapt un asemenea personaj, căci nu e vorba doar de a spune o serie de replici ci de a intra realmente în pielea acestuia?

Niciodată nu mă arunc. Mai întâi stau să văd ce vrea regizorul dar, într-adevăr, primul lucru care mă challengeuieşte în toată treaba este rolul, îmi place rolul şi atunci îmi fac deja o imagine despre cum va fi. Tu, ca actor, trebuie să te mulezi pe viziunea regizorală dar să-ţi şi păstrezi ce vrei tu să aduci în personaj, adică e o “luptă” a ta cu regizorul, cu costumierul, cu multe. Important însă e să ai încredere în oamenii cu care lucrezi fiindcă dacă tu vii cu multe preconcepţii... ori vei face un rol senzaţional ori, în 90% din cazuri, va fi o mare ratare dacă tu te ţii băţos. E foarte important ca tu să fii deschis pentru că aşa evoluezi, aşa îţi pui alte întrebări ca să cauţi alte răspunsuri, pe care poate nu ţi le-ai fi pus înainte. De aceea eu cred că e un drum între mine şi regizor. E clar că, odată cu experienţa, pot să aduc mult mai mult în personaj decât atunci când eram tânăr. Experienţa îţi creşte încrederea în tine şi în ideile tale şi dacă tu crezi în ideea ta regizorul o va valida într-un fel sau altul. Dar dacă va vedea nehotărâre la tine te va duce doar unde va vrea el, ceea ce nu e rău până la urmă, dar şi aportul tău e foarte important pentru că niciunui regizor nu-i convine actorul care-i pune tot timpul întrebarea ‘Dar de ce?’, adică ‘De ce fac asta?’ şi ‘Eu ce fac acum?’. Nu, ei vor actori cu personalitate, actori cu creativitate care să ia munca aia, să o modeleze şi să o ducă în concepţia lor.

Pavel Bartoș la Vocea României

Trecem de la teatru la TV unde primul tău rol remarcabil a fost în Căsătorie de probă, alături de colegul de scenă Alexandru Papadopol. Reprezintă televiziunea, la rândul ei, un soi de şcoală pentru un actor?

Da, este. Să nu crezi că de la început am reuşit să le fac pe toate bine, nu. De multe ori, când eşti tânăr, îţi zici ‘Pot să fac oricând, orice!’ dar nu-i aşa. În teatru este foarte importantă echipa din jurul tău, de la regizor la scenografi şi parteneri de scenă dar, la fel, marele meu noroc a fost când m-am dus în ProTV să am acolo oameni profesionişti care să mă ajute şi care să aibă încredere în mine şi atunci eu am avut relaxarea necesară ca să pot face lucurile bine. Nu mi-a ieşit din prima. Au fost câţiva ani de muncă în care m-am prins de nişte lucruri, că-n facultate nu te învaţă nimeni cum să stai la cadru şi cum să te mişti ca să nu ieşi din cadru. Toate astea le înveţi pe parcurs. Eu am fost deschis şi setos să învăţ aceste lucruri şi m-am prins repede de ele pentru că-mi plăcea foarte mult. E o diferenţă clară între televiziune şi teatru. Ce păstrez foarte mult din teatru este acel tip de interacţiune directă şi de aceea îmi plac mai mult live-urile decât înregistrările, că mie îmi dau senzaţia că vin cumva din teatru. Totul se întâmplă acum şi aici. Dar şi într-o parte şi-n cealaltă importantă este echipa. Fără ea, ţi-e foarte greu.

Alexandru Papadopol şi Pavel Bartoş în „Linişte! Sărut. Acţiune!”

Asta îmi aminteşte că în august joci în Herăstrău în Linişte! Sărut. Acţiune!, în care ai rol de regizor. Există vreo asemănare între personaj şi regizorul Pavel Bartoş, apropo de experienţa cu scurtmetrajul tău de debut, Romanian Tradition? În ambele realizatorul trebuie să lucreze cu un... minim de resurse.

Aici singurul punct comun a fost exact minimul de resurse.... dar, în rest, am luat experienţa personajului meu din Linişte! Sărut. Acţiune! şi-am zis să nu păţesc ce-a păţit el, că a fost încălecat de operator, de actori, de nu ştiu cine. Şi atunci a trebuit să fiu foarte pertinent în regizorul Pavel Bartoş de-adevăratelea şi să le imprim celorlalţi încredere că ceea ce-mi doresc să fac e de bine. Că la început, când eşti regizor de-adevăratelea, zici că ‘Mamă, câtă putere discreţionară are un regizor!’, că poate să-ţi spună că tu joci aia, tu faci aia, în fine, şi-ţi dă aşa, o senzaţie ciudată, dar care... îţi trece după 5 minute. Pentru că îţi dai seama că e un job plin de responsabilitate, fiindcă nu te mai gândeşti doar la rolul tău cum e în actorie ci trebuie să te gândeşti şi la ce trebuie să facă ceilalţi, cum interacţionează, care este viziunea regizorală, te gândeşti şi la costume şi la imagine, adică e o treabă foarte complexă şi responsabilă. Şi abia în clipa aia poţi să zici dacă faci faţă sau nu. Că poţi foarte uşor să fii încălecat, cum păţeşte personajul meu din Linişte! Sărut. Acţiune! Eu am acum în lucru un proiect nou, Ramon, dar în care regizor este Jesús del Cerro, căci eu sunt doar producător şi actor. Sigur că mai am şi alte proiecte că, ştii cum e, pandemia te învaţă să te reorientezi şi m-am concentrat mult în perioada asta pe online, pe YouTube, unde este o foarte mare libertate dar, în acelaşi timp, şi o foarte mare responsabilitate, pentru că eu nu pot face ce fac alţii care au milioane, nu, eu trebuie să fiu credibil în ceea ce fac şi să nu fiu penibil. Adică, tot aşa, să fac lucrurile în care cred şi pe care să le pot gestiona şi în perioada de după izolare. Dar e clar, teatrul rămâne marea pasiune şi filmul vine din spate. Şi mi-aş mai dori să regizez cândva dar nu un lungmetraj, nu acum. Mai trebuie să învăţ multe. Multe.

Ca să închidem cercul apropo de mentorat şi de tineri, acesta funcţionează şi acasă? Înţeleg că Sofia, fetiţa ta cea mică, e artista familiei.

E şefa familiei. Şefa! Ca să înţelegi, ea poate fi şi artistă şi regizoare şi producătoare... ea este şefa. Acasă eu sunt un foarte bun spectator, acasă ascult foarte mult, acasă am învăţat să am foarte multă răbdare, acasă ei sunt actorii principali, familia mea. Şi mie îmi place chestia asta.

Pavel Bartoș este pe coperta revistei Zile și Nopți București, ediția de august. Foto copertă © Ana Maria Moldovan/Micafotografa. Citește revista online AICI 

  • Interviu realizat de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți