OANA R. GHIOCEL | Originea Sfinxului din Bucegi, pasiunea unei cineaste

Cândva în toamnă, sperăm noi cât mai devreme, pe marile noastre ecrane va avea loc premiera filmului Enigma Sfinxului din Carpaţi, lungmetraj documentar conceput şi realizat de cineasta româncă stabilită cu familia de timpuriu în Statele Unite, Oana Ghiocel. Ataşată din copilărie de zona Bucegilor şi pasionată de antropologie, membru/colaborator al Asociației Internaționale de Documentare (IDA) şi a rețelei European Documentary, Oana Ghiocel oferă spectatorilor o posibilă explicaţie a misterului din jurul originii Sfinxului românesc, reprezentand rezultatul unor cercetări şi documentări alimentate de atracţia ei pentru civilizaţiile străvechi care s-au întins pe durata unui întreg deceniu. Ca să ajungem la dezlegarea enigmei Sfinxului pe care ne-o propune trebuia însă să o desluşim mai întâi pe cea a obstinaţiei Oanei de a căuta adevăruri surprinzătoare într-o preistorie a omenirii despre care nu ştim mare lucru.

Măcar din imagini ori din auzite, orice român ştie Sfinxul din Bucegi şi s-a întrebat dacă e făcut de om. Filmul tău îi oferă un răspuns?

Categoric, da. Cine şi-a pus întrebarea - văzând o poză sau urcând la Sfinx - dacă este absolut natural sau dacă este sculptat de mâna omului până la un punct va primi răspuns în acest film. Categoric.

Ce te-a mânat să cauti o explicaţie pentru această enigmă? În fond, ca cineast, puteai avea alte vise sau ţeluri, mai ales că ai studiat de-a lungul timpului la Boston, Paris, Praga şi Rochester toate aspectele legate de producţia de film.

Am ales să fac documentare pentru că sunt foarte multe lucruri care mă interesează din perspectivă ştiinţifică. Să aflu răspunsuri care nu pot veni din poveşti de ficţiune... deşi prima mea facultate a fost una legată de ficţiune, căci eu am studiat scenaristica şi producţia de lungmetraj de ficţiune. Pornind în viaţa reală - datorită şi unor conjuncturi aparte -, am fost însă mult mai mult atrasă până la urmă de zona de film documentar. A fost o deschidere de uşi la care nu mă gândisem şi nu mă aşteptam absolut deloc pentru că mie, de mică, îmi plăcea să scriu ficţiuni, să desenez, deci automat mi-am dorit să merg spre artă şi să devin realizatoare de filme cu actori. Dar, ajungând la Boston, am descoperit altceva decât era în visul meu de copil din România, ceva mai interesant... am văzut nişte documentare extraordinare făcute de antropologul Robert Gardner [autor, printre altele, a reputatelor Dead Birds, Rivers of Sand şi Forest of Bliss – n.r.] care a fost directorul Centrului de Film la Universitatea Harvard, despre Noua Guinee, despre papuaşi, despre culturi din astea extraordinar de vechi. Fiind expusă la lumea antropologiei vizuale şi la preocuparea de a descifra enigmele culturilor vechi, am fost captată în primul rând uman fiindcă mă duceam să văd documentare din astea de dinainte să fac tranziţia şi în plan profesional. Am simtit de atunci că abilităţile mele cele mai mari sunt în zona de film ştiinţific.

oana ghiocel

Aveai o ascendenţă familială înclinată mai mult spre partea umană decât spre cea reală?  

Nu, nimeni. Dacă mă întorc în timp, în familia mea sunt oameni de ştiinţă care au mers în cu totul alte zone iar eu rămân singura care m-am îndreptat spre artă. Tatăl meu se ocupă de inginerie nucleară în Statele Unite, că eu am plecat la 15 ani din România cu familia şi am rămas acolo şi m-am reîntors abia după mai mulţi ani. Străbunicul meu a fost un farmacist foarte pasionat din Giurgiu care a venit în Bucureşti şi a deschis prima farmacie pe Calea Victoriei, se numea “Farmacia Regală”. Fiul lui, fratele bunicului din partea tatălui meu, a fost, tot aşa, farmacist, şi a inventat medicamentul numit Heparină care a ajuns foarte mult utilizat la nivel mondial şi a vândut brevetul în Statele Unite la momentul respectiv. Şi mai sunt şi alte cazuri. Deci în familia mea există oameni de ştiinţă inovativi care au vrut să deschidă drumuri şi a existat întotdeauna la noi un imbold din ăsta, nu ştiu dacă să îl numesc şi rebel, dorinţa de a deschide ceva nou, de a elucida o enigmă, indiferent în ce zonă. Şi mi-am dat seama că, probabil genetic, îl posed şi eu, chiar dacă m-am dus pe partea de artă.

Şi atunci, preocupată fiind de artă, tu ce ai fost, oaia neagră sau oaia albă a familiei?

Oaia albă... am fost foarte încurajată. Cu toate că logic ar fi fost să fie invers dar ai mei au văzut că sunt foarte talentată la desen pentru că pe la 6-7 ani făceam portrete la vederea cărora adulţii ziceau ‘Oh, My God!’ şi asta fără să iau nicio lecţie. Pur şi simplu era ceva natural. În şcoala generală ajunsesem să câştig bani fiindcă la ora de desen le făceam schiţele colegilor sau le mai desenam Ţestoasele Ninja şi tot felul de desene animate care erau foarte populare la momentul ăla... cu puşculiţa în mână şi după ce negociam cu ei. Aşa am câştigat primii mei bani şi atunci mi-am zis ‘Ooo, atât de uşor?’. Deci îmi plăcea foarte mult şi cu toate că, iniţial, au încercat să mă împingă pe zona de matematică-fizică, văzând că pe partea cealaltă chiar am un talent mai ieşit din comun, ai mei m-au lăsat să-mi aleg drumul singură.

documentar

Iar acest drum te-a dus spre documentarul cu caracter antropologic.

Plăcându-mi documentarele pentru că în general ofereau răspunsuri pe care nu le poţi întâlni în filmele de ficţiune şi fiind expusă la o conjunctură creată de providenţă, ca să spun aşa, asta s-a întâmplat. Trăind în Boston şi având acolo nişte centre culturale extraordinare cum este Centrul Harvard care are o arhivă incredibilă de documentare făcute pe culturile vechi, am fost atrasă de zona asta şi apoi cumva, citind şi explorând pe cont propriu, am devenit fascinată de toate mitologiile şi culturile pe care mi le-au deschis în faţă, am vrut să ştiu mai mult şi m-am axat pe evoluţia omului şi de unde provine. Sunt preocupată să studiez tot ce ţine de evoluţia lui, de acum 3 milioane de ani de când, practic, să zicem că am început să existăm la un anumit nivel pe Pământ, şi astfel am ajuns să cunosc cercetători în domeniu şi să mă duc la anumite conferinţe care sunt pe zona de preistorie foarte veche ori legate de oamenii din trecut, ca Omul de Neandertal sau Homo Erectus. Lumea lor este foarte mică şi imediat poţi să fii expus şi să ajungi să-ţi faci cunoştinţe, inclusiv la marile muzee de ştiinţe naturale... de exemplu, la New York, am văzut o expoziţie superbă despre originea omului şi i-am cunoscut pe toţi cei care făceau sculpturile acelor oameni preistorici şi de atunci am rămas în contact cu ei.

sfinx

Revenim la Sfinx şi la misterele româneşti. Memoria noastră istorică a conservat ceva relevant de dinainte de... daci şi romani?

Dacă te duci mai departe de Omul de Neandertal pe ce descoperiri arheologice au fost făcute pe teritoriul României totul este deja cu un mare semn de întrebare pentru că nu prea s-au făcut excavaţii corect. Ca tu să ajungi la ce s-a întâmplat acum 300-500,000 de ani, trebuie să sapi foarte adânc iar, din păcate, fondurile pentru asta au fost întotdeauna extrem de mici. Au fost nişte tentative, nişte fonduri mai mari, prin anii ’50, şi doar atunci s-au făcut câteva explorări mai ample. Foarte multe dovezi legate de Omul din Neandertal au fost descoperite la acea vreme, între ’55 şi ‘60 şi ceva. Cu toate că nu ne putem compara cu ţări precum Franţa, să zicem, unde preistoria are un loc extraordinar în turism şi toate peşterile străvechi sunt vizitate de milioane şi milioane de oameni, în România - cu ajutorul norocului... sau cum vrem să-i spunem - s-au făcut descoperiri foarte mari în raport cu puţinele fonduri care au fost alocate acestui domeniu.

Asta îmi spune că explicaţia pentru geneza Sfinxului pe care o dai în filmul tău are legătură cu o protocivilizaţie.

Da. Absolut... tocmai pentru faptul că Sfinxul nu a fost “văzut”, nu i-a fost văzută adevărata valoare pentru că în România, din păcate, educaţia care priveşte istoria veche lipseşte complet. E la pământ. Trebuie să studiezi în alte ţări, prin alte părţi, ca să-ţi deschizi ochii la ceea ce există aici. Din păcate. Dacă eu aş fi fost o româncă care trăia în România şi nu aş fi studiat acolo şi nu aş fi fost expusă unor asemenea circumstanţe de viaţă nu aş fi putut ajunge la aceste răspunsuri. Pur şi simplu, nu aş fi “văzut” nimic.

Dar de ce totuşi tocmai Sfinxul ţi-a atras atenţia? Ai plecat la o vârstă când pasiunea nu îţi era cristalizată şi când antropologia a început să te preocupe nu neapărat România era sursa cea mai bogată de subiecte potenţial incitante.

Din două drumuri diferite care, cumva, la un moment dat, s-au legat. Unul ne întoarce în copilăria mea pentru că de mică am fost fascinată de Sfinxul din Bucegi. Conjunctura face ca bunicii mei să fi construit o casă în Buşteni iar eu mi-am petrecut acolo, de la vârsta de un an, toate verile şi iernile, până la plecarea mea în Statele Unite. Acolo am fost la Sfinx şi cu familia şi cu alţi copii. Ţin minte foarte bine încă şi acuma că prima oară am fost cu tatăl meu şi cu fratele meu când aveam 7 ani... era într-o dimineaţă, am luat telecabina, ne-am dus sus pe platou, era ceaţă, dar ea s-a risipit până am ajuns în faţa lui. Copil fiind, mi s-a părut ceva incredibil cum s-a dus ceaţa aia - ‘Wow! E ceva magic!’ - deşi mai târziu aveam să îmi dau seama că nu e ceva ieşit din comun... şi m-am trezit în faţa Sfinxului, întâmplător tocmai în acel unghi din care se vede cel mai bine, acel profil clasic care era pe toate cărţile poştale de pe vremea lui Ceauşescu. Văzând acel profil, chiar dacă eram copil mic, am fost intrigată. Nu mi s-a părut că este natural, mai ales că are o dimensiune mare la care nu mă aşteptam, peste 8 metri înălţime, şi este destul de impunător. Am simţit din start că este o figură sculptată, nu am putut să concep că poate fi altceva... dar asta era viziunea unui copil mic. L-am revăzut apoi şi la 11 şi la 12 ani şi acea impresie absolut puternică nu mi s-a schimbat niciodată dar, evident, nu aveam cum să-mi imaginez că voi ajunge vreodată să fac un documentar despre acest subiect. Deci, pentru mine, Sfinxul a rămas de atunci un mister, o enigmă.

Şi al doilea drum de care vorbeai ce te-a dus în complexul din Bucegi?

Mergând înainte în timp, la Boston aveam nişte poze cu Sfinxul pe care le făcusem în timpul când mai reveneam în România şi pe care am început să le arăt la diverşi americani. Nu aveam în plan nicio dorinţă de a face un film ci, pur şi simplu... ‘Uitaţi-vă, România!’. Pentru mine întotdeauna Sfinxul din Bucegi a fost o valoare frumoasă de arătat unor străini, în afară de cetăţile din Transilvania, tradiţiile vechi şi aşa mai departe. Ei, când le arătam poza Sfinxului erau foarte intrigaţi, foarte interesaţi. Cineva, văzând profilul clasic cunoscut de toată lumea, chiar mi-a zis ‘Nu e un sfinx, e un cap uman.’, la care am răspuns cu ‘OK, da, poate numele nu e cel mai potrivit deşi, dacă îl priveşti în realitate, cum are mai multe chipuri pe el şi capul de animal, ideea de sfinx nu este până la urmă rău ales.’. Persoane din diverse zone, de diverse vârste, a căror minte era deschisă inclusiv la o posibilă istorie a Sfinxului, au văzut întotdeauna în el o figură de om care este sculptată.

sfinx

Tu veneai însă din direcţia artistică ori un asemenea subiect presupunea o documentare serioasă şi o analiză a unor argumente ştiinţifice. Ce aliaţi ai avut în realizarea filmului pentru descifrarea enigmei Sfinxului? 

Dată fiind pasiunea mea pentru omul preistoric, am început să iau legătura cu paleontologi, cu artişti care făceau reconstituiri, de fapt reconstrucţii de oameni preistorici, şi aşa am început să cunosc mai mult. Ei mi-au oferit informaţii relevante, care sunt de ultima oră ca descoperiri şi ca trenduri ştiinţifice. Locuind la Boston dar ducându-mă şi la New York, ambele fiind centre puternice în aceste domenii, am cunoscut foarte uşor oameni care erau pe zona aceasta de interes. Mergând şi la conferinţe legate de civilizaţii vechi, demult dispărute, pierdute sau uitate, m-am trezit că am ajuns în California la una care se ţine anual de mult timp, unde am văzut o prezentare care mi s-a părut extraordinară, făcută de Dr. Robert Schock, geolog şi profesor la Boston University, un reputat om de ştiinţă la nivel mondial pentru că a fost implicat în multe cercetări din lumea asta legate de lucruri foarte vechi, deci era un expert în roca străveche, în analiza de monumente vechi, inclusiv în... Sfincşi. Acultându-l la acea conferinţă, pur şi simplu mi s-a părut cel mai potrivit om cu care să ţin legătura dacă vreodată aş putea să fac un documentar despre Sfinxul românesc şi să îi desluşesc, să zicem, enigmele. Robert Schock era foarte cunoscut pentru analiza foarte complexă pe care a făcut-o la începutul anilor ’90 asupra Sfinxului de la Giza, în baza căreia a re-datat Sfinxul din Egipt ca fiind mult mai vechi decât civilizaţia egipteană, deci este predinastic. La un moment dat a spus că are o vechime de 7-9,000 de ani dar se pare că este chiar mult, mult mai vechi.

Cea mai recentă carte a lui pe aceasta temă este Origins of the Sphinx: Celestial Guardian of Pre-Pharaonic Cililization din 2017. Dar tot el a studiat şi monumentele scufundate de la Yonaguni, din Japonia...

Robert Schock mi s-a părut aliatul perfect pentru un film despre Sfinxul românesc fiindcă mi-a dat impresia unui om de ştiinţă cu mintea foarte deschisă care nu are temeri de a merge încotro îl îndreaptă dovezile sale şi nu este constrâns de părerile din comunitatea academică. Pentru că problema cea mare e că foarte mulţi cercetatori văd anumite lipsuri, au unele probe care duc înspre altă cunoaştere, dar le este teamă fiindcă în momentul în care ies în faţă atunci, cumva, paradigmele încep să cadă şi anumiţi oameni încep să... nu fie de acord. El nu are aceste temeri, spune exact ce părere are, fără să se gândească dacă este politically correct în zona ştiinţifică. Şi atunci, pur şi simplu, s-au legat lucrurile. După conferinţă, când m-am dus să mă prezint am descoperit că ştia deja de Sfinxul românesc, ceea ce a fost şocant pentru mine. Mi-a spus că a aflat de acesta din cercetarea unui peruan numit Daniel Ruzo [cercetător şi antropolog cultural (1900-1991), cel mai important suporter al civilizaţiilor protoistorice – n.r.] şi a fost chiar implicat în realizarea unui film al acestuia, filmat în Peru pe un platou numit Marcahuasi, unde a evaluat vechimea unor posibile sculpturi. Ştia că Daniel Ruzo, cel care a descoperit acest platou, a fost în ’68 şi în România şi a văzut Sfinxul, alături de alti megaliţi de la noi, după care a concluzionat că Sfinxul este un monument străvechi iar această zonă a Carpaţilor ascunde una dintre cele mai vechi dacă nu cea mai veche cultură europeană. Se referă la preistorie. Daniel Ruzo nu avea niciun interes legat de România unde a fost o singură dată deci concluziile sale nu au nicio legătură cu ceva ce “i-ar fi ieşit lui” personal, ca să zic aşa. A fost de asemenea un şoc să aflu că, deşi m-am dus în California să-l cunosc, Robert Schock trăia la Boston şi avea biroul la 5 minute distanţă de mers pe jos de unde locuiam eu, deci a fost ceva incredibil ţinând cont de cât de mare este Bostonul. De la început, de când am vrut să fac documentarul despre România, speram doar ca el să vină ca un consultant al proiectului, fără ca eu să îi impun nimic, într-o explorare fără niciun fel de aşteptări, doar că el a dorit să se implice mult mai mult de-atât, ceea ce, pentru mine, a fost o imensă bucurie. Eram în prezenţa unui om în care aveam deplină încredere că este capabil să facă o evaluare foarte bună şi că de fapt eu nu trebuie să spun practic nimic. Dar nici eu nu mă aşteptam la concluziile pe care el a ajuns să le tragă.

sfinx

Nu ţi-a fost totuşi niţel teamă? Teoriile lui Schock rămân în continuare subiecte de polemică şi asocierea sa cu produsul tău cultural ar putea stârni controverse. 

Da, dar în acelaşi timp trebuie să ştii ce-ţi asumi şi ce nu-ţi asumi. Sunt foarte mulţi oameni de ştiinţă care sunt controversaţi în special pentru că jenează persoane care şi-au făcut doctorate şi şi-au clădit reputaţii pe teorii de care ţin cu dinţii şi care sunt acum deja foarte bine întipărite. Lucrurile se schimbă din păcate foarte încet şi doar în momentul în care se schimbă generaţiile. Generaţii noi, de tineri, care nu mai sunt interesate în a susţine teoriile trecutului. Cred că deja, acum, Robert Schock nu mai este radical dar a existat, într-adevăr, o perioadă în care a fost perceput ca atare pentru că... da, la momentul în care a filmat Misterul Sfinxului [Mystery of the Sphinx, narat de Charlton Heston – n.r.], în 1993, să tragi concluzia că Sfinxul din Egipt a fost făcut cu mult timp înainte era ceva ieşit din comun iar critica de bază a fost că tu nu ai nicăieri, nici în Egipt şi nici în alte locuri, alte culturi care să fie atât de vechi. Argumentul tuturor oamenilor cu care s-a confruntat, care a sugerat că este o schimbare de paradigmă, ăsta era: ‘Arată-mi dovezi, dovezi ale acelei civilizaţii de care tu îmi vorbeşti că ar fi existat!’. Dar societatea nu este progresivă şi nu mergem de la primitiv la tehnologic şi la cât de grozavi suntem noi astăzi, nici vorbă, civilizaţia a fost de la început extraordinară şi au fost căderi şi ridicări şi lucrurile au fost ciclice cum se întâmplă şi în natură... specii ajung să dispară, iar asta nu are nicio legătură cu capabilităţile lor. Este “survival of the fittest” sau, cumva, conjunctura. Omul de Neandertal nu a dispărut fiindcă a fost exterminat de omul modern sau că nu a avut capacitatea de a progresa ci, pur şi simplu, pentru că aşa s-a întâmplat datorită unor conjuncturi naturale. Faptul că noi suntem astăzi singura specie care am supravieţuit şi că suntem într-o poziţie de superioritate, că suntem stăpânii lumii, este doar un noroc ce nu are legătură cu inteligenţa. Şi este doar o conjunctură de moment pentru că dacă ne întrebăm ce-o să fie peste 50 sau 100,000 de ani când s-ar putea să nu mai fim aici, atunci ne putem pune problema dacă ar fi un succes sau nu, cu gândul la atâtea specii umane dispărute într-o istorie de milioane de ani. E la fel cum te raportezi la un succes personal de moment faţă de cum te raportezi la o întreagă viaţă de om, când concluziile sunt, probabil, altele.

Oana, tu propui o analiză antropologică care schimbă perspectiva asupra unui “brand” national, Sfinxul din Bucegi, unui public român caracterizat de o doză serioasă de conservatorism. E un pariu riscant. 

Da, categoric, şi am avut de-a face până acum cu foarte mulţi oameni sceptici care, pur şi simplu, au tăiat radical: ‘Nu, Sfinxul e absolut natural!’, ‘Ce să ne spună unul din America, n-avem noi oamenii nostri de ştiinţă care să evalueze Sfinxul?’. Dar chiar şi cei care sunt foarte sceptici, în momentul în care văd filmul, s-ar putea să îşi schimbe opinia. Eu personal am avut nişte cazuri de oameni care erau intrigaţi la modul negativ. În ce mă priveşte, deși studiez trecutul și este marea mea pasiune, viața și stiinţa trecutului, în același timp sunt foarte interesată și intrigată de viitorul nostru. Toate lungmetrajele mele discută pe tema asta, deci nu direct, dar este o întrebare fascinantă la care încerc să aflu răspunsuri: oare cât timp vom mai fi aici? Oare avem ceva important de câştigat de la moştenirea antropologică a trecutului? Cred că geneza Sfinxului nu este doar o problemă a trecutului, ci mai degrabă una importantă a viitorului. Schimbarea de branding a Sfinxului este o schimbare de paradigmă și o schimbare de branding a României. Cred că este momentul pentru un reset, pentru un “fresh start” cum spun americanii când vor să-și folosească noi abilităţi şi să deschidă noi drumuri. 

sfinx

În afară de Robert Schock, ai mai avut şi alţi colaboratori care, presupun, nu aveau de unde să fie familiari cu Sfinxul din munţii noştri. Spre deosebire de ei, Schock mai lucrase totuşi în partea estică a Europei... 

A avut un proiect în Turcia [studiul ruinelor de la Göbekli Tepe din 2011/12 – n.r.] şi acum lucrează la un altul, un documentar care se numeşte Civilisation Before Civilisation despre care cred că va fi lansat anul viitor. Eu tocmai sunt în contact cu producătorul de la New York al acestui film şi... stai să vezi cum funcţionează legile atracţiei. Când am ajuns în Statele Unite, în primul an, mă uitam la televizor şi am văzut un documentar fascinant care se numea... Misterul Sfinxului - este vorba de cel din Egipt -, care a fost difuzat pentru întâia oară la o oră de vârf pe un post naţional şi care a fost foarte apreciat pentru că, după aceea, s-a tot difuzat în reluare. Am văzut acel film, mi-a plăcut foarte mult, am vibrat la el, dar nu-mi imaginam vreodată că o să ajung să îl cunosc pe protagonistul acestui film şi cumva am uitat de el până când am început să mă întâlnesc cu Robert Schock şi să discutăm în mod serios de un film despre Sfinxul din Bucegi, când mi-am dat seama că, de fapt, îl văzusem cu mulţi ani înainte la televizor. Aşa l-am cunoscut şi pe producătorul acelui film, pe Bill Cote [nu doar producător ci şi regizor al documentarului din ’93 – n.r.], care a fost apoi un om de bază pentru Enigma Sfinxului din Carpaţi pentru că mi-a dat o serie de materiale grozave legate de Peru, de Daniel Ruzo, chiar şi un film făcut de acesta, m-a pus în legătură cu nepotul lui care avea o arhivă extraordinară de materiale şi fotografii, inclusiv din cele făcute când a fost în 1968 în România [documentarul său, Mistere în piatră, a rulat doar de 2 ori la cinematograful Scala din Bucureşti după care a fost interzis de Securitate – n.r.]. Aşa au început lucrurile să se lege şi oamenii să vină către mine. Eu am fost un catalizator pentru ei.

Care au fost provocările legate de procesul de producţie fiindcă rezultatul final arată a fi lucrat până în cel mai mic detaliu vizual şi auditiv?

A fost practic o muncă care a început acum 10 ani cu prima explorare pe care am făcut-o până să vină Robert Schock, în care am ales ca cineast nu doar zona Sfinxului care, evident, va fi explorată în film, dar şi alte zone din munţii Bucegi, eu fiind interesată foarte mult de felul în care arată la anumite ore, la apus sau la răsărit, în anumite condiţii de schimbări meteorologice, pentru a sublinia trecerea timpului, pentru a arăta complexitatea acestui spaţiu. Pe partea de producţie, au mai fost implicaţi şi alţi cercetători care au fost consultanţi, care nu apar pentru că nu am vrut să încarc foarte mult filmul. Apare în schimb un paleoartist cunoscut din New York care a făcut reconstituiri de oameni preistorici pentru multe muzee din Statele Unite dar preponderent pentru Muzeul de Ştiinţe Naturale de la New York [AMNH/American Museum of Natural History], care a fost implicat foarte mult pe partea de reconstituire, de ilustrare originală a filmului. În afara câtorva care au fost preluate din alte surse, cea mai mare parte au fost create special de el pentru filmul meu şi la asta au contribuit şi paleoantropologi deoarece ilustraţiile de oameni preistorici sunt realizate după schelete, măsurători, proporţii, ş.a.m.d. Apoi am avut şansa să găsesc un compozitor extraordinar din Boston [Eric Dahlman] şi un altul în Ţara Galilor [Simon Thorne], care înregistrase un album care se numeşte chiar Neanderthal şi conţine voci imaginate ale Oamenilor de Neandertal [discul, ce conţine 10 piese, a fost lansat în 2009 – n.r.], aşa cum şi le-a închipuit în baza unei cărţi publicate sub titlul Singing Neanderthals de către un profesor de arheologie care a studiat tractul vocal şi felul în care erau urechile oamenilor preistorici. Deci este un album deopotrivă artistic şi ştiinţific din care am avut posibilitatea să preiau teme şi să le folosesc în film.

sfinx

Snow Sphinx. Ilustrație de Viktor Deak.

Crezi că ai fi putut realiza acest film dacă nu ai fi fost şi propriul producător?

Nu, mai ales că acum lucrez, tot ca producător, la alte două documentare legate de Omul de Neandertal, deci merg mult mai departe decât în Enigma Sfinxului din Carpaţi. Totul a pornit de la cercetarea mea ca producător, de unde pot să iau cele mai bune şi interesante materiale ca să pot să reconstitui pe cât de mult posibil, în limita financiară şi a timpului disponibil, ca să fac cel mai bun produs pe această tematică. Deci cumva, pasiunea mea personală m-a dus mult mai departe decât dacă eu aş fi fost pur şi simplu angajată ca producător. Totul a pornit de la o pasiune enormă şi de la un timp pe care l-am alocat fără să bifez orele. Dacă acest proiect ar fi fost unul în care mă implicam strict profesional până la un punct, sigur, m-ar fi interesat să fie unul de calitate însă nu aş fi dat de câteva ori mai mult din mine dacă ar fi fost făcut de altcineva pe un subiect care mi s-ar fi părut interesant dar nu mai mult.

oana ghiocel

Celelalte filme pe care le ai acum în lucru sunt tot unele de suflet?

În acelaşi timp cu Enigma Sfinxului am făcut în România şi un alt film, care se numeşte Cultul ursului, în care a fost implicat David Quammen, un reputat scriitor de ştiinţă, contributor și explorator National Geographic, care venise cu mulți ani în urmă să studieze populaţiile de urşi bruni din România şi care trage în film nişte concluzii foarte interesante despre urşi şi viitorul omenirii, dar şi fostul editor-şef de la National Geographic Romania, Cristian Lascu. Cel din urmă este practic protagonistul acestui al doilea film al meu legat de Neandertal, ce are ca subiect o descoperire făcută în Munţii Apuseni, un aranjament de cranii într-o formă ca de cruce care nu aveau cum să fie poziţionate astfel de fluctuaţiile din peşteră, pentru că ele au fost găsite într-o galerie ruptă de orice contact sau influenţă de peste 30-40,000 de ani. La momentul respectiv nimeni n-a ştiut cum să evalueze acest aranjament de cranii dar Cristian Lascu a intrat în legătură cu diverşi cercetători şi paleontologi din România, Franţa şi Elveţia, care şi-au dat seama că este vorba despre un cult al ursului foarte vechi, ce vine de la Omul de Neandertal. S-a şi publicat pe tema asta pentru că reprezintă cea mai veche dovadă de existenţă al acestui cult. Deci am făcut acest film şi am mai făcut şi câteva scurtmetraje în România dar în ce priveşte Enigma Sfinxului, care în engleză are titlul The Riddle of the Carpathian Sphynx, acest program a fost cumpărat de o firmă foarte cunoscută pentru filmele documentare ştiinţifice pe care le produce şi distribuie pentru BBC, National Geographic, PBS, History Channel, etc, cu birouri în mai multe ţări, se numeşte Off the Fence, cea care a realizat frumosul documentar ce a putut fi văzut anul trecut, România neîmblânzită [scris/regizat de Tom Barton-Humphreys şi narat de Victor Rebengiuc – n.r.]. Nu doar că au cumpărat filmul meu dar au fost extrem de entuziaşti, au zis că răspunde la foarte multe lucruri de interes în timp legate de preistorie şi că sunt bucuroşi că el deschide poarta către ceva nou. Pentru că Sfinxul din Bucegi nu a fost până acum niciodată arătat astfel iar ei intenţionează să îl dezvolte într-un serial. Lucrez deja la partea a doua, care se referă la vechimea reală a Sfinxului, ce trebuia filmată în vara asta, în iunie, când era planificat să vină aici nepotul lui Daniel Ruzo, Javier Ruzo. Aşa cum trebuia să ajungă şi un alt evaluator, un profesor de arheologie de la Boston University care studiază cultura mayaşă. Interesul meu este interdisciplinar, adică vreau să am oameni care vin din geologie, paleontologie, artă, reconstituire, oameni din zone diverse care atacă însă aceeaşi problemă. Cred că aşa atacul e mult mai puternic şi prefer ca povestea să crească prin aducerea în discuţie a noi elemente.

poster

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter