Clin d’Oeil: CĂTĂLINA GRAMA | O viaţă ca JOJO

Am făcut cunoştinţă ca spectator acum 10 ani cu Cătălina Grama (pe atunci Ionescu), datorită lui Brecht, pentru că a fost singura prezenţă remarcabilă în eşuata montare a Operei de trei parale de la Nottara. N-o ştiusem până atunci decât ca Jojo din emisiunile Divertis, un talent natural însă posibil meteoric, afirmat foarte devreme în muzică şi TV. Tot acum un deceniu, Cătălina Grama debuta pe marile ecrane în satira lui Adrian Lustig, Poker, în regia lui Sergiu Nicolaescu, după ce avusese ocazia să se familiarizeze cu rolul în montarea lui Alexandru Tocilescu de la Teatrul de Comedie.

De atunci, popularitatea ei a continuat să se menţină ridicată prin constanţa prezenţei în producţii TV de impact la publicul larg şi a activităţii susţinute ca bloggeriţă în mediul virtual dar eticheta “Jojo” pare să nu se lase dezlipită de ea în ciuda trecerii timpului şi a maturizării sale artistice. În aceste condiţii, eram curios care mai sunt zonele de aderenţă dintre personalitatea Cătălinei Grama şi persona Jojo, dată fiind poziţionarea socială mult mai complexă a actriţei, devenită cu succes în aceşti 10 ani femeie de afaceri, comunicatoare online şi, nu în ultimul rând, mamă. Şi pentru că pe 8 august, la Teatrul de Vară Herăstrău, bucureştenii o pot revedea în sfârşit live în distribuţia comediei Ghici cine te sună?!, o producţie a Teatrului Elisabeta, era firesc să încep dialogul cu revenirea ei în faţa publicului de spectacol.

Ghici cine te suna

Cătălina, cum ai ajuns de fapt să joci în Ghici cine te sună?!?  

La început a fost filmul, pentru noi toţi... cred. Mă refer la producţia italienească Perfetti sconosciuti [dramedia lui Paolo Genovese din 2016 – n.r.]. Pe mine m-a captivat foarte tare povestea şi când mi s-a propus în acelaşi timp de către doi regizori, am ales să lucrez cu Tania [Popa] pentru că am avut încredere în viziunea ei şi mi-a plăcut foarte mult echipa. Căci îţi spun cu sinceritate că eu nu-l vedeam adaptat, pentru că povestea funcţionează atât de bine cinematic încât nu-mi imaginam că poţi să o transpui pe scenă. Mi se părea plictisitoare pentru scenă dar pe măsură ce lucram cu Tania mi-am dat seama că se poate şi, sincer, deşi am rămas uşor sceptică până spre final, după premieră mi-am dat seama că funcţionează. Nu credeam că oamenii vor încasa treaba asta, atâtea personaje pe scenă stând la o masă, cu mişcări minimaliste adică nu foarte multe trasee, fără întâmplări extraordinare... pur şi simplu o conversaţie, OK, una cu ups and downs, cu punch line-uri, dar nu mă gândeam că o să prindă şi când i-am văzut pe spectatori că sunt încântaţi a fost o surpriză chiar şi pentru mine.

Echipa Ghici cine te suna

Spui că în alegerea proiectului ai ţinut cont şi de echipă. Ai mai lucrat şi înainte cu ea?

Eu sunt la prima colaborare cu Teatrul Elisabeta. Am mai jucat la Elisabeta o dată dar nu cu actorii de acolo ci am fost cu un proiect care venea din exterior, Nunta perfectă, făcută de agenţia mea de impresariere [în 2015], în care jucam alături de Adela Popescu, Laura Cosoi, Adina Galupa şi Alina Chivulescu. Era o comedie spumoasă despre cinci domnişoare de onoare la o nuntă, cu toate frustrările şi problemele de viaţă aferente, care ţintea, sigur, un public mult mai comercial, şi în care eu jucam rol de lesbiană.

Catalina Grama

Ce te-a făcut să stai tot timpul departe de un job în teatrul de stat şi ai lucrat numai în spaţiul independent? 

Televiziunea. Altfel, mi-am dorit foarte mult şi am avut şi ocazia să fac asta... şi o să-ţi spun şi unde. Eu am început să joc la Buzău la Teatrul “George Ciprian” şi apoi am jucat la Nottara la Bucureşti, unde au vrut să mă angajeze. Nu am putut să mă angajez pentru că făceam Divertis şi foarte multe alte lucruri în acelaşi timp şi, după cum bine ştii, când eşti angajat al unui teatru de stat trebuie să fii disponibil pentru toate proiectele lor. Mi s-a mai întâmplat apoi o dată când am intrat la Comedie în Poker, cu George Mihăiţă, Valentin Teodosiu şi Vladimir Găitan, şi mi-a fost foarte greu să refuz oferta lui George de a merge la Comedie. Mi-a părut rău dar în timpul ăla făceam trei proiecte pentru TV şi cumva, pentru că a fost lumea pe care am cunoscut-o mai întâi, am rămas ataşată de ea şi nu numai din considerente financiare, cu toate că, pragmatic vorbind, din televiziune poţi să faci, într-adevăr, mai mulţi bani decât poţi să faci vreodată din teatru. N-am putut. Plus că eu sunt un fel de struţocămilă: am fost crescută în TV, am terminat Actoria la clasa domnului [Virgil] Ogăşanu şi am venit în teatru cu disciplina din TV. Actorii din teatru sunt mult mai boemi, foarte diferiţi de cei cu care eram obişnuită, iar eu am venit cu o militărie pe care o aveam în sânge pentru că în televiziune totul costa, fiecare secundă, aşa că şi la teatru stăteam ore în şir, veneam mai devreme cu o jumătate de oră înainte de toată distribuţia... şi mi-am dat seama că toate lucrurile astea se simt chiar şi în scenă, nu neapărat la nivel de joc cât la nivel de stare. Cumva, eram şi nu eram de-a lor. Şi de asta s-a construit în timp independenţa asta, pentru că sunt şi nu sunt de-a lor.

Ca spectator, Ghici cine te sună?! îmi transmite şi altceva în afară de bună dispoziţie?

Da, pentru că toată povestea asta are şi o morală, legată strict de felul în care ne ducem vieţile în momentul ăsta, legaţi de tehnologie şi de tot ce înseamnă telefon, WhatsApp, Instagram, Facebook şi aşa mai departe, şi de secretele pe care în general oamenii le păstrează în telefoanele lor. De aceea există la un moment dat în piesă şi o replică - nu e replica mea - care spune ceva de genul că ‘această cutie neagră ne conduce vieţile’. Există multe familii sau cupluri care par a şti foarte multe despre ceilalţi dar, în fapt, atunci când intră în spaţiul virtual, văd că se întâmplă tot felul de vieţi paralele şi despre asta este vorba în piesă. Care e o lecţie de viaţă, e autentică, se potriveşte foarte bine cu contextul pe care îl trăim şi are foarte mult umor. Cred că are un echilibru perfect între comedie şi dramă şi atunci merită văzut pentru că oamenii au senzaţia, cel puţin în prima parte, că e doar comedie – râd, se relaxează, caci i-am observat – şi apoi, când intervin problemele de viaţă născute de toate secretele dezvăluite, sunt surprinşi, fac ochii mari şi tac. Unii dintre ei încearcă să aplaude din inerţie până când îşi dau seama că în jurul lor nu mai aplaudă nimeni, că nu mai e nimic amuzant şi că acolo se discută o problemă adevărată de viaţă.

Să vorbim atunci despre viaţă. Exceptând familia şi prietenii, pe tine, Cătălina Grama... cine te mai sună în vremurile astea?

Să ştii că mă sună foarte mulţi oameni în fiecare zi. Uneori aş vrea să nu mă mai sune atâţia, îţi spun sincer. Eu am intrat de vreo opt ani în zona de online şi am foarte multi clienţi şi colaboratori pe partea asta, şi mai am şi businessul cu bijuterii de care tot eu mă ocup integral - eu preiau inclusiv comenzile - aşa că telefonul meu chiar sună. Înţeleg însă punctul pe care vrei să îl atingi pentru că eu împlinesc 40 de ani la anul şi fac parte dintr-o generaţie care chiar suna la telefon, deci nu eram obişnuiţi cu mesaje pentru că... nu aveam de pe ce să le dăm. Uite, am păţit o chestie foarte drăguţă pe platourile de filmare de la Pup-o mă! [comedia Cameliei Popa din 2018 – n.r.] cu actriţa care era cu mine în echipă, cu care încercam să comunic şi care îmi tot spunea ‘Nu mă mai suna!’. ’Păi decât să dau sute de mesaje şi să mă plictisesc până le scriu, de ce să nu te sun?’, am întrebat-o. ‘Pentru că îmi invadezi spaţiul intim!’... tu poţi să crezi chestia asta? Deci înainte de izolarea asta pe care o trăim cu toţii din cauza pandemiei, s-a ajuns la o izolare socială, zic eu, iar tinerii nu mai comunică între ei astfel şi de aceea cred că există şi atât de multe probleme de coerenţă în limbaj. Pentru că dacă-i vezi comunicând, cel puţin pe unii dintre ei, te sperii uneori. Dacă în schimb sunt pe o comunicare în scris, pe WhatsApp, au toate emoticoanele şi toate semnele alea la dispoziţie şi le e mult mai simplu. Plus că mai au şi limba engleză... e ‘romengleza’ asta care funcţionează bestial în spaţiul virtual.

Jojo 2014

Ai amintit de boutique-ul tău de bijuterii, Gramaldy, un business nu foarte comun sau comod fiindca necesită o anumită doză de know-how. Ce te-a făcut să te lansezi într-o asemenea afacere?

Îţi trebuie multă creativitate, imaginaţie şi o anume pregătire tehnică. Să-ţi spun cum a început treaba cu Gramaldy. Am pierdut două emisiuni într-o singură săptămână. Cu S.R.C.-ul [Serviciul Român de Comedie] noi avusesem traseul aşa, mai întâi Antena 1, apoi ProTV, după care ne-am întors în Antenă pentru un an de zile. Şi în aceeaşi săptămână când s-a încheiat colaborarea cu Antena 1 [în 2014], am pierdut şi o altă emisiune, din care făceam parte ca jurat, Dansează printre stele, aşa că pe la 5 dimineaţa mă gândeam ce vreau să fac mai departe în contextul în care, practic, nu mai făceam televiziune. Şi-am zis să fac un lucru care mă pasionează foarte tare ori eu am avut întotdeauna pasiunea asta pentru bijuterii, nu ca femeie, nu ca un tip de cochetărie, ci mai mult decât atât, ca un colecţionar. Sunt fascinată de pietre, de geme, de preţioase şi semipreţioase, dintotdeauna. Îţi dau un exemplu scurt. Când am fost pentru prima dată cu părinţii mei la Muzeul Antipa aveam 8 ani şi nu ştiam despre ce este vorba, dar exista acolo o parte dedicată cristalelor, gemelor, geodelor... cert este că am stat acolo două ore şi n-am mai vrut să văd ce se întâmplă în restul muzeului. Am avut fascinaţia asta încă din copilărie şi când m-am trezit brusc, după ani întregi de TV, fără cele mai importante două proiecte ale mele, mi-am zis că vreau să încerc şi altceva, nu neapărat din considerente financiare ci, pur şi simplu, având în vedere că a intervenit şi înaintarea în vârstă iar meseria de actor este destul de efemeră. Şi m-am gândit că vreau să fac bijuterii. Atunci, la 5 dimineaţa, i-am găsit un nume, Gramaldy după Grama, şi am luat tot aurul pe care-l aveam în casă, că aveam ceva, şi am născocit primele modele. Am cumpărat nişte pietre, m-am interesat şi prin tot felul de contacte am ajuns la furnizorii cu care lucrez şi astăzi pe pietre şi metale preţioase. Mă frustra foarte tare discuţia cu cei de la ateliere care îmi explicau că anumite lucruri nu se pot întâmpla şi, drept urmare, m-am dus la şcoala lui David Sandu [Şcoala de bijuterie contemporană Assamblage – n.r.] să învăţ partea tehnică, deşi eu am rămas cu un tremur al mâinilor după un accident pe care l-am avut pe la 14 ani. M-am chinuit trei luni şi-am învăţat cum funcţionează treaba asta şi cu toate că a rămas un business mic, că nu am putut să îl dezvolt mai mult fiindcă parcursul meu artistic a renăscut cumva în teatru şi TV, eu continui să pun suflet şi pasiune în el şi ştiu ce să îi explic unei cliente despre obiectul respectiv în cele mai mici detalii. La început fusesem nepregătită şi nu-mi place să fac nimic nepregătită pentru că am disciplina asta din facultate, dar şi din începutul meu timpuriu în televiziune, de pe la 16 ani. Lucrând numai cu echipe de profesionişti îmi place să fiu disciplinată în tot ce fac. Aşa că, probabil, peste ani, o să vezi o bătrânică cu un business de bijuterii făinuţ, foarte frumos dezvoltat pentru că n-a fost conceput superficial şi la întâmplare.

Catalina Grama

Ne raportăm totuşi la prezent. Cât mai eşti acum Jojo, actriţa jeune et jolie, şi cât ai devenit Cătălina Grama, mama şi femeia de afaceri?

Adevărul adevărat este că, din punctul meu de vedere, această Jojo nu prea a existat niciodată. Nici măcar n-am inventat-o eu, a inventat-o primul meu agent pe vremea când cântam, înainte de a intra în televiziune, dintr-un motiv foarte simplu: mai exista în piaţa muzicală Cătălina Toma şi aşa se gândea atunci, că nu putem fi două Cătăline în peisajul muzical românesc, şi atunci el mi-a creat numele ăsta de care n-am scăpat ani de zile. Am tot încercat pentru că, de la un punct, mai ales când mi-am început cariera de actriţă, mi se părea uşor ridicol. Poate funcţiona când prezentam emisiunea pentru copii [Kiki Riki Miki, între 1998 şi 2003, prezentată de Jojo în tandem cu Horia Brenciu – n.r.] dar pe măsură ce m-am maturizat n-a mai funcţionat. Nu ştiu de unde a avut viziunea asta Radu Fornea [fondatorul K1 şi pionier al coagulării primului val de artişti din spaţiul Dance post’89 – n.r.], primul meu agent, că şi acum, pe toate afişele de film sau de teatru, cu toţi marii regizori cu care am lucrat, trebuie să apară şi Jojo, că altfel nu e complet. Şi apare ‘Jojo – Cătălina Grama’, chestie care uneori mă enervează, alteori mă amuză şi câteodată mă face să mă gândesc că am construit totuşi un brand care funcţionează şi îl să lăsăm acolo, ce să facem? Asta e. Sunt oameni care încă nu pot să mă strige pe nume deşi mă cunosc în contextul ăsta, de mamă, de femeie de vârsta mea, de actriţă, de femeie de afaceri etc. Se uită la mine şi-mi zic Jojo. Nu pot.

Ai apucat-o spre actorie renunţând la o cale spre succes ce părea mult mai uşor de străbătut, muzica. De ce nu ai perseverat? 

Atunci când am renunţat la muzică... aveam tot. Aveam anii, aveam imaginea, aveam contractul cu casa de producţie, veneam după câţiva ani în care cântasem şi ştiam câţi bani poţi să scoţi din industria asta. Ştiam foarte bine toate lucrurile astea numai că am mers la facultate şi, în paralel, făceam şi Divertis. Nefiind convinsă atunci că vreau să fac teatru dar ştiind c-o să continui să fac TV, m-am îndepărtat cumva uşor-uşor de zona asta de muzică, pentru că muzica în România la nivel comercial nu înseamnă că tu eşti un artist de talia Monicăi Anghel cu o voce pe măsură, care are un repertoriu fixat, recognoscibil, etern, şi care adună tipul ăla de respect mergând într-un anumit tip de concerte şi întâlniri ca să-şi expună talentul, nu. Înseamnă cu totul şi cu totul altceva, înseamnă mersul prin cluburi sau discoteci în tot felul de ţinute sclipitoare, un traseu pe care eu nu mi l-am mai dorit de la un punct încolo. Când am descoperit cât de faină-i lumea asta în televiziune şi cât de mult mi se potriveşte, când am descoperit că am oareşce talent actoricesc, atunci, la 25 de ani, am luat decizia finală şi m-am separat complet... chiar dacă aveam contract cu Roton şi tocmai înregistrasem un album nou solo pentru care lucrasem cu [Marius] Moga, şi deci era reţetă clară, 100%, nu avea cum să dea greş. Numai că eu, pentru lansarea albumului, închiriasem o sală de balet şi luasem doi balerini profesionişti fiindcă voiam să fac un melanj, un spectacol care să fie comercial dar să aibă iz de Musical. Vorbisem cu Ingrid Vlasov [creatoarea de modă – n.r.] şi-mi făcuse o serie de costume care se transformau şi se desprindeau ca la teatru, erau o scenografie şi o regie gândite de mine, şi avea coregrafie adevărată, ca la Musical, fiindcă luasem un coregraf foarte bun care era la Teo în perioada aia, Mihai Scarlat. Surpriza pe care am avut-o după 3 luni de repetiţii în care am reuşit să construiesc un spectacol adevărat, zic eu, pe un album care era unul comercial şi nu “viziunea viziunilor”, a fost că producătorii mi-au spus că nu o să funcţioneze şi că dacă vreau să plec în concerte şi să cânt în continuare trebuie să-mi iau nişte fete dansatoare şi să mergem pe formula “clasică”. Atunci le-am spus ‘Eu asta nu mai pot să fac. Şi nu mai vreau să fac.’ Şi deşi îmi cheltuisem banii proprii în toată experienţa asta - şi erau o grămadă pentru vremea respectivă - am zis ‘Nu!’. În general, în viaţă, când am zis ‘Nu’... nu m-am mai uitat înapoi şi n-am avut vreodată vreun regret pentru că întotdeauna am făcut-o când eram foarte convinsă că aia vreau să fac. N-am ezitat niciodată, am ales şi-am plecat. Iar atunci am făcut o alegere înţeleaptă.

 kiki riki miki

Aminteai de facultatea pe care ai absolvit-o în clasa lui Virgil Ogăşanu. Cum de ai ajuns să-ţi doreşti o asemenea certificare a talentului tău?

Mama mea a fost economistă iar eu terminasem Liceul Economic şi urma să dau la ASE. În perioada aia lucram la TVR, pierdusem prima sesiune pentru că aveam filmări cu emisiunea pentru copii la mare şi când a venit cea de-a doua sesiune m-am uitat pe programă după o facultate care să nu implice ce am învăţat eu în liceu. Tata, care la rândul său dăduse la actorie şi a dat cu Birlic [legendarul actor Grigore Vasiliu Birlic (1905-1970) – n.r.] şi n-a luat că erau doar două locuri, şi care şi-a dat seama că am o fire de artist şi nu de om al cifrelor, m-a susţinut foarte mult şi mi-a zis ‘Dă la Româno-Americană’. I-am sunat pe ai mei şi le-am spus că nu vreau să fac nici facultatea de economie şi nici să merg la Româno-Americană. Uitându-mă pe programă, am văzut ce presupunea examenul la actorie: un monolog, limba engleză şi limba şi literatura română, care mie mi-au plăcut cel mai mult dintotdeauna... deci practic nu necesita nici un fel de pregătire. ‘Dar unde dai?’ ‘La actorie.’ A fost şoc pentru mama, care nu şi-a dorit niciodată să merg pe partea asta... niciodată. ‘Mamă, eu dau la actorie pentru că vreau să fac o facultate însă nu vreau să devin nici contabil, nici economist şi nici manager, eu vreau să devin om de televiziune’, pentru că eu faceam deja televiziune. ‘Mi se pare că această facultate se potriveşte cel mai bine cu domeniul pe care mi l-am ales. Acolo o să învăţ foarte multe lucruri care o să-mi fie de ajutor.’ Oricum, am fost singura din liceu care nu şi-a luat atestatul contabil, am fost ruşinea liceului şi mama n-a mai vorbit cu mine două luni de zile. Şi aşa am ajuns la domnul Ogăşanu, pentru că la stat nu puteam să dau având un program extrem de plin şi acolo prezenţa fiind obligatorie.

Cum a fost studenţia cu acest mare actor ca dascăl?

Am mers la Hyperion [regretatul cineast a fost Decanul fondator a Facultăţii de Arte din Universitatea Hyperion – n.r.], am intrat prima şi-am ajuns în clasă la domnul Ogăşanu... şi am întârziat în prima zi. Mult. Domnul Ogăşanu era într-un capăt al clasei, băncile erau aşezate în cerc iar colegii mei mergeau în mijlocul cercului şi spuneau de ce s-au hotărât să dea la Teatru. Şi îţi dai seama cam ce idei şi-a făcut despre mine domnul Ogăşanu care a văzut intrând pe uşă o tânără platinată, buclată, machiată, venind de la filmare, întârziată, un fel de ‘late Marilyn Monroe’... cam aşa cred că a fost pentru el. Eu eram stupefiată pentru că, spre deosebire de mine, aceşti colegi ai mei văzuseră foarte mult teatru, cunoşteau actori, regizori, piese şi spuneau  ‘Eu am dat pentru că am vrut să ajung ca...’, ‘Eu am dat pentru că m-a impresionat...’, ‘Eu am dat pentru că am văzut...’, ori eu nu văzusem nimic. Evident că am fost ultima. ‘Spuneţi, domnişoară.’ Şi-am mers în cerc gândindu-mă... ce zic eu? Nu mergea să mă inspir din ce spuseseră colegii mei fiindcă putea să-mi pună întrebări iar eu nu ştiam nimic despre asta, aşa că am zis ‘Domnule Ogăşanu, eu am dat la Actorie pentru că n-am vrut să dau la ASE.’ A fost deranjat şi jignit, îţi dai seama. Acum, trecând anii şi lucrând cu mari maeştri actori, realizez cât de groaznic a fost pentru el. Şi-am mai zis: ‘În plus de asta, mie îmi place foarte mult televiziunea şi cred că aici voi putea învăţa câteva lucruri care să mă ajute pe parcurs.’. S-a uitat la mine pe sub ochelari şi mi-a spus ‘Domnişoară, locul dumitale nu este aici.’ ‘Ok, fair enough, dar eu oricum rămân’, că era o facultate particulară. :)

Şi ce s-a mai întâmplat după aceea?

Apoi am început să studiem [Marin] Sorescu şi mie mi-a dat cea mai lungă poezie. Evident că între timp îl scosesem deja uşor din minţi cu întârzierile mele şi cu modalitatea mea de a mă exprima şi cu tupeul caracteristic vârstei. A doua zi, am venit la curs iar el mi-a spus ‘Domnişoara Ionescu’, c-aşa mă chema pe vremea aia, ‘citiţi.’ ‘Ce să citesc?’ ‘Poezia.’ ‘Păi, eu am învăţat-o.’ Aveam cea mai lungă poezie. ‘Cum s-o înveţi? De ieri până azi?’ ‘Da, am învăţat-o.’ Domnul Ogăşanu s-a uitat către clasă şi a spus ‘Fata asta-i nebună!’. Am început să spun poezia şi când si-a dat seama că am talent şi-a scos ochelarii, s-a uitat la mine şi a zis... ‘Am înţeles.’. Dar n-a înţeles că va urma un şir de foarte multe lucruri pentru că aproape de fiecare dată i-am dat programul peste cap. Cum a fost cu Gaiţele, fiindcă urma să joc Margot şi din cauză că am chiulit foarte mult am ajuns Wanda şi din cauză că am mai chiulit încă o dată am ajuns să fiu fata în casă, Zamfira, şi la examen era toată comisia, care n-a înţeles nimic din distribuţia pe care o crease domnul Ogăşanu... şi tot aşa i-am făcut până la licenţă. Domnul Ogăşanu a şi fost întrebat în nişte interviuri care e aportul lui în ce mă priveşte şi a răspuns tot timpul că este zero barat, că mereu am făcut ce-am vrut eu şi că efectiv nu înţelege cum am reuşit să mă descurc pe scenă şi, în general, în lumea asta... asta deşi el a văzut ceva în mine şi m-a susţinut foarte tare să fac teatru. Vorbesc serios, când mi-a tot spus în ultimii ani ‘Trebuie să te sui pe scândură!’, eu i-am zis: ‘Nu vreau să mă sui pe scândură, mie îmi plac camerele de luat vederi.’, dar el a insistat: ‘O să vezi că o să te urci pe scândură şi o să-ţi placă.’

Catalina Grama si Toni Grecu

Credit foto: Revista Tango

Când ai avut sentimentul că începi să fii luată în serios ca actriţă profesionistă?

Târziu. Şi nu doar ca actriţă ci, dacă vrei, ca om. Pentru că... ştii vorba aia din popor, “femeia nu e om”? Ei, asta mi s-a întâmplat mie. Am nimerit accidental, zic eu, pentru că n-am căutat asta niciodată, într-o industrie pe care nu mi-am dorit-o. M-a fascinat într-adevăr televiziunea, am mers la castinguri, am intrat, mi-a plăcut foarte tare, părinţii mei m-au susţinut, însă eu veneam dintr-o familie simplă dar de intelectuali într-un peisaj în care superficialitatea era la rang înalt. Aveam un vocabular, un limbaj şi un mod de a privi viaţa care celor din TV li se părea cumva ridicol şi prăfuit. Să ne amintim că eu am intrat ca adolescentă în televiziune, deci eram într-o perioadă a schimbărilor, a trebuit să mă adaptez ca să exist şi acolo. A trebuit să fiu şi frumoasă şi sexy, a trebuit să fiu în foarte multe feluri pentru a supravieţui în lumea asta care m-a captivat... însă ce m-a deranjat foarte tare pe parcursul anilor până a începe să fiu luată cu adevărat în serios, m-a deranjat surpriza pe care o aveau cei mai mulţi jurnalişti - mă refer la cei serioşi şi nu la cei care n-aveau legătură cu jurnalismul - care vorbeau cu mine şi care-mi spuneau uneori, şi asta încă de la vârste fragede, ‘Măi, dar tu chiar eşti inteligentă!’. Mi se părea o chestie atât de jignitoare, îţi spun sincer... mai ales că imaginea mea a fost cumva ghidată toţi anii ăştia de către un trust sau altul. De-abia acum, după cum bine observi, noi putem comunica direct cu publicul nostru. Până acum totul a fost îngrijit în cele mai mici detalii de către un departament de PR dintr-o televiziune sau alta. Toate vorbele mele ajungeau către public transformate, schimbate, preschimbate, aşa cum îşi doreau cei de la revistă, de la ziar sau cei din trust. Până am avut ocazia să mă exprim aşa cum mă exprim eu, de-a binelea, a trecut ceva timp. Ca să-ţi răspund la întrebare, cred că pragul sau declicul s-a produs atunci când am intrat în Divertis. Dar nu de la început. Nu mi s-a oferit credit de la început. Nici măcar în grup. Dar Toni Grecu, care este şi mentorul meu printre altele, pentru că îmi este şi prieten foarte bun, a văzut ceva în mine la 20 de ani şi a zis ‘Băi, fata asta poate!’, şi s-a încăpăţânat şi a rezistat tuturor opiniilor şi presiunilor din jur şi m-a ţinut acolo. Cumva, Toni mi-a schimbat complet traiectoria pentru că eu veneam dintr-un peisaj muzicalo-monden, mă rog, cu televiziune până la un anumit nivel, şi lucrurile s-au schimbat abia începând de atunci.

Există vreun rol pe care regreţi realmente că l-ai ratat sau unul pe care ţi-ai dori din suflet să îl joci? 

Da, sunt două. N-am studiat Shakespeare la şcoală şi nici după aceea n-am avut ocazia să joc Shakespeare. Îmi place foarte mult Îmblânzirea scorpiei şi mi-ar fi plăcut foarte mult să joc Catarina. Ăsta e un rol care, cred, mi se potriveşte de minune şi pe care cred că aş putea să îl fac încă, încă... cu indulgenţă să zicem aşa. Un alt rol la care am ţinut foarte mult dar, din păcate, nu s-a mai putut concretiza, pentru că domnul [Sergiu] Nicolaescu a murit, a fost cel al Mariei Tănase. Eu lucrasem cu dumnealui la Poker şi la Ultimul corupt din România şi pe vremea aia eu mă pregăteam în particular cu Ioana Pavelescu, pe care el a adorat-o dintotdeauna, iar Ioana ştia că lucrează la proiectul ăsta cu Maria Tănase şi mi-a spus să îi facem o surpriză, un monolog pe care să îl înregistrăm şi să i-l trimitem. Era fix în perioada în care se îmbolnăvise şi nu se simţea deloc bine. Ne-am chinuit noi, am făcut un set întreg de poze cu ipostazele ei celebre, cu machiaj, cu perucă, totul făcut foarte profi, am înregistrat un monolog, o înregistrare în care am şi cântat, fiindcă el nu credea că eu pot să cânt Maria Tănase, a ajuns la el materialul şi cumva, când a văzut pozele - deşi el se gândea la Angela Gheorghiu, Maria Buză, Loredana, avea alte gânduri -, i s-au părut fabuloase, a sunat-o pe Ioana şi i-a zis că suntem nebune amândouă că ne-am apucat să facem asta. În schimb, n-a mai apucat să vadă înregistrarea şi regretul meu nu e neapărat că n-am interpretat personajul, regretul meu este că nu a mai apucat să o vadă. Mi-ar fi plăcut să o vadă pentru că am făcut-o mai mult în semn de preţuire pentru dumnealui şi pentru că mi-a dat ocazia să fac film românesc cu actori mari. Nu neapărat că aş fi vrut să mă distribuie pe mine în Maria Tănase, am vrut doar să îi demonstrez că pot.

Sergiu Nicolaescu

Ai debutat în film acum 10 ani în Poker al lui Sergiu Nicolaescu, după ce jucaseşi rolul la Teatrul de Comedie. De atunci ai apărut doar în roluri de comedie şi se întrezărea riscul typecasting-ului. Pari acum a sparge tiparul în noul film al lui Florin Piersic Jr., Nimic despre dragoste, ce nu se anunţă a fi o comedie...

Nu este o comedie dar să ştii că personajul meu are în el şi comedie. Întâlnirea cu Florin a fost foarte faină. M-am întâlnit cu el pentru că eram curioasă şi am vrut să văd ce vrea să facă. Nu deschisesem textul niciodată şi ne-am văzut la o cafea, într-o bucătărie, la casa de producţie care urma să producă filmul. Am început să citesc, m-a lăsat să citesc cap-coadă şi mi-a spus ‘Tu eşti Viviana.’ ‘Nu ştiu dacă sunt eu, pentru că ea are mai multe lucruri de făcut aici...’, apropo de ce ziceai tu, ‘...şi nu ştiu dacă eu pot să fac asta.’ Are de atins nişte zone pe care eu nu le-am atins încă şi s-ar putea să fie riscant. Adică OK pe zona de ironie, sarcasm, pălăvrăgeală şi aşa mai departe, adică accentele astea de comedie, da, erau manuşă, dar nu ştiam dacă pot să fac şi restul. Am avut foarte multe discuţii cu Florin dar cert este că el, după ce m-a întâlnit, n-a mai vrut să renunţe la mine. Efectiv s-a încăpăţânat. Lui, când i se pune pata pe ceva, vrea să facă lucrul ăla şi a vrut ca eu să fac neapărat acel personaj. Şi distribuţia s-a tot schimbat până a ajuns cea finală însă eu n-am mai plecat din ea. Scenariul a suferit multe modificări dar cu toate astea nu m-am speriat. Mi-a plăcut Florin, am avut chimie şi am fost foarte liniştită. El a reuşit să facă cu mine ce n-a mai reuşit până la el nici un regizor şi anume să scoată în evidenţă ceva ce cred că rar poate fi văzut pe cameră, zona asta a mea de dramă. A reuşit să facă asta cu greu pentru că eu sunt programată să râd, să zâmbesc şi să funcţionez după principiile comediei şi nu invers. Nu sunt programată invers, n-am exersat şi nu am experienţă pe partea asta. Eu nu plâng uşor, plâng foarte greu, dar el a reuşit să-mi smulgă o lacrimă adevărată pe platoul de filmare după mai multe duble - aveam o conversaţie telefonică cu cealaltă protagonistă, interpretată de Maria Bata, care era soţia lui Paul [Ipate] în film -, după care mi-a zis că a obţinut ce şi-a dorit - eu n-am văzut scena nici până acum -  şi am încredere în el şi în flerul lui. Chiar sunt curioasă dacă la un moment dat o să iasă filmul ăsta, pentru că e cu siguranţă altceva şi să nu mă înţelegi greşit, m-aş bucura ca experienţă de viată şi că am reuşit să acopăr un pic şi din zona asta şi nu pentru că aş avea eu nu ştiu ce speranţe deşarte că o să fac nu ştiu ce lucruri fabuloase în industria cinematografică, pentru că lucrurile funcţionează într-un anume fel iar eu am ajuns la o vârstă... Dacă ar mai exista un alt proiect m-aş bucura efectiv de el, dar nu mai am ambiţii în zona asta. Am avut la o anumită vârstă, le-am depăşit.

Jojo 2010

Vorbind de distribuirea în roluri, acum 10-11 ani când s-a făcut castingul pentru Poker, pe cine a ales Sergiu Nicolaescu, pe Jojo sau pe Cătălina Grama? 

Eu zic că a ales-o pe Cătălina Grama şi mă bazez pe discuţiile nenumărate pe care le-am avut cu dumnealui. Iar pentru dumnealui imaginea mea nu însemna nimic. Castingul a început de la piesa de teatru. S-a întâmplat după ce Adrian Lustig, care a scris atât piesa cât şi scenariul filmului, m-a văzut interpretând Monica - pentru că, la început, la [Teatrul de] Comedie, o interpreta Simona Stoicescu, iar eu am venit după aceea fiindcă Simona a născut. Domnul Tocilescu avea pentru teatru o altă viziune şi ne-am împuns un pic acolo fiindcă eu eram într-o perioadă când încercam să aprofundez latura asta actoricească, eram fascinată de ‘Metoda’ americanilor, citeam foarte multe cărţi pe tema asta, am şi ajuns în State la un moment dat şi am studiat un intensive din ăsta pe Metodă la Strasberg [Lee Strasberg Theatre and Film Institute – n.r.], şi îmi doream să ajung la profunzimile personajului... adică ce văzusesm eu jucat în piesă era jucat la suprafaţă şi chiar şi monologul Monicăi în care ea plângea după peştele ei, care o crescuse şi îi fusese şi amant şi bărbat şi tată, tot ce vrei tu, era tratat într-o cheie comică. Şi îmi amintesc că am avut o discuţie destul de acidă cu domnul Tocilescu, după care n-am mai vrut să joc - dar am făcut-o după ce am stat de vorbă cu George [Mihăiţă] -, în care tot încercam să îl descos. Evident că după ce pusese în scenă piesa [premiera montării regizate de Alexandru Tocilescu avusese loc în 2004 – n.r.], nu mai avea răbdare pentru toate întrebările mele şi mi-a zis ‘Ce n-ai înţeles? Ai văzut-o pe Simona, nu veni la mine cu prostii din astea cu profunzimi. Nu căuta profunzimi într-un personaj care nu este profund. Monica este doar o curvă.’. Şi eu, cu curajul care mă caracteriza dintotdeauna, i-am zis ‘Domnule Tocilescu, nicio curvă nu este doar o curvă.’ Deci cam aşa a fost discuţia. L-am respectat enorm pe domnul Tocilescu şi, până la urmă, a ajuns şi el să mă simpatizeze cumva, pentru că şi-a dat seama că am ales bine. Căci spectacolul mergea aşa... într-o notă comică vedeai o tipă blondă care vorbea cu accent basarabean şi apărea la un moment dat numai în sutien, dar când veneau apoi accentele alea dramatice ţi se făcea pielea de găină, mai ales că eu mă transpuneam şi plângeam de fiecare dată la monolog. Şi tocmai asta a văzut domnul Nicolaescu. Dumnealui a venit la teatru şi a văzut-o în primul rând pe Monica, deci nu pe Cătălina Grama şi nici pe Jojo. După premiera cu mine, Adrian a venit la mine cu lacrimi în ochi, îţi jur, a fost foarte fain momentul şi mi-a zis ‘Tu eşti Monica. Tu eşti Monica aşa cum o ştiu eu, aşa cum mi-am imaginat-o, aşa cum am scris-o.’... şi atunci domnul Nicolaescu a vrut să fiu eu şi-am trecut prin zeci şi zeci de discuţii până am ajuns la un punct comun, toate la el acasă, împreună cu Adrian. Ca să nu-ţi spun cât a fost de supărat pe mine că m-am tuns înainte de filmări. Aveam părul lung şi blond când m-a ales pentru film iar el aşa şi-o imagina dar eu, şi pentru că nu mai făcusem film înainte, m-am tuns scurt-scurt, adică ai văzut cum e personajul din film. Când m-a văzut s-a schimbat la faţă. ‘Nu cred că mi-ai făcut una ca asta înainte de filmări... ce perucă să-ţi punem?!’ ‘Ce perucă? Vreau să joc cu părul scurt.’ Era nervos: ‘Cuuum să joci cu părul scurt? Aveai părul aşa cum îmi trebuia mie!’. ‘Voi juca cu părul scurt şi voi fi o Monică impecabilă. Va fi foarte bine.’ Şi a fost.

Monica

Monica, prin construcţia personajului, era un objét du desir care s-a suprapus atunci în percepţia publică peste imaginea sexy a vedetei de televiziune Jojo. Ca atare, ai fost judecată de foarte mulţi spectatori din această perspectivă. 

Cu Jojo peste Monica a fost dezastruos din punct de vedere personal dar foarte eficient din punct de vedere marketing pentru că filmul a fost produs de Mediapro. A fost pentru prima oară când eu m-am dezbrăcat într-un film şi nu mă aşteptam ca trailer-ul să fie atât de evident. Cu domnul Nicolaescu discutasem mult şi despre scenele mai puţin confortabile pentru mine şi m-a asigurat de fiecare dată că totul va fi în regulă şi că nu se va marşa şi nu se va promova treaba asta. Când a ieşit filmul s-a întâmplat... dimpotrivă. Şi atunci eu, care eram căsătorită pe atunci şi încercam, aşa cum spuneai şi tu mai devreme, fiind la dreapta lui Toni [Grecu] de ani de zile, să arăt că sunt şi altceva, am făcut pentru prima oară film dar publicul larg a perceput încă o dată un mesaj superficial şi greşit pentru că s-a bătut foarte mult apa-n piuă pe scena de nuditate. Care nici măcar nu era ceva extraordinar căci au apărut filme româneşti mult mai evidente şi în anul respectiv şi după. În schimb, despre mine s-a discutat ca şi cum făcusem cine ştie ce. Uite, Kate Winslet in The Reader stă goală în majoritatea scenelor din film şi a luat Oscar, SAG, Golden Globe şi aşa mai departe. Lucrurile n-au fost privite însă în cazul meu din perspectiva asta ci dintr-una superficială. O indicaţie foarte bună pe care mi-a dat-o domnul Nicolaescu în timpul acelor lungi discuţii despre partea de nuditate a fost... ‘Ce nu înţelegi tu este că nuditatea pentru Monica e ca o haină. Ea nu e dezbrăcată, ea e îmbrăcată.’ Era o diferenţă faţă de cum percepeam eu lucrurile. ‘Dacă tu ieşi din piscină şi îmi dai senzaţia că eşti dezbrăcată, am pierdut pariul cu acest personaj. Eu te-am ales de la teatru pentru că am văzut că ai înţeles şi altceva în legătură cu personajul ăsta. Vreau ca tu, atunci când eşti dezbrăcată, să fii îmbrăcată.’, pentru că - a zis el - orice femeie de condiţia aia, care parcurge în viaţă un asemenea traseu, îşi poartă nuditatea ca pe o haină. Este moneda ei de schimb, fiindcă poate să se joace cu destinele acelor bărbaţi şi poate să însemne ceva. Ea nu se simte goală când e goală. ‘Pentru tine, Cătălina, când eşti goală, da, asta înseamnă ceva, dar pentru personaj înseamnă altceva.’ Asta m-a ajutat foarte mult şi am făcut foarte multă pregătire şi exerciţii, şi atunci m-a deranjat că publicul, nu neapărat educat în zona asta de cinematografie, n-a fost ajutat sau împins să înţeleagă şi acest lucru în legătură cu personajul. Mi-a plăcut mult o declaraţie a lui Kim Cattrall – ştii că personajul ei Samantha apare mult dezbrăcată în Sex and the City -, care într-un late night show a spus ‘Nu, pe mine nu m-aţi văzut dezbrăcată, n-aţi văzut-o dezbrăcată pe Kim, aţi văzut personajul.’, însă astea sunt lucruri sunt foarte evidente într-o lume în care industria cinematografică reprezintă altceva. La noi în ţară se amestecă încă foarte multe lucruri, aşa că suprapunerea imaginii de Jojo peste Monica, din punctul meu de vedere, a fost un dezastru total. Dar pentru oamenii din branşă a fost o descoperire pentru că am jucat lângă nişte actori mari şi vreau să-ti spun că n-am avut emoţii deloc, ba dimpotrivă, eram ca un burete.

Poker

Când am ajuns pe platou îmi doream atât de mult să fac asta încât eram hotărâtă să nu mă simt emoţionată sau intimidată de prezenţa lor. Voiam să învăţ rapid... tot. Dacă s-ar fi putut, aş fi învăţat tot de la Horaţiu [Mălăele] într-o zi, de la Vladimir [Găitan] în altă zi... ăsta a fost pariul cu mine însămi.

Plecând de la această experienţă personală din trecut, unde te plasezi în raport cu feminismul, ce pare a câştiga din ce în ce mai mult teren în zilele noastre?

Pentru mine este foarte important omul în sine. Că este femeie sau bărbat, pentru mine are mai puţină relevanţă. Într-adevăr, ca femeie, am avut foarte multe lucruri de îndurat mai ales pe parcursul meu profesional pentru că trăim în continuare într-o lume a bărbaţilor şi asta se simte, însă am fost şi nu am fost deranjată de asta. Evident că am fost deranjată de lucrurile mai puţin ortodoxe de tipul propunerilor indecente dar lăsând asta la o parte mi-am dat seama că o femeie, dacă este inteligentă, dacă are un caracter puternic, dacă ştie cu adevărat ce vrea şi dacă îşi păstrează locul ei meritat, o femeie poate căpăta respectul bărbaţilor din jurul ei, poate fi considerată un egal, poate fi iubită, poate fi percepută ca profesionistă în egală măsură, poate fi adorată şi respectată la fel de mult ca ei. Deci pe mine, dacă vrei, problema asta nu mă mai deranjează de foarte mulţi ani şi nu mi se pare că mi s-a luat ceva pentru că m-am născut ca femeie în industria asta şi nu ca bărbat. Depinde din ce unghi alegi să priveşti lucrurile pentru că, până la urmă, alegerea stă tot în mâinile tale, însă ca mamă dacă mă întrebi, mi-aş dori foarte mult să pot trezi mai degrabă fiicei mele apetitul de a se expune ca persoană inteligentă şi nu ca o femeie frumoasă pentru că şi la nivel emoţional, mental şi spiritual dar şi la nivel pragmatic, o femeie care se dezvoltă într-o lume a bărbaţilor ghidată de inteligenţă supravieţuieşte altfel şi are un alt tip de longevitate. Îşi găseşte un alt traseu în viaţă faţă de o femeie care se bazează în mod exclusiv pe aparenţa fizică. Care, după cum ştim, se duce de râpă la un moment dat.

Asia Express

Vorbind de supravieţuire, au trecut câteva luni bune de la experienţa trăită în India şi Sri Lanka cu emisiunea Asia Express şi presupun că impresiile s-au decantat. S-a schimbat ceva datorită acesteia în perspectiva ta asupra vieţii?

Am avut un an dificil, să ştii, mai ales după întoarcerea din Asia. A fost anul în care mi-am pierdut bunica, care a fost ca mama mea. Deşi am o mamă pe care o iubesc, întotdeauna am privit relaţia cu ea ca una cu o soră mai mare iar bunica mea a fost cumva ca o mamă pentru toţi. Noi suntem moldoveni şi aşa e datina la noi, bunica ne creşte pe toţi. Experienţa din Asia nu cred că m-a schimbat într-un sens profund însă poate s-au aprofundat nişte lucruri pe care le simţeam deja. O să-ţi spun de ce m-a fascinat Asia şi de ce am vrut să merg acolo, lăsând la o parte anumite lucruri care m-au deranjat în cadrul proiectului pentru că se mai întâmplă asta iar eu sunt perfecţionistă ca fire. Mi-am dorit foarte mult să ajung în India fiindcă tatăl meu a fost profesor universitar de filosofie şi de istoria religiilor şi am avut discuţii cu el despre religia budistă şi despre India încă de cand aveam, nu ştiu, 6 sau 7 ani. Să ajung în leagănul budismului a fost un fel de utopie în mintea mea pentru că eu îmi imaginam că experienţa va arăta cu totul şi cu totul altfel însă, în cele din urmă, a ieşit bine pe final. Cumva, emisiunea mă încurca să trăiesc experienţa spirituală în adevăratul sens al cuvântului pentru că mă tot trăgea în lumea aia de filmări, aveam treabă de făcut, iar eu, de fapt, îmi doream foarte tare să rătăcesc pe acolo ca într-un fel de călătorie spirituală, mai ales că am întâlnit tot felul de oameni interesanţi, de religii diferite, cu filosofii de viaţă diferite, care trăiau la doar câţiva metri unii de alţii. De exemplu, am intrat în India în casa unei doamne care avea vreo 80 şi ceva de ani şi o uşoară demenţă senilă, care era o creştină convinsă. Practic, casa ei arăta ca un taxi din acela plin de cruciuliţe şi iconiţe. Nu mi-aş fi imaginat asta, tipa având trăsăturile clare ale zonei. Când am început să-i vorbesc c-am fost în case budiste, c-am întâlnit jainişti, c-am intrat în casele musulmanilor, a fost foarte deranjată. Foarte interesant. Te duci până la capătul lumii şi întâlneşti o doamnă din India care este poate mai habotnică decât o bunică dintr-un sat de aici, din Ceahlău. Nu m-aş fi gândit că există astfel de creştini şi acolo, eu crezând că, trăind în locul unde s-a născut filosofia incredibilă a budismului, chiar dacă sunt creştini, privesc lucrurile altfel. Dar iată că religia şi dogma funcţionează la fel şi acolo. Mi s-a părut fascinant.

La acea vreme spuneai că prima lecţie pe care ai învăţat-o fost cea a generozităţii şi omeniei. Acum, scrii pe blogul tău că cel mai important sfat pe care l-ai primit e să te iubeşti pe tine însăţi. Pare o schimbare a modului tău de a te raporta la cei din jur, poate un pic egoist...

Hai să le defalcăm. După ce m-am întors din India şi având în vedere că n-am putut să trăiesc această călătorie spirituală 100% aşa cum mi-am imaginat - probabil o să mă întorc acolo căci vreau să ajung şi în Tibet cândva -, mi-am dat seama că, oricât de săraci am fi în unele părţi ale ţării ăsteia, suntem tot bogaţi şi binecuvântaţi, adică sărăcia în adevăratul sens al cuvântului nu există aici. Acolo este crunt şi când spun asta nu mă refer numai la societate şi la oamenii care fac parte din ea. Uite, o să-ţi dau un exemplu care pe mine m-a mişcat foarte tare... vacile lor, care sunt considerate animale sfinte. Tot timpul m-am gândit că atunci când voi ajunge în India o să întâlnesc oameni absolut fascinaţi de animalul ăsta, de vacă, pe care o vedeam ca pe un idol. Şi mă gândeam că vaca este ţinută la mare rang în India, că este protejată, hrănită, îngrijită din toate punctele de vedere, şi chiar voiam să văd cum fac asta cu un animal cu care eu am copilărit la munte şi care e, totuşi, greu de întreţinut. Şi am văzut, din păcate, vacile ‘maidaneze’ mâncând din coşuri de gunoi şi tomberoane pe străzi, având o statură pitică... am fost efectiv frapată. Chiar lăsând la o parte sărăcia oamenilor şi mizeria şi mirosurile, când am văzut vacile alea mâncând din tomberoane, am zis că tot ce-am studiat până la vârsta asta şi tot ce mi-a spus tata nu înseamnă nimic. Dacă citeşti [Mircea] Eliade sau orice tratat despre ce se întâmplă acolo, îţi faci o anume idee despre universul ăla, îi vezi pe oameni încărcaţi de o spiritualitate extraordinară şi trăind într-un soi de armonie extremă, dar nu-i chiar aşa. Şi pe ei îi consumă viaţa socială, şi pe ei îi consumă sărăcia şi ei se ghidează după instincte primare, iar asta m-a frapat foarte tare. Am avut o discuţie cu cineva şi i-am zis ‘Voi spuneţi că vaca e animalul vostru sfânt.’... ‘Daaa, noi nu mâncăm vacile, nu.’ OK, şi i-am explicat atunci că vaca care trăia în curte la bunică-mea n-a fost mâncată niciodată, că avea casa ei, un grajd în care noi ca şi copii eram obligaţi să facem curat, să scoatem bălegarul, să-i ducem tot ce-i trebuie, apă şi aşa mai departe, şi-am zis că ‘Eu cred că asta înseamnă respect pentru un animal. Voi doar nu îl tăiaţi dar îl lăsaţi să trăiască pe stradă.’, aşa cum sunt la noi câinii maidanezi... pe care nici noi nu-i mâncăm. Dar asta nu înseamnă că sunt animale sfinte. Mi s-a părut o discrepanţă totală şi am avut tot felul de discuţii cu ei pe tema asta dar, într-adevăr, în cele mai sărace locuinţe şi în cele mai ciudate locuri prin care am ajuns, am întâlnit şi cei mai generoşi oameni.

Asia Express

Dă-mi măcar un exemplu, ca să înţeleg mai bine...

Am dormit într-o seară la o familie de mineri, undeva în junglă. Era foarte multă curăţenie în casa aia simplă, ca un bordei, cu lut pe jos. Aveau o fetiţă de vreo 10 ani pe care au culcat-o pe jos, pe o rogojină, ca să ne dea nouă singurul lor pat. M-am dus, am luat fetiţa în braţe şi-am pus-o pe pat, căci ea acolo dormea de obicei, ăsta era răsfăţul ei maxim, avea şi ea un pat, şi le-am spus că dormim noi pe jos, că avem saci de dormit, suntem adulţi. Pentru ei vizita noastră era un eveniment şi au vrut să ne trateze cu un respect extraordinar. Sau tot aşa, ne-am cazat la un musulman sărac cu vreo 4 copii, care n-avea bani dar avea un scuter cu care făcea diverse drumuri şi abia a doua zi am aflat că a fost la un magazin din apropiere şi a luat pe datorie orez şi iaurt ca să ne omenească pe noi. Ori eu lucrurile astea le-am întâlnit şi nu le-am întalnit aici, cel puţin nu la acest nivel. Adică şi în Moldova oamenii sunt ospitalieri dar nu şi-ar da jos copilul din pat ca să doarmă un străin în el. Sau ţi-ar da ce au ei în casă, o bucată de mămăligă, o ciorbă, dar nu s-ar duce să ia mălai pe datorie ca să ospăteze pe cineva de-afară. Asta a fost pentru mine o lecţie. Eu iubesc foarte mult România şi îi iubesc foarte mult pe români, şi mai ales pe moldoveni, suntem foarte ospitalieri, dar cumva, apropo de lucrurile pe care le-a schimbat în mine experienţa din India şi Sri Lanka, ăsta a fost unul dintre ele... de fapt ce înseamnă generozitatea şi ce înseamnă să fii ospitalier în adevăratul sens al cuvântului? Pentru că dacă eşti generos cu un lucru pe care îţi este simplu să îl oferi poate că aceea nu mai este generozitate până la capăt.

OK, să trecem la mărturisirea online...

În ce priveşte conceptul de a te iubi pe tine însuţi sau însăţi, eu l-am descoperit târziu pentru că am fost crescută în spiritul sacrificiului pentru ceilalţi. Familia mea a funcţionat ca o familie unită, permanent am fost ‘unu pentru toţi şi toţi pentru unu’ şi niciodată n-am înţeles de fapt că în procesul ăsta trebuie să-mi dau şi mie atenţie şi să mă iubesc şi pe mine. Am învăţat foarte multe principii valoroase de viaţă de la ai mei dar cumva, pentru că ei au fost crescuţi aşa, n-au ştiut să-mi cultive şi treaba asta. Când am auzit prima oară conceptul ăsta n-a fost dintr-o carte ci de la primul meu terapeut care, atunci când m-a învăţat să mă iubesc pe mine însămi, m-a frapat complet. Mi-am dat seama că era o chestiune pe care nu o recunoşteam în niciun fel, n-o înţelegeam. Mi se părea efectiv ceva foarte bizar, un act de egoism, exact cum ai spus tu... cum poţi să fii şi generos şi să te iubeşti pe tine în acelaşi timp? Dar anii care au trecut, lucrurile pe care le-am văzut, le-am citit şi le-am experimentat m-au făcut să ajung la concluzia că nu poţi să fii cu adevărat generos dacă nu te iubeşti pe tine fiindcă atunci ai foarte multe frustrări acumulate, sechele sau traume pe care le adunăm cu toţii pe parcursul unei vieţi pe care, dacă nu ţi le rezolvi şi nu ajungi să ţi le ierţi sau să te iubeşti pe tine aşa cum meriţi să fii iubit, nu reuşeşti să fii suficient de altruist în adevăratul sens al cuvântului. Cel puţin asta cred eu.

Paul Ipate

În Asia ai fost, practic, cu treabă şi ai fost însoţită de Paul, soţul tău. Alături de care joci uneori şi în filme sau teatru. Cum de reuşiţi să nu vă plictisiţi unul de altul dacă sunteţi alături şi acasă şi la servici? 

Ne mai plictism unul de altul. Eu mai puţin dar Paul ca bărbat, asta fiind o trăsătură clară a bărbatului că trebuie să mai şi plece ca să se întoarcă de undeva, Paul nu prea vrea să lucrăm împreună din păcate, deşi suntem amândoi actori de comedie, suntem consideraţi talentati [Paul Ipate a fost nominalizat la Gopo încă de la debutul în Hârtia va fi albastră, drama lui Radu Muntean din 2006 – n.r.] şi am fost luaţi în foarte multe proiecte împreună. Încercăm să nu mai facem atât de multe lucruri amândoi tocmai ca să nu creăm starea asta de plictis, să nu ne adâncim în ea. Am avut la un moment dat un proiect pe care l-am făcut pentru Centrul Cultural de la Piteşti, o piesă în două personaje regizată de Paul... îţi dai seama cât am stat împreună? Noi doi cu noi. Şi acasă. La un moment dat devine ciudat şi nu te mai regăseşti pe partea asta de cuplu. OK, te iubeşti, te respecţi, e foarte fain totul, dar când te vezi în continuu, în continuu, în continuu şi nu mai ai ce povesti, parcă lucrurile devin, aşa, ca o rutină. Şi nouă nu ne place rutina, că şi aşa avem parte de ea, în fiecare zi, din plin.

Ce faci însă în momentele în care eşti doar tu cu tine? Cum ţi le petreci?

Nu prea am cum, îţi spun drept. Îmi place foarte mult să pictez, scriu poezie de pe la 9 ani... am încercat să scriu şi proză – tatăl meu scrie – dar, din păcate, până acum nu mi-a ieşit foarte bine. Stai liniştit, n-ai văzut nimic. La un moment dat, probabil că mă voi ocupa şi de partea asta. Ideea este că lucrurile astea chiar necesită timp ori timpul meu pentru mine este doar seara când mai apuc să vizionez de pe telefon un episod din serialele mele favorite de pe Netflix. Mai ales în nebunia asta cu izolarea şi cu pandemia, sunt atât de obosită după ce-i culc pe copii încât nu mai am relaxarea necesară să citesc pe cât de mult mi-aş dori, deşi am lângă mine pe noptieră vreo patru volume începute. Am al doilea volum din a doua trilogie Millenium, mai am şi biografia lui Demi Moore, căci nu am mereu starea să intru în povestea din Millenium sau să citesc o carte despre spiritualitate, cum e cea pe care o aprofundez acum, foarte interesantă, Curs de miracole, şi care chiar te face să priveşti altfel lucrurile. Deci n-am mereu deschiderea sau starea să fiu meditativă şi simt nevoia să mă relaxez un pic, pentru că sunt foarte stresată la finalul unei zile. Nu ştiu cum să-ţi zic, am nevoie de relaxare înainte de relaxare. Aş avea nevoie de o zi de linişte în casă ca să mă pot băga cu totul într-o carte, pentru că cei mai buni prieteni ai copilăriei şi adolescenţei mele au fost cărţile, de care m-am îndepărtat cumva odată cu toată nebunia şi dinamismul industriei în care am intrat. Am mai citit dar nu cum o făceam odată şi asta se simte în timp. Simt asta mai ales în ultimii ani de când am devenit mamă şi am senzaţia că de anumite cărţi mi-am bătut joc adică le-am fuşerit, nu le-am aprofundat aşa cum mi-aş fi dorit.

Catalina Grama si Paul Ipate

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter