Ioan Big în dialog cu RICK WAKEMAN

Călătorie în spaţiu şi timp cu un muzician astral: RICK WAKEMAN

Lansarea în august a noului său album de Prog Rock, The Red Planet (ALBUMUL LUNII: ‘THE RED PLANET’ - O nouă bijuterie Prog Rock creată de Rick Wakeman), a fost prilejul ideal pentru o incursiune în tandem, chiar dacă de la distanţă, prin... spaţiile şi timpurile unei legende a muzicii, în egală măsură respectat ca virtuoz al claviaturilor şi creator de artă sonoră originală şi perenă, Rick Wakeman. Alegerea unei planete ca sursă de inspiraţie şi perspectivele Prog Rock-ului ca gen muzical, pasiunea pentru explorarea cosmosului şi prietenia cu David Bowie, Jon Anderson sau Ken Russell, trecutul său cu Yes şi prezentul tinerilor interpreţi de muzică clasică, umorul unui Grumpy Old Man şi frustrările muzicianului în showbizul optzecist, sunt doar câteva dintre subiectele care mi se învălmăşeau în minte înainte de a începe dialogul, conştient fiind că nu voi avea timpul să le abordez în totalitate. Rick Wakeman s-a dovedit însă o călăuză incredibil de afabilă prin sistemul lui spaţiotemporal şi am reuşit totuşi să lămuresc măcar o parte din “misterele” legate de personalitatea sa.

Colaj Rick Wakeman

  • Rick Wakeman @Lincoln / foto credit: Lee Wilkinson
  • Cover Album Red Planet

 

De la Journey to the Center of the Earth la Red Planet, pari a fi atras preponderent de ştiinţă şi nu de fantastic, mai mult de Jules Verne decât de J.R.R. Tolkien. Cum aşa, fiindcă în şcoală erai pasionat de artă şi nu de matematică sau fizică?

E adevărat ce spui deoarece am fost întotdeauna fascinat de toate formele de artă însă, în opinia mea, spaţiul, fantasticul şi ştiinţa sunt toate legate între ele. Fantasy-ul vine în mare măsură din ştiinţa pe care o avem dar şi din cea pe care nu o cunoaştem şi vine în extraordinar de multe forme, în cărţi precum O călătorie spre centrul Pământului, în muzica lui Yes sau în arta lui Roger Dean [artistul şi designerul britanic pasionat de Fantasy care a creat coperţi memorabile de albume pentru Yes, Asia, Gentle Giant şi Uriah Heep – n.r.]. Pentru mine necunoscutul este ceva fascinant şi inspirator în muzică ori “The Big Unknown” este, desigur, chiar Universul, spaţiul cosmic şi ceea ce se găseşte în adâncurile lui. Spaţiul mă fascinează şi îmi oferă foarte multe teme pentru a lucra muzical.

 Covers Dean

  • Roger Dean cover albums: 1. cover Fragile Yes Atlantic 1972 / 2. cover Asia – Asia – Geffen, 1982 / 3. cover Anderson Bruford Wakeman Howe – Anderson Bruford Wakeman Howe – Arista, 1989. (sursa longlivevinyl.net)

 

Dar noi, ca oameni, avem probleme să ne gestionăm existenţa ca specie aici, pe Pământ. Ai spus-o şi tu în The Living Tree, albumul şi turneul făcut cu Jon Anderson. De ce continuăm atunci să visăm la stele?

Ai foarte mare dreptate, nu suntem capabili să rezolvăm toate problemele de pe această planetă şi totuşi avem o fascinaţie pentru restul universului. Cred că asta se întâmplă fiindcă avem pe acest pământ prea mulţi lideri, oameni aflaţi la conducere, cărora nu le pasă nici de planeta lor, nici de ţara lor şi nici de oamenii care trăiesc aici şi acest lucru reprezintă o problemă majoră a noastră, a tuturor. Dar nu e nicio îndoială că putem găsi o mulţime de răspunsuri în spaţiul din jurul lumii noastre. După cum bine ştii, cunoaştem extrem de puţine lucruri despre univers, învăţăm în permanenţă, şi faptul că planetele din spaţiu sunt, ca să spun aşa, ‘unspoiled’, nu sunt ruinate de oameni, poate fi unul dintre motivele pentru care ne fascinează. Ele se află în starea naturală în care au fost menite întotdeauna să fie. Marte este una dintre cele mai interesante dintre ele fiindcă, şi asta o ştim aproape cu certitudine, cu aproape două milioane de ani în urmă avea apă, oceane şi râuri, iar singura diferenţă faţă de planeta noastră era că avea mult mai puţin oxigen. Ca asemănare, era probabil cea mai apropiată planetă de Pământ. Şi suntem fascinaţi de ea întrucât studiindu-i caracteristicile încercăm să înţelegem prin indiciile pe care ni le oferă ce s-ar fi putut întâmpla cu ea în aceste două milioane de ani pentru a ne imagina ce s-ar putea întâmpla şi cu planeta noastră.

  • Anderson/Wakeman - The Living Tree

 

Noul tău album, Red Planet, este o călătorie prin diferitele regiuni ale planetei Marte. Cum ai ales-o ca temelie a conceptului muzical? A fost punctul de plecare pentru compunerea muzicii sau a apărut după ce aveai deja în minte o sumă din teme?

A fost încă de la bun început. Am un foarte bun prieten, astrofizicianul Garik Israelian, omul care a dovedit existenţa găurilor negre, pe care l-am cunoscut prin intermediul unui alt bun prieten, Brian May, pentru că ei au fondat împreună cu Stephen Hawking festivalul Starmus. Brian este cel care mi-a facut cunoştinţă cu Garik ştiind de interesul meu pentru spaţiu şi dorind să mă implice şi pe mine în concertele pe care le organizau în cadrul festivalului. Primul la care am participat s-a întâmplat cu şase ani în urmă în Tenerife [Sonic Universe Concert pe care Rick Wakeman l-a susţinut cu trupa sa la Magma Arte & Congresos, avându-l ca invitat pe Brian May – n.r.] şi atunci Garik a menţionat că au în vedere o altă ediţie pentru 2019, de această dată la Zürich, în care îşi propuneau să celebreze 50 de ani de când omul a păşit pe Lună, şi m-a invitat să cânt şi atunci. Am făcut-o împreună cu Hans Zimmer, Brian May, Steve Vai şi o orchestră mare [concertul s-a numit Once Upon a Time on the Moon – n.r.] şi i-am avut în public pe toţi astronauţii încă în viaţă care au ajuns pe Lună, începând chiar cu Buzz Aldrin. A fost fantastic. Tot cu acel prilej, Garik mi-a amintit că în 2021 este aniversarea primei misiuni pe Marte, cea a ruşilor [naveta sovietică Mars 3 a aterizat pe planetă pe 2 decembrie 1971 – n.r.] iar eu, ştiind destul de puţin despre asta, l-am întrebat de ce merită atâta atenţie deoarece mi se pare că aselenizarea e mult mai importantă. Mi-a răspuns că Marte este cea mai fascinantă dintre toate planetele şi drept urmare mi-am propus să aflu mai multe despre ea, mai ales că eram atunci în căutare de idei care să mă inspire în muzică. Am început să cercetez mai adânc, să citesc cărţi şi să mă documentez online, şi având mulţi prieteni la NASA, am primit de la ei fotografii şi informaţii. Odată ce am avut un subiect care să mă atragă realmente foarte mult, nu mi-a fost greu să dau drumul muzicii să curgă. Sigur că muzica nu vine toată dintr-odată ci bucată după bucată de-a lungul timpului, mai ales în vremurile astea stranii, când totul se întâmplă cu o mai mare încetineală. Dar totul s-a legat până la urmă. Fără nicio îndoială însă, dacă nu aş fi fost inspirat de Marte şi de tot ceea ce simbolizează astronauţii, de fotografiile incredibile cu peisajele de pe planetă pe care le-am văzut, nu aş fi avut cum să produc această muzică.

 

  • Starmus Festival 2014: Brian May singing "'39"

Totul a plecat deci de la concertul din cadrul festivalului Starmus din 2014, pe atunci doar la a doua ediţie. Ce te-a mişcat atât de tare încât să devii apoi un participant regulat şi nu doar un performer ocazional? 

Acela a fost un concert special, care a fost şi filmat, dar pentru mine festivalul a fost mai mult decât interesant întrucât era plin de oameni care lucrează la NASA sau în agenţii spaţiale din întreaga lume, de astronauţi, inclusiv uluitorul Alexei Leonov [primul om care a ieşit din navetă în spaţiul cosmic în 1965 – n.r.], cu care am avut un dialog nemaipomenit. Eu nu sunt un astrofizician ci doar un muzician îndrăgostit de misterul spaţiului şi al stelelor şi a tot ce are legătură cu acestea, spre deosebire de oameni ca Brian May care este doctor în astrofizică, un tip foarte deştept, Garik Israelian, foarte, foarte deştept, Stephen Hawking, incredibil de deştept... deci eu, un muzician, m-am simţit binevenit în grupul lor. Nu sunt om de ştiinţă, nu înţeleg ce se întâmplă acolo în spaţiu, dar ştiu că spaţiul mă interesează şi mă atrage. Am fost la conferinţe susţinute de Stephen Hawking când acesta încă trăia [celebrul fizician şi cosmolog a decedat în 2018 – n.r.], din care îmi amintesc că una a durat aproape două ore, şi n-am înţeles nici măcar un cuvânt din cele spuse de el dar întotdeauna am fost fascinat de ce-am auzit.

Red Planet Cover

În booklet-ul lui Red Planet menţionezi că ai avut în minte sfaturi preţioase pe care ţi le-a dat de-a lungul timpului regretatul David Bowie. Prietenia voastră datează din anii când Bowie compunea şi el inspirat de spaţiu şi aţi înregistrat împreună piese ca Space Oddity sau Life on Mars?. Care a fost liantul relaţiei voastre?

Cred că totul a început la scurt timp după ce-am înregistrat cu el Space Oddity [1969] când, după ce mai fusesem cu el în nişte festivaluri, m-a invitat la masă şi m-a rugat să fac partea de pian pentru alte câteva piese ale lui, spunându-mi de planurile pe care le avea cu Hunky Dory [1971] şi cum îşi dorea ca albumul să fie orientat mult spre pian. Din acel moment, muzical, am devenit foarte buni prieteni. Am înţeles ce voia şi asta e foarte important când lucrezi cu alţi muzicieni, să îi înţelegi astfel încât să fii în măsură să le oferi ceea ce aşteaptă de la tine. Apoi am devenit prieteni şi social, pe vremea când amandoi locuiam în Elveţia, în apropiere de Montreux. Obişnuiam să ne întâlnim într-un club micuţ, The Museum Club, ori de câte ori eram amândoi prin zonă, deci de câteva ori pe an. Şi am ramas foarte buni prieteni, social şi muzical, până la final. David a fost un om remarcabil şi cred că numele lui va fi amintit de oameni şi în următorii 100 de ani.

 

  • David Bowie – Space Oddity (Official Video)

 

Muzică şi stele... mai demult, referindu-te la No Earthly Connection, albumul tău de Prog-Rock din ‘76 legat tot de spaţiu, erai convins că muzica este lipsită de sens dacă nu este conectată cu alte universuri. Putem să ascultăm şi Red Planet tot din această perspectivă?

Absolut, absolut. Muzica vine în multe forme. Dacă eşti pregătit pentru ceva... dacă-mi ceri să îţi compun o bucată muzicală în acest moment, mă voi aşeza la pian şi probabil voi reuşi să compun ceva. N-ar fi ceva inspiraţional sau ceva care să te facă să te întrebi mirat din prima ‘Oare de unde vine muzica asta?’ ci ar fi ceva bazat pe ştiinţa mea - pe cunoaşterea pe care am acumulat-o - de a compune muzică. Dar muzica e ceva pe care nu o poţi ţine în palmele tale şi atunci... de unde vine ea? Am făcut un album cu vreo 20 de ani în urmă, care se numea Out There [LP din 2003, dedicat astronauţilor care şi-au pierdut viaţa în misiunea Columbia – n.r.], care pleca de la această întrebare şi era un fel de fază următoare după No Earthly Connection, unde am încercat să privesc spre spaţiul exterior nouă întrebându-mă de unde vine muzica şi, în general, arta. Poate dintr-acolo? S-ar putea să ne scape, să ne lipsească un anume sens şi nu avem un răspuns, şi poate de aceea o iubesc atât de tare, tocmai pentru că nu există o explicaţie ştiinţifică pentru originea artei. Şi nimeni nu va fi vreodată capabil să dea una. Deci muzica are legătură cu spaţiul.

  • Rick Wakeman - Universe Of Sound | Out There

 

Fiindcă ai menţionat No Earthly Connection... o paranteză. Parte din muzica de pe album a fost inspirată de experienţa ta dintr-o noapte din 1975 când ai văzut pe cer un OZN. Poţi să îmi spui mai multe despre acea întâmplare?

Yeah, îmi aduc aminte foarte bine de ea. Eram cu trupa mea, cu English Rock Ensemble, în turneu prin America şi petreceam câteva zile în Miami pentru nişte înregistrări şi un concert. Camera mea avea un mic balcon ce dădea spre Atlantic şi mă aflam acolo când am remarcat o lumină care se mişca pe cer şi părea a fi o stea căzătoare. Doar că am observat că nu are o traiectorie rectilinie ci se opreşte, se întoarce din drum, cu alte cuvinte se mişcă într-un fel ciudat. Sigur că m-am gândit c-ar putea fi un avion sau un elicopter dar nu se comporta deloc ca şi cum ar fi unul. Atunci s-a auzit un ciocănit în uşă şi a intrat basistul meu, Roger Newell, un om la fel de fascinat de spaţiu ca şi mine. S-a dus direct în balcon şi m-a întrebat: ‘Ai văzut aia?’. ‘Tocmai mă uitam la ea.’ ‘Ce crezi că e?’ ‘Hai să privim lucrurile raţional, nu e un aeroplan, nu e o stea căzătoare şi nici cometă, nu e un elicopter, deci nu am nici cea mai vagă idee ce-ar putea fi.’, i-am răspuns. Atunci el a zis: ‘Cred că ne uităm la un OZN!’. ‘Ei bine, mi-ar place să zic asta dar ar trebui să tăcem amândoi din gură fiindcă lumea o să creadă c-am înnebunit.’ Interesant a fost însă că a doua zi dimineaţa, la radio, s-au difuzat o multime de mărturii ale unor persoane dar şi de la diverse observatoare din Florida care văzuseră ceea ce am privit şi eu şi Roger. Ne-am simţit uşuraţi că nu am fost singurii, mai ales că nimeni nu a putut explica ce ar fi putut fi acolo pe cer, iar asta n-a făcut decât să ne reaprindă interesul pentru ce se află dincolo de ce vedem şi înţelegem. A fost una din scânteile care mi-a declanşat fascinaţia pentru spaţiu.

 

Spaţiu, ştiinţă, originea artei, sunt preocupări serioase. Eşti o persoană foarte serioasă? Dacă-mi amintesc de gluma cu prostata pe care ai spus-o pe scenă în 2017 la acceptarea cu Yes în Rock’n’Roll Hall of Fame, nu pare să fie întrutotul adevărat.

Ei bine, sunt o mixtură. Pot fi foarte serios doar că, uneori, avem cu totii tendinţa să devenim excesiv de serioşi, aşa că eu fac multă comedie aici în UK şi am avut inclusiv propriile mele emisiuni de radio şi TV de comedie [pe postul de radio Planet Rock şi la BBC – n.r.]. Cred că în multe situaţii se impune să fiu serios dar nu uit să contrabalansez asta cu amuzamentul pentru că mie personal mi se pare important să o fac. Momentul Rock and Roll Hall of Fame este un exemplu clasic. Mă uit şi eu la televizor, ca toată lumea, la ceremonii de premiere, la Oscaruri, la Emmy, la Rock’n’Roll Hall of Fame şi cel mai plictisitor lucru legat de acestea sunt discursurile. Cât poţi rezista când îi auzi de atâtea ori spunând ‘Mulţumesc’ mamei lor, tatălui lor, celui care le-a cumpărat prima chitară şi aşa mai departe, că aşa sunt încurajaţi să spună? E plictisitor fiindcă publicul ştie asta oricum şi tot ceea ce şi-ar dori este să audă trupa cântând şi cu asta basta. La Hall of Fame-ul în care am fost şi eu, cu excepţia speech-ului lui Joan Baez care chiar a avut ceva de spus, toate discursurile [în 2017 au mai fost primiţi ELO, Journey, Pearl Jam şi Tupac Shakur – n.r.] au fost mai mult sau mai puţin adormitoare... îi auzeai pe oamenii din auditoriu cum vorbesc între ei în timpul acestora. Când mi-a venit rândul să zic ceva, am ascultat îndemnurile lui Trevor Rabin şi Jon Anderson... ‘Live it up!’. I-am spus lui Trevor că nu sunt cunoscut ca performer de comedie în America dar el mi-a replicat că ‘În curând o să fii dacă spui cu accent una dintre glumele tale.’ OK, am intrat în scenă, am făcut câteva poante ca să văd cum reacţionează publicul şi oamenilor le-a plăcut fiindcă era o schimbare binevenită faţă de momentele plictisitoare cu muzicieni mulţumind mamelor, bunicilor, caselor de discuri şi primilor lor profesori de muzică. În esenţă asta a fost, o încercare a mea de a înveseli atmosfera unei ceremonii care altfel, de cele mai multe ori, este mult prea serioasă.

  • Yes Induction Acceptance Speeches Rock & Roll Hall of Fame 2017

 

Rămânând pe această potecă, ce te-a determinat să scrii cele două volume din seria autobiografică Grumpy Old Rockstar, ambele extrem de amuzante, şi, mai ales, să le dezvolţi într-un concept de turneu? Ambele sunt despre muzică şi stele... ale Rock-ului şi ţi-au adus o mulţime de noi fani.

E adevărat ce spui. Făcusem deja acele show-uri de televiziune [Grumpy Old Men pe BBC Two, între 2003 şi 2006 – n.r.] în care mă obişnuisem să povestesc istorioare pe care le-am trăit şi am fost încurajat de mesajele primite pe website în care oamenii mă întrebau de ce nu scriu o carte în care să adun o mare parte dintre ele. Am fost apoi contactat de doi publisheri importanţi care m-au ofertat şi, până la urmă, am făcut Grumpy Old Rockstar [2008] care a mers foarte bine. ‘Mai faci una?’ Am răspuns ‘Da, căci mai am destule poveşti pentru încă o carte.’ şi am scris Further Adventures of a Grumpy Old Rockstar [2010]. Tu ai dreptate pentru că ambele mi-au adus la concerte un public cu totul nou, cel care mă descoperise datorită cărţilor, şi atunci am început să mixez în spectacole muzica şi istorisirile, ceea ce a făcut lucrurile şi mai interesante pentru mine. I think I am a man of many emotions.

 

Rick Wakeman colaj

  • Rick Wakeman în studio

 

Tot apropo de umor, spune-mi câte ceva despre straniul tău album Rock ’n’ Roll Prophet din 1982, singurul din discografia ta pe care poţi fi auzit cântând şi cu vocea, etichetabil mai degrabă ca o parodie. Am rămas siderat când l-am ascultat prima oară. Do You Believe in Fairies?... Rick Wakeman îmi cântă despre zânuţe?

Ha, ha, ha. Albumul este un amestec de seriozitate şi parodie, ai dreptate. Ce s-a întâmplat a fost că... muzica era în schimbare. Muzica se schimbase deja foarte mult începând cu 1979-80. Aveam obligaţia să fac un album iar casa de discuri mi-a cerut să fac unul care să sune ca Buggles [trupa de New Wave fondată în ’77 de Trevor Horn şi Geoff Downes – n.r.]. Le-am spus ‘Eu fac albume ca să sune ca mine, nu pot să fac unul care să sune ca alţii.’ dar mi-au replicat scurt că Prog-ul este mort. Le-am spus atunci că nu sunt de acord şi că Prog-Rock-ul e doar în adormire. Muzica nu moare niciodată, se va întoarce întotdeauna şi îşi va regăsi locul. Dar trebuia să fac un album şi cum locuiam în Elveţia în acea vreme, am discutat cu inginerul meu de sunet şi am descoperit în studio câteva instrumente noi, extraordinare, precum Polymoog-ul [sintetizatorul analog polifonic manufacturat de Moog Music între 1975 şi 1980 – n.r.] sau Prophet-5 [primul sintetizator programabil cu microprocesor încorporat, fabricat între 1978 şi 1984 de Sequential Circuits – n.r.] care avea o uimitoare bancă de sunete şi am decis să o folosesc, fără a avea însă intenţia de a realiza un album de Prog Rock fiindcă ştiam că label-ul nu va dori să îl lanseze. Practic am hotărât să realizez un amestec de teme de bună calitate şi provenienţă, pe care să îl fac astfel încât să sune... ‘fun’. Pe atunci se înregistrau o sumedenie de discuri de comedie iar eu aveam un bun prieten, actorul englez de comedie John Inman [Mrs. Humphries din popularul sitcom Are You Being Served? – n.r.], care nu mai acum e printre noi şi care a fost unul dintre primii actori gay din televiziunea din UK, care m-a întrebat: ‘Ai vreun cântecel pe care l-aş putea interpreta şi crezi că mi s-ar potrivi?’. ‘De fapt, chiar am unul’, i-am răspuns, ‘unul la care abia am început să lucrez, se numeşte Do You Believe in Fairies?’. ‘E perfect’ a zis el şi a încercat să îl înregistreze. Din păcate, John nu era cântăreţ... a fost un mare actor şi dansator dar nu putea cânta. Am stat cu el o zi întreagă în studio - mai am şi acum o copie a înregistrării pe undeva – dar a trebuit să renunţăm până la urmă la idee. Ne-am distrat însă atât de bine încât inginerul meu m-a întrebat: ‘De ce n-o cânţi tu?’. Da, în fond, de ce nu? Şi, din amuzament, m-am apucat să o cânt şi nu doar pe aceasta ci şi alte piese [încă două, Maybe ’80 şi I’m So Straight I’m A Weirdo – n.r.]. Mie nu-mi place să cânt şi de aceea utilizez alţi vocalişti ca să îmi interpreteze compoziţiile dar pentru acest album am decis să încalc fiecare regulă din cele pe care mi le stabilisem în toată existenţa mea de muzician. A fost singura oară. Asta nu înseamnă că el nu conţine piese care chiar îmi plac dar albumul e un statement legat de starea mea de spirit din acea vreme pentru că eram frustrat de industria muzicală şi de tot ce gravita în jurul ei. Prin el am vrut cumva să spun că, dacă managementul şi publisherii mei nu mai iau în serios, nici eu nu am de ce să fiu serios. Când le-am dat albumul au fost uluiţi. ‘Ce-i asta?!?’... ‘Ăsta-i albumul. Este exact ceea ce simt eu în acest moment’, el fiind un amestec muzical de confuzie, sunete noi, pastişă, căutări, felurite găselniţe şi multă ironie. ‘Nu putem scoate aşa ceva pe piaţă!’ ‘Foarte bine. E decizia voastră, eu v-am dat un album.’ Şi totuşi a fost până la urmă lansat la un label, Moon Records, după care a fost mutat la President Records şi acum, după atâta timp, aud oameni care spun că au urât albumul când a apărut pentru că n-au înţeles nimic dar acum descoperă în el o mulţime de lucruri care le plac cu adevărat. Deci e un album care a fost desfiinţat atunci de către cei care l-au ascultat dar care a revenit şi asta pentru că el conţine, asta-i părerea mea, elemente muzicale interesante.

  • Rick Wakeman - Ascraeus Mons | The Red Planet

 

Convingerea ta era că Prog Rock-ul e doar adormit. Revii acum la el cu Red Planet şi ca să o faci ai fost susţinut inclusiv de cererile constante venite din public. Înseamnă asta că Prog-ul are încă un viitor într-un peisaj muzical dominat de DJ şi mixaje realizate pe computer? 

Neîndoielnic, putem vorbi de o resurgenţă a Prog Rock-ului în ultimii ani. Au apărut o mulţime de trupe noi de Prog care au stiluri distincte pentru că, după cum ştim, Prog Rock-ul a evoluat în diferite forme muzicale, ceea ce e nemaipomenit. Probabil că nu va mai atinge niciodată anvergura revirimentului din anii ’90 [Al Treilea Val Prog, reprezentat de formaţii precum Dream Theater, Spock’s Beard sau The Flower Kings – n.r.], dar cu certitudine va avea o viaţă frumoasă pentru că există acum destule locaţii şi festivaluri de Prog Rock încât aceste noi trupe să se simtă încurajate şi să-şi câştige un public. Prog-ul are acum un acoperiş sigur şi e îmbucurător că tinerii ajung să descopere Prog Rock-ul şi să se bucure cu adevărat ascultându-l. Şi n-ar avea niciun motiv să nu se bucure fiindcă eu nu cred că muzica are marcată pe ea data când a fost compusă. Muzica ar trebui să fie doar... muzică. Ascultă marea muzică clasică, nimeni nu se întreabă vreodată când Mozart a compus aia sau când Wagner a compus cealaltă... doar asculţi acea muzică şi îţi place sau nu-ţi place. De asta şi Prog Rock-ul e din nou pe val, că nimeni nu se întreabă când a fost înregistrată acea muzică sau când a fost compusă ci, pur şi simplu, ea îţi place sau nu.

 

Deviem spre film, amintindu-mi că ai fost noul Mesia realizat în laboratorul lui Wagner în Lisztomania lui Ken Russell iar OST-ul compus de tine pentru un alt film al lui, Crimes of Passion, a fost inspirat deopotrivă de călătoria lui Neil Armstrong pe Lună şi de Simfonia a 9-a al lui Dvořák. Vorbeşte-mi un pic de colaborarea cu Ken Russell.

L-am iubit pe Ken. Ken m-a învăţat atât de multe despre muzica de film cum nu-ţi poţi imagina. Practic tot ce am învăţat vreodată despre cum se face muzică pentru filme am învăţat de la Ken Russell. A fost îngrozitor de neînţeles de către mulţi oameni şi cea mai mare parte din industria filmului era înspăimântată de el fiindcă era prea deştept pentru ea. Folosesc rar cuvântul dar cred că Ken Russell a fost un geniu. Asta nu înseamnă că am căzut tot timpul de acord... am citit într-unul din articolele despre el că mă consideră unul dintre cei mai buni compozitori cu care a lucrat şi apoi, în altul, că am fost pentru el un coşmar absolut. L-am reîntâlnit cu puţin timp înainte de a muri şi l-am întrebat care din cele două păreri este cea adevărată iar el mi-a spus: ‘Ambele sunt adevărate. Când ţi se pune o întrebare şi dai un răspuns, acel răspuns este o reflecţie a ceea ce simţi tu în momentul în care este pusă întrebarea. Momentele în care am fost întrebat referitor la tine erau diferite şi deci răspunsurile mele au fost tot diferite dar ambele adevărate.’

 

  • Rick Wakeman In Conversation With Simon Mayo - Lisztomania
 

Revenim la muzica clasică. În ultimii ani ai dedicat mult din timpul şi energia ta ca să încurajezi tinerii muzicieni. Mă gândesc de exemplu la The Orion Orchestra pe care ai valorizat-o în al tău Piano Odyssey din 2018. Ce te motivează să o faci?

În ziua de azi e foarte greu ca tinerii performeri şi în special cei din orchestre să primească vreo şansă în industria muzicală iar The Orion Orchestra a fost înfiinţată tocmai pentru ca aceşti tineri muzicieni să aibă locuri în care să poată cânta şi să fie implicaţi în proiecte muzicale. Una dintre cele mai mari dificultăţi este aceea că multe din companiile de film care utilizează pe scară largă orchestre le preferă pe cele care au deja un nume binecunoscut, ca London Symphony Orchestra sau Royal Philharmonic Orchestra, iar eu am simţit că asta e foarte, foarte greşit, pentru că aceşti tineri muzicieni au nevoie să acumuleze experienţă în marile studiouri sau susţinând concerte în turnee, mai ales că sunt nişte performeri fenomenali. Aşa că i-am luat eu în studio şi în turneu, am devenit foarte buni prieteni şi de aici mulţi au ajuns să lucreze în mari orchestre de pe glob. Pentru că o bună parte dintre cei pe care i-am cunoscut sunt mai buni decât muzicienii din orchestre reputate. Deci cred că este important şi întotdeauna am încercat să fac asta. Inclusiv cu membrii trupei mele, căci uită-te de exemplu la Lee Pomeroy, pe care l-am cunoscut cu mai bine de 20 de ani în urmă şi m-a convins de la bun început că este un basist uimitor, pentru că până la el nu credeam că cineva poate rivaliza cu Chris Squire sau John Entwistle. În momentul de faţă el nu mai cântă doar cu mine ci a devenit basistul #1 pe care trupele îl caută, plus că a avut multe colaborări cu Steve Hackett şi a cântat şi cu Jeff Lynne [în plus, Pomeroy este şi membru al formaţiilor de Prog Rock britanice Headspace şi This Oceanic Feeling – n.r.]. Cred că este important să oferi şanse căci şi eu am primit când eram foarte tânăr. Jon Anderson este un foarte bun exemplu. Când aveam 16 ani, Jon obişnuia să cânte ca să se distreze într-un club din West London cu o trupă de băieţi foarte buni, eu mă mai duceam pe acolo şi el m-a invitat odată pe scenă să cânt cu ei. După aceea a continuat să îmi ofere o mulţime de oportunităţi şi aşa ne-am şi împrietenit. E foarte important să dai şanse tinerilor, foarte important.

 

RW

  • Rick Wakeman / foto credit: Lee Wilkinson

Am vorbit de tinerii de pe scenă, să vorbim şi de tinerii din public. Te implici activ în Marylebone Music Festival, ai proiectul pentru copii Noisy Notes împreună cu steaua de televiziune şi dirijoarea Sue Perkins... cum pot fi determinate noile generaţii să guste “prăfuita” muzică clasică?

Dacă privim înapoi spre o parte din anii ’60 şi spre anii ’70 în totalitatea lor, vedem că era o separare foarte clară a diferitelor stiluri muzicale şi a diferitelor tipuri de public. Uitându-te la principalele direcţii care sunt muzica Pop şi Rock şi muzica clasică, constaţi că cei din orchestrele de muzică clasică nu înţelegeau şi nu voiau să înţeleagă ce se întâmplă pe partea populară a muzicii şi la fel şi publicul lor. Dacă vii însă spre anii ’80, de fapt mai mult spre ’90, observi că membrii orchestrelor au conştientizat dintr-odată şi au devenit interesaţi de faptul că mulţi muzicieni din Rock sunt realmente bine pregătiţi şi virtuozi. Eu m-am numărat printre norocoşi fiindcă aveam o educaţie ‘clasică’ [Rick Wakeman a luat regulat lecţii de pian de la vârsta de 7 ani – n.r.], o diplomă de studii de muzică [Royal College of Music – n.r.], astfel încât, în momentul in care aveam de lucru cu orchestrele, acestea mă luau în serios... considerându-mă, într-o anume măsură, unul de-al lor. Situaţia a continuat să se îmbunătăţească până în prezent şi iată de ce. Poţi scrie notele unei compoziţii muzicale şi oricine, de oriunde, care ştie muzică, poate să o interpreteze şi asta e nemaipomenit... dar ceea ce nu poţi pune în scris din muzică este ceea ce trebuie să simţi când o interpretezi şi e o mare diferenţă între a interpreta o compoziţie al lui Beethoven, Schubert ori Schumann şi a interpreta o piesă Rock. De exemplu, aveam în mod frecvent probleme cu instrumentele cu coarde însă acum muzicienii din orchestră înţeleg perfect cum trebuie să interpreteze o piesă Rock iar cei din trupă înţeleg cum interpretează aceştia. Deci nu mai există acea separare între feluri diferite de muzică iar asta duce la dispariţia separării dintre tipurile de public. Şi mai e şi faptul că, sigur, nu mai există acea stigmă apropo de muzica pe care o asculţi cu plăcere. Nu prea mai vezi cazuri când cineva spune ‘Mie îmi place muzica Folk’ iar altcineva reacţionează prin ‘Cum poţi asculta aşa ceva? E oribilă!’. Nu prea se mai întâmplă şi cred că în colecţia de muzică a fiecăruia există piesele preferate dar şi foarte multe altele, de facturi diferite.

 

RW FACEBOOK

  • Rick Wakeman - back in the 70s. Credit foto / Neal Preston/CORBIS

 

Dacă tot ai sugerat să privim înapoi, nu-ţi lipseşte câteodată statutul de superstar dobândit cu Yes, cu râuri de alcool, duzini de groupies şi petreceri nonstop?

La cât de urât sunt, n-am avut parte de groupies :) În anii ’70, când, aşa cum spuneai, aveam statut de superstaruri, ni se purta de grijă în toate privinţele... duceam o viaţă în lux, e adevărat, dar asta nu durează la nesfârşit şi nu poţi decât să te bucuri cât o ai şi să fii pregătit să treci în următoarea etapă a vieţii tale. Muzica Yes am însă ocazia să o mai cânt. Am făcut două show-uri cu Journey to the Centre of the Earth anul trecut la Royal Festival Hall iar acum doi ani am avut cântare pe O2, care rămâne cea mai mare locaţie de concert din Londra, unde m-am jucat din nou cu ARW [Jon Anderson-Trevor Rabin-Rick Wakeman] pentru că mai cântasem în formula asta pe parcursul ultimilor ani... deci am mai avut şansa să cânt Yes în arene mari şi festivaluri şi încă o mai am. Ca să fiu sincer cu tine, eu sunt foarte fericit când am posibilitatea să cânt şi nu mă interesează unde o fac, atâta vreme cât pot să urc pe scenă, să cânt şi să mă simt bine şi, sper eu, şi cei care se află în public se simt şi ei bine. Atunci sunt fericit. N-am probleme de astea că de ce nu cânt numai în locaţii mari. Sigur, îmi face placere s-o fac dar sunt la fel de fericit cântând şi în săli mici atâta vreme cât am muzica mea.

RICK WAKEMAN

Am ajuns la concluzia că în momentul în care numele meu va fi adus în discuţie iar Sfântul Petru de la poarta raiului îi va spune lui Dumnezeu ‘A venit din nou’, i se va răspunde cu ‘Nu suntem pregătiţi pentru el, trimite-l înapoi.’, spuneai odată apropo de lungul şir de boli şi accidente care te-au afectat de-a lungul anilor. Cum ţi-au modificat acestea perspectiva asupra vieţii?

Am avut numeroase probleme de sănătate [trei atacuri de cord, ciroză hepatică, dublă pneumonie, pleurezie, diabet – n.r.], într-adevăr, şi o mulţime de oameni spun că ar fi trebuit să fiu mort de mulţi ani dar uite că am ajuns la 71 de ani, mă simt bine şi am încă numeroase lucruri de făcut în viaţă mai ales că, în general, problemele de sănătate te fac să realizezi cât de preţioasă este aceasta. Încerc să am grijă de mine cât de bine îmi stă în putinţă şi asta-i tot ce pot face. Am încă o mulţime de proiecte pe care vreau să le duc la bun sfârşit, unul dintre ele fiind acela că îmi doresc să încep o nouă viaţă împreună cu soţia mea într-o casă nouă, deci... age catches up with us but we don’t have to catch up with age.

 

      • Interviu de IOAN BIG

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

      • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter