ARTE VIZUALE: CRISTINA MILEA “Orice aş face, încep din minimalism şi termin în baroc”

Interviu de IOAN BIG 

Orice ar face, Cristina Milea însufleţeşte materialul. Textil sau plastic, gelatină sau metal, nu contează. În concepţie minimalistă - ca scenografia şi costumele de inspiraţie extrem-orientală din Persona lui Bergman de la Odeon - sau barocă - precum cele din Legături primejdioase de la Teatrul Mic (pentru care a fost nominalizată anul acesta la Premiile UNITER) -, nu are importanţă. Pentru Cristina Milea materialul este purtător activ de mesaj şi nu element inert de suport vizual al unui act performativ. Originalele viziuni ale creatoarei au un caracter organic redând ambientului valenţele participative în existenţa umană, fără de care aceasta şi-ar pierde în foarte mare măsură relevanţa ori sensul, indiferent că avem în vedere performance-uri coregrafice (Urban GIF Show - Florin Fieroiu, Val şi Cetatea Sufletelor - Vava Ştefănescu), instalaţii (Hikikomori – Vlaicu Golcea), filmul (Poarta albă – Nicolae Mărgineanu) sau spectacolul teatral (Goldberg Show – Mihai Măniuţiu, Lucia patinează – Radu Afrim, Loochy & Moochy – Andreea Vulpe). Orice ar face, Cristina Milea revalorizează materialul. Prin infuzarea lui cu o vitalitate nematerială. Îl ajută să se descopere şi să fie descoperit. Redescoperit.

Colaj Cristina Milea

Cristina, la un deceniu după Masterul la UNArte în Recycling Art, lucrezi intens în vara asta la o colecţie vestimentară concepută plecând de la materiale reciclabile deci ai rămas fidelă preocupărilor tale artistice de început. Se poate traduce în română Recycling Art?

Am încercat şi eu acum 10 ani când îmi scriam lucrarea, când o denumeam “reciclare artistică aplicată pe o piesă de teatru”, dar nu am găsit o formă care poate fi tradusă mai uşor. În schimb, de curând, am sesizat că eu folosesc un termen foarte greşit. Eu nu fac reciclare sau “recycling art”, fac Upcycling Art. În ceea ce faci, upcycling înseamnă să iei deşeuri şi tot felul de resturi organice - pe teme pe care şi le alege fiecare artist - cărora le dai o altă valoare şi o altă utilitate. Nu iau o sticlă de plastic şi o reciclez tot sub forma unei sticle de plastic ci o transform şi îi dau o altă dimensiune. Şi se pare că asta se numeşte upcycling. E o formă de artă destul de nedefinită care vine din Arte Povera, cred, de a folosi cele mai ieftine materiale pe o temă în care vrei să schimbi ceva în lume şi să dai nişte exemple prin tot studiul ăsta pe materiale. Ce se întâmplă la nivel mondial şi mi-a atras atenţia se numeşte “Junk Fashion” care, pentru mine, în sfârşit, e un termen foarte clar şi pot rezona cu el. În zona de Junk Fashion sau de Junk Couture se întâmplă destule concursuri la care am încercat şi eu să particip dar mi-am dat seama că nu mai sunt tânără. Am găsit un concurs în Irlanda, cred că pe Junk Fashion era singurul apărut recent... că toată perioada de pandemie asta am făcut, şi am descoperit că întârziasem cu aproape 10 ani pentru limita lor de vârstă. Mi se pare o chestiune foarte inteligentă pe care ei o fac, îşi dau seama că nu mai pot educa masele adulte şi atunci încearcă să dezvolte o temă nouă şi foarte fresh cu persoane foarte tinere, cu artişti care au de la 8 ani încolo... şi mi se pare că se formează un nou curent care, probabil, când cei de 8 ani or să aibă vârsta noastră, va fi un stil în sine şi nu o influenţă cum este astăzi. Eu, la 17 ani, nu aveam şi nici nu ştiam că mă interesează dar cred că astăzi o fată sau un băiat de 17 ani chiar ştie ce înseamnă fashion.

 

De ce continui să rămâi atrasă de această formă aparte de exprimare a creativităţii?

Pentru mine e un tip de magie aici, să iei ceva care nu valorează absolut nimic şi e demn de aruncat la gunoi şi să îi dai un alt tip de valoare în afara unui preţ de pe piaţă al materialelor. Şi n-a venit neapărat dintr-o lipsă de buget. A început când eram foarte mică... primul concurs la care m-am înscris se numea “Fii un artist al Dunării” şi a fost şi primul premiu pe care l-am câştigat, o cutie de carioci. Era ceva, m-a ţinut până în clasa a 9-a. Şi mi-am dat seama că e ceva ce mi-ar plăcea foarte mult să fac. Pentru mine a fost apoi un şoc că era un singur loc în Deltă în care mergeam, Mila 23 se numeşte, care nu mai are nicio legătură cu ce era când eram eu mică pentru că, încă din adolescenţă, nu mai vedeam apa de cât gunoi era după ce au deschis toată zona aia turistică. De curând am scris şi un text pe tema asta crezând că apelez mult la imaginaţie şi când am terminat mi-am dat seama că am povestit tot ce-am trăit de când eram mică până acum... m-a dezamăgit un pic fiindcă speram să fie şi o parte fictivă :) Nici nu mai ţin minte pe la ce vârstă, dar cred că pe la 17 sau 18 ani, am văzut un documentar despre plastic şi despre nivelul de toxicitate al plasticului aruncat în apă, care se degradează în etape până la 800 de ani. De când s-a lansat studiul n-au trecut nici măcar 100 de ani ca să ne prindem dacă, într-adevăr, în 800 de ani se degradează sau nu se transformă în altceva. Mă doare foarte tare subiectul ăsta pentru că mi se pare că e un tip de ignoranţă imposibil de acceptat, mai ales că, de fapt, e atât de uşor să nu faci asta. Dar lipseşte informaţia. Eu cred că plasticul a apărut foarte târziu în România căci îmi amintesc de când eram mică şi bunica mea strângea sute de punguţe de plastic - era pentru ea o plăcere să le adune - dar nimeni nu-şi dădea seama ce face de fapt.

 

Să revenim totuşi la tine şi la conversia unei preocupări pur personale în lucrări de artă vizuală...

Acum patru ani, când am ajuns în India, nimic nu a stat în picioare din ce văzusem în documentare încercând să mă pregătesc pentru un alt nivel cultural şi o altă zonă. Dar am şi fost într-una din cele mai sărace regiuni din lume, unde e facultatea lui Tagore, în Shantiniketan în Calcutta [Rabindranath Tagore a fondat în 1901 şcoala Brahmacharya Ashram, ce avea să devină ulterior Visva-Bharati University, cu reputata sa secţie de Performing & Visual Arts – n.r.], unde păţesc de fapt povestea asta cu mormanele de gunoaie pentru că plasticul a apărut la ei abia acum 15 ani. Oamenii, obişnuiţi fiind să-şi facă ei cănuţa din lut nears în care-şi beau iaurtul, o aruncă şi în 2-3 zile devine pământ la loc ori plasticul nu păţeşte chestia asta şi atunci oamenii n-au apucat să se obişnuiască cu ce nivel de toxicitate au de-a face. Şi nu ştie niciunul din noi. Nici măcar nu ştim ce păţim dacă bem apă ţinută în PET-uri ambalate şi sigilate timp de şapte luni. Cu toate studiile făcute, sunt convinsă că încă nu ştim ce anomalii se pot naşte. Dar eu nu sunt chiar bunul samaritean să mă gândesc doar la salvarea planetei ci mi-am dat seama că am o pasiune să mă joc cu materialele astea. Mai demult am făcut studiu, am luat saci întregi de preforme de PET-uri [matriţa în care este injectat polietilenul – n.r.] de la fabrica de la Braşov şi am făcut cu ei decorul la Contra iubirii al lui Radu Nica [montarea de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, ce a avut premiera în iunie 2013 – n.r.] pe reciclare, doar plastic. Trei luni, am ratat primăvara, s-a jucat doar de 5 ori, dar, din punctul meu de vedere, acolo a fost prima mea întâlnire cu gustul meu real ca scenograf. Altfel, de patru ani cochetez cu ideea să nu mai fac decoruri de teatru şi mi-a fost foarte greu să ajung la o explicaţie dar, de curând, mi-am dat seama şi de ce: pentru că eu lucrez handmade cam 90% din tot ce propun – nu pot să mă abţin să fac lucruri cu mâna - şi materialele cele mai prietenoase pentru mine sunt cele cu care am experimentat deja. Ştiu că la 400° dispare ‘Borsecul’ de pe plastic iar la 600° e o suprafaţă perfectă şi atunci e un proces pe care deja l-am învăţat şi nu pot decât să mai pun bucăţele şi materiale noi. Şi atunci făcutul unui decor devine o chestie destul de egoistă pentru că sunt liber-profesionistă, nu sunt angajată să am grijă de un decor şi nu cred că îşi permite niciun teatru să refacă un decor de fiecare dată, pentru că-i ceva foarte perisabil şi nu suportă să îi tragi un şut în magazie iar apoi să îl montezi şi să stea în picioare la un al doilea spectacol.

Contra iubirii

↑↓ Decorul la Contra iubirii al lui Radu Nica [montarea de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, ce a avut premiera în iunie 2013]

Contra iubirii 2 

Nu ţi-ar fi mai simplu să produci câteva panouri culisante, nişte bule din spandex şi să mai completezi cu ceva mobilier existent în depozitul teatrului?

E ceva ce nu aş mai face. Nu are nicio legătură cu mine. Respect foarte mult zona arhitecturală pe care o abordează mulţi scenografi dar nu e bucăţica mea. Şi mi se pare cel mai frumos să fiu onestă cu mine şi să-mi dau seama că sunt alţii mult mai buni decât mine la partea asta. De fiecare dată am în minte cuvântul ‘compromis’ când fac o construcţie, nu suport... sau nu înţeleg nevoia reală de a face teatru-n teatru. De a face de fapt casă în casă, să construiesc o uşă, pentru că totul e o convenţie şi oricine înţelege că dacă e o linie luminoasă iar actorul trece pe partea cealaltă înseamnă că a ieşit afară. Adică trebuie să lucreze un pic şi imaginaţia publicului. Mi se pare că subestimăm inteligenţa spectatorilor făcând totul prin prisma didascaliilor traduse ca la Caragiale. Şi e un gust ăsta, se practică foarte mult.

 

Scenografia şi costumele tale din ultima vreme din Legături primejdioaseVal şi Cetatea SufletelorLoochy & Moochy ori Tóték sunt pline de viaţă şi de culoare dar, la începuturi, abordările tale creative erau caracterizate de minimalism, inclusiv la nivelul combinaţiilor cromatice.

Mi-era frică de culoare. Ca gust, destul de clar, eu ador minimalismul. Dar orice-aş face încep din minimalism şi termin în baroc. Frica mea de culoare venea, că acum nu-mi mai este, dintr-un fel de panică în care mi-am petrecut primul an de facultate, eu terminând liceul teoretic, ştiinţe sociale. Tot timpul am avut senzaţia că voi avea un tip de competiţie în facultate căreia n-o să-i fac faţă pentru că majoritatea terminaseră un liceu de profil, din orice oraş ar fi venit, şi aveam senzaţia că au un avans foarte mare în faţa mea. Şi pentru că tot încercam să recuperez, am ars foarte multe etape. Am avut un tip de ambiţie timp de un an cu care nu m-am mai întâlnit niciodată de atunci. Nici până atunci, nici după. Nu ştiu de unde a venit, mi-ar plăcea foarte tare să-i găsesc sursa, dar cred că mi-am dorit atât de tare să fac asta şi să nu sfârşesc la Arhitectură, pentru care mă pregăteam de vreo doi ani, încât n-am putut să reacţionez altfel. Pur şi simplu. 

↓ Cristina Milea, Legături primejdioase

Cristina Milea, Legături primejdioase

Dar ce te-a făcut atunci să crezi atât de mult în tine? Ambiţia putea să nu se dovedească suficientă pentru a performa şi să eşuezi în profesie...

Am luat de-acasă cu mine o teamă faţă de penibil atât de mare încât ani de zile nu am mai întâlnit-o la nimeni. Teamă de penibil, că nu ştiu cum s-o dezvolt altfel. C-aşa am definit-o atunci şi a rămas aşa. Simţeam când va fi ridicol ceea ce fac. Dacă nu aş fi fost în stare să duc un task pe care mi-l propuneam, oricând aveam senzaţia că mă pot opri şi că pot face orice altceva. Eram o combinaţie foarte ciudată. Credeam despre mine ba că sunt o ratată în adevăratul sens al cuvântului sau mă duceam în direcţia opusă în care credeam că sunt un geniu şi c-o să iasă acea chestie.

Legături primejdioase 1 Foto: Bogdan Catargiu

↑↓ Legături primejdioase (1 și 2) foto Bogdan Catargiu

Legături primejdioase 2 Foto: Bogdan Catargiu

Straniu, pentru că reflexiile estetice în lucrările tale nu arată acest tip de pendulare ci denotă mai degrabă o anume consecvenţă.

De foarte multe ori nu mă expuneam. Asta apropo de teama de penibil de care vorbeam. Eu mi-am dorit extrem de tare să pictez, să desenez. De când eram foarte mică îmi băgam forfecuţe în genunchi decupând rochiţe pentru păpuşi şi pictam orice, îmi făceam pensule inclusiv din părul din creştetul capului, crezând că dacă nu văd eu nu vede nimeni, şi îmi faceam culori din plante pisate. Pictam orice, oriunde. Nicio secundă n-am crezut că nu voi face asta dar nu ştiam în ce formă o voi face pentru că scenografia a fost un teren total necunoscut pentru mine şi nici acum nu-i un teren 100% cunoscut. Am văzut prima piesă de teatru la 17 ani. Eu nu ştiam ce-i aia scenografie şi am aflat abia în vremea când dădeam Bac-ul şi mă pregăteam pentru design de interior sau design de obiect. Atunci mi-am dat seama că nu sunt atât de tehnică. Fac schiţele pentru că este nevoie de ele dar eu nu cred în schiţe. Deloc.

Legaturi primejdioase (schița costum) 

↑ Legaturi primejdioase (schița costum)

 

Înţeleg ce spui dar, pe de altă parte, supui materialele cu care lucrezi unui proces de prelucrare, deci vrei-nu vrei trebuie să fii familiarizată cu tehnologiile şi cu anumite detalii ce ţin până la urmă de inginerie.

Curiozitate. Asta am avut întotdeauna. Curiozitatea legată de un material nou. Nu mă consider o persoană tehnică. Mie... îmi ies lucrurile. Pentru că îmi imaginez cum va arăta la final şi mi-am educat creierul să judece în funcţie de o schiţă doar pentru că asta am făcut 13 ani din viaţă, am predat nişte schiţe şi m-am chinuit să iasă ceva identic cu schiţa. Asta până când mi-am zis că artistul nu-i mort şi pot să modific...

↓ Legaturi primejdioase (schița concept)

Legaturi primejdioase schita concept

 

Te întrerup o secundă. În esenţă, care-i dominantă la tine, partea din creier pe care ţi-ai educat-o sau cea care a rămas neafectată de o modelare raţională?

Asta nu e o întrebare, asta e o provocare. Trebuie să mai îmi laşi doi ani ca să-ţi răspund la întrebarea asta. Care-i foarte interesantă dar m-a blocat un pic fiindcă e un unghi din care nu m-am privit niciodată şi mi-e foarte greu să o fac pentru că eu, sincer, mă uit la mine de prea puţin timp.

 

Ne-am împotmolit cu Junk Fashion-ul la simpatica ta observaţie că nu mai eşti considerată suficient de tânără pentru a participa la concursuri. Ce lucrezi acum are însă o legătură directă cu upcycling-ul artistic.

E un proiect pe care încerc să îl fac de vreo trei ani, până şi numele lui îl ştiu de atunci, dar niciodată nu mi-am creat spaţiul pentru el. Aş putea zice că n-am avut timp pentru asta dar adevărul e că nu mi l-am creat eu, că sunt liber-profesionist şi nu-mi face altcineva programul. Dar exista o teamă foarte ciudată moştenită de la alţi scenografi, de când eram foarte tânără, că dacă iei o pauză şi dispari din peisaj timp de 6 luni, poţi să nu te mai întorci. Eu ştiu că nu e real dar teama a existat acolo foarte mult timp adică n-am fost în stare să-mi propun să iau o pauză reală, de câteva luni, să lucrez constant la ceva ce mi-am dorit şi apoi să revin la zona de teatru. Pentru că sunt un pic mai radicală, la mine era ori totul ori nimic. Din punctul ăsta de vedere mi-a prins foarte bine perioada de pandemie... a luat decizia în locul meu. E un brand de instalaţie-costum pe care vreau să-l lansez, se numeşte ŞARLATAN, sunt materiale naturale pe care le folosesc ca bază şi le îmbrac în foarte multe rânduri de plastic... asta apropo de upcycling. E un proces care durează foarte mult şi experimentez cu tot ce înseamnă conservanţi, gelatină şi pigmenţi pe care îi foloseşte astăzi industria alimentară în toate produsele care există la raft. Ceva ce noi consumăm fără să ne dăm seama. Produsul ăla nu expiră chiar dacă scrie că expiră. Am făcut un exces de astfel de materiale şi m-am intoxicat două zile de nu mai puteam să respir. Mă gândesc că era o cantitate mare dar mie mi-au apărut bube pe corp de la ceva ce e legal să foloseşti pentru conservarea alimentelor sau pentru întreţinere sau aspect estetic. Vreau să ajung să termin colecţia folosind exclusiv aceste materiale folosite legal de industria alimentară. E aproape un statement şi ŞARLATAN de aici vine.

↓ ŞARLATAN, foto (4) ↓ foto Bogdan Dincă

Sarlatan Foto Bogdan Dinca

ŞARLATAN 2 foto Bogdan Dincă

Șarlatan 3 Foto Bogdan Dincă

Șarlatan 4, foto Bogdan Dincă

 

Spuneai însă mai devreme că nu eşti chiar bunul samaritean...

Apropo de fascinaţia mea pentru tot ce făcea [Alexander] McQueen şi mai nou pentru ce face Iris van Herpen, m-am luptat foarte mult timp cu gândul şi nu am început până acum brand-ul inclusiv datorită faptului că m-am dus pe o pistă falsă şi anume ideea de colecţie de masă, de a face o producţie în masă... să fiu un fel de COS, nu ştiu de ce mi-a venit COS în cap, poate pentru că sunt singurele [articole vestimentare] accesibile care chiar îmi plac şi mi se pare că au un concept în spate. Eram însă conştientă că nu sunt făcută pentru aşa ceva, să am o afacere, şi ştiu că sună trist dar nu-mi doresc să vând, adică îmi doresc mai degrabă să am ocazia să mă întâlnesc cu gustul meu, pentru că, până acum, n-am făcut decât să mă raportez sau să servesc drept suport estetic gustului unui regizor. Am lucrat foarte mult pe verticală şi a fost foarte comod şi, din momentul ăla, mi-am dat seama că asta trebuie să fac şi am scris proiectul. Finalitatea, pentru că am nevoie de una ca să mă mobilizez, căci altfel sunt foarte leneşă, este o bursă la sfârşitul anului, “Bursa de geniu” al designerului Henrik Vibskov [bursa oferită de Fundaţia P: I: G (‘Practical Intelligent Genius’), fondată de creatorul danez în 2014 – n.r.], care mi se pare o ocazie foarte bună să mă arunc într-o competiţie fără să am habar ce înseamnă asta. Sunt nişte artişti fascinanţi şi majoritatea celor care au depus deja proiectele au până în 35 de ani iar mie îmi expiră timpul, adică ar fi ultimul an în care pot să încerc. Cred că e lucrul care m-a determinat să mă mobilizez dar aş vrea să fac mult mai mult cu el fiindcă i-am dat şi o formă de performance final, care însă cred că va trebui să mai aştepte un an. Nu va fi în niciun caz fashion show, tema e alta, dată de parte din costumele pe care le construiesc acum dar, cu toate că sunt foarte curioasă, nu vreau să ştiu dinainte unde voi ajunge cu ele. Voi face şi un site pe care voi aduna toate materialele şi toţi colaboratorii superbi care pun umărul la asta.

↓ Jacques și stăpânul său, Foto: Adi Bulboacă

Jacques-si-stapanul-sau-FOTO-Adi-Bulboaca

 

Dar tot nu mi-e foarte limpede ce s-a întâmplat acum trei ani când numele şi, implicit, conceptul proiectului a apărut în mintea ta. De ce nu s-a materializat în momentul acela? 

Acum puţin mai mult de trei ani, că nu mai ştiu exact cât a trecut, am căzut într-un fel de depresie. În vremea aia s-a întâmplat Sclavi cu Cristi Popescu pe un text al Mariei Manolescu la Fabrica de Pensule din Cluj, unde bugetul era foarte mic - 4000 de lei tot bugetul spectacolului - dar Maria a scris textul după ce s-a întors din India iar eu numai ce mă întorsesem şi eu de acolo şi era o empatie extraordinară. Când am citit textul în trei am plâns... ori eu nu plâng defel când citesc texte, pentru că era fix despre tot gunoiul în care trăim, fizic şi psihic, despre cât de tare ne forţăm să facem parte dintr-o anumită zonă socială şi despre cum eşti pus în categorii iar oamenii trag concluzii şi se raportează la tine în funcţie de cum eşti îmbrăcat, cum apari în societate, ce consumi şi, ultimul criteriu, ce scoţi pe gură. Am făcut pentru Sclavi un candelabru luminos numai din PET-uri care era de fapt un organism viu ce pâlpâia în funcţie de fiecare scenă, de fiecare interior din spaţiu şi în funcţie de trăirile personajelor, şi chiar cred că am reuşit să conectez un discurs al unui plămân-candelabru cu fiecare stare emoţională a personajelor. Şi-am şi lucrat în paralel la ambele căci s-a întâmplat apoi Hikikomori cu Vlaicu [Golcea] la Kube Musette [galeria de artă din Bucureşti – n.r.] în care am construit din camera personajului - cu tot gunoiul adunat acolo timp de 8 ani - pădurea în care ei se sinucid în masă. La fel, toată povestea mi-a intrat în suflet maxim, mai bine de patru luni am stat în textul ăla şi nu-mi ieşeau replicile din cap. Aveam nevoie să consum cu totul depresia şi-am transferat-o în spaţiile pe care le făceam. Adică camera lui Hikikomori n-are cum să arate şi să miroase altfel decât ca un junkyard... căci vizualul poate să îţi creeze inclusiv mirosul. După ce-am terminat cele două proiecte am mai făcut încă unul la Chişinău, Woyzeck cu Florin Vidamski [la Teatrul Eugene Ionesco – n.r.], unde în proporţie de 90% am reciclat în adevăratul sens al cuvântului, am reciclat obiecte din teatru, din foste decoruri, pentru că, la fel, bugetul a fost foarte mic şi am fost invitată pentru ceva extrem de minimalist, să fac doar costume şi măşti... şi m-am trezit la final c-am făcut cel mai mare decor din viaţa mea, pe trei nivele. La fel, s-a jucat tot de 5 ori. La un festival de teatru de la Satu Mare. Atât :)

↓ Sclavi (2 foto) cu Cristi Popescu, text de Mariei Manolescu (Fabrica de Pensule Cluj)

Sclavi 1

Sclavi 2

↓ Hikikomori la Kube Musette, Foto: Emil Mandanac

Hikikomori cu Vlaicu Golcea la Kube Musette

 

Apropo de ŞARLATAN, starea ta de spirit în prezent pare a fi cu totul alta.

Mă bucur foarte tare că se întâmplă acum. Astăzi mi se pare că sunt cea mai bună variantă a mea. Şi am simţit că prima zi de shooting a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Am fost pe acoperişul blocului numai eu, fotograful şi Beatrice Peter [actriţa din distribuţia spectacolului Legături primejdioase pentru care Cristina Milea a creat scenografia şi costumele – n.r.], şi cred că fiecare din noi avea nevoie de aşa ceva pentru că a fost o adunare de energii cum n-am mai trăit vreodată. E pentru prima oară când eu iniţiez un proiect şi cred în el 100%. Acum 3 ani când l-am început, am făcut primele 3 măşti şi primele 4 piese încercând să-mi demonstrez că are valoare ceva ce fac în afara teatrului pentru că încercam acea ruptură foarte forţată de teatru... un divort forţat. Cred că ajunsesem la 70% cu piesele când mi-am pierdut total încrederea în ele. În timp ce lucram mă convingeam singură că e o tâmpenie şi trebuie să mă opresc singură din asta. Şi-am mai încercat de câteva ori, mai treceau câteva luni şi iar încercam... pentru că nu i-am dat o finalitate. Eu nu ştiu să funcţionez fără deadline. Defect profesional sau nu, îmi trebuie un scop, o motivaţie exterioară. De exemplu acum, nu ştiu dacă o să iau bursa aia dar nici nu contează pentru că e important că mă forţează să-mi duc proiectul până la capăt în acel timp. Dar mai e ceva... nu doar că nu pot face ceva fără un deadline şi pe măsură ce acesta se apropie vine cel mai mare volum funcţional din mine dar când se întrevede finalul ajung să-mi spun invariabil ‘Ce bine era dacă mai aveam o săptămână!’. Deci vezi, am nevoie de deadline dar nu ţin cont de el decât atunci când e prea târziu :) De data asta însă mi-am fixat eu deadline-ul mai repede decât cel real, inclusiv în lucrul cu fotograful şi cu performerii, şi îmi propun să termin până la sfârşit de septembrie. Şi-atunci le-am început pe toate şi pe măsură ce termin un costum merg mai departe. Mai ales că îmi dau seama că acum trei ani aveam dreptate şi nu era o tâmpenie, că totul e frumos organizat pe teme.

↓ Beatrice Peter și Cristina Milea, Foto: Bogdan Dincă

Beatrice-Peter-si-Cristina-Milea-FOTO-Bogdan-Dinca

 

Că am ajuns aici, care e modul tău de lucru, cum funcţionezi?

Sunt genul de om care dacă nu pun totul pe foaie... nu se aliniază. Nu pot să reţin propriul meu scop decât dacă-l văd scris. Nu ştiu ce formă de boală e asta dar sunt obsedată de liste, cu toate că niciodată nu tai de pe liste şi oricum le memorez. Tot timpul le rescriu şi n-am nicio satisfacţie că nu văd linia aia care taie lucruri de pe ele dar tot scriind ajung să le ţin minte până la urmă. De exemplu, vreau ca fiecare costum în parte să desfiinţeze un mit şi primul costum se numeşte “Somonul real”. Culoarea ‘somon’ nu există în natură, este ceva creat de oameni, a devenit nuanţă de rochie şi nuanţă de văruit pereţii, dar e o presiune foarte mare pe săracul somon pentru că el nu arată aşa, cărniţa lui n-are de unde să fie oranj decât de la pigmenţii din crescătorii sau din alimente, din faptul că mănâncă - când prinde - crustacee şi devine un pic mai oranj, dar în niciun caz nu e atât de oranj precum îl recunoaşte ochiul nostru în orice magazin. Pentru mine a fost un şoc când am descoperit cât de gri şi de trist e de fapt săracul şi ce pretenţii avem noi de la el. Am studiat nuanţele şi am făcut din cauciuc pe silicon mai multe culori, latex, fimo, tot felul de materiale pe care le-am reciclat şi cred că mi-a ieşit. Fără ‘cred’. Mi-a ieşit!

↓"Val și Cetatea sufletelor" (CNDB, 2019) 

Val si Cetatea sufletelor

Vorbeai de ŞARLATAN ca de o instalaţie costum. Sclavi şi Hikikomori au fost şi ele instalaţii. Avem public pregătit pentru acest tip de mijloc de expresie artistică?

Cred că se poate forma. Este un potenţial destul de mare. În momentul acesta, dacă apare un festival de instalaţii, publicul va fi foarte curios să meargă dar trebuie să se întâmple măcar 5 ani consecutivi pentru ca el să se poata raporta la un material pe care deja l-a văzut într-un an anterior. Mi se pare că publicul e foarte pregătit dacă eşti dispus să îi oferi un nou canal de comunicare prin artă a unor stări. La Viena, la Bienala de la Veneţia, la Praga, oriunde am fost, nu a existat nicio instalaţie care să nu trezească nimic în mine şi să existe sentimentul de nulitate. Şi dacă există sentimentul de nulitate şi ţi-l crează o instalaţie, tot îţi crează ceva. Dar nu cred că sunt oameni dispuşi momentan să investească. Chiar dacă o faci din deşeuri şi din materiale pe care le poţi aduna gratis de peste tot, costă foarte mult să le pui într-o formă de instalaţie şi nu vorbesc doar de structuri ci de toate efectele pe care creezi, inclusiv acela de a fi un spaţiu în care nu te simţi atacat de materiale sau de toxicitate. Eu cred că e nevoie foarte mare inclusiv în teatru, o zonă în care încerc, nu forţat, să propun de fiecare dată când există un text în care s-ar potrivi. Au rămas 20% din câte am propus până acum dar o să vorbesc de ăia 20% toată viaţa mea pentru că au avut şi un sens şi un impact foarte puternic şi nu cred că doar asupra mea.

 

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

 

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter