ADRIAN DAMIAN: Anatomia unui performance ieşit din comun

Adrian Damian foto Adi Bulboaca

Apetenţa reptatului scenograf Adrian Damian pentru noile medii şi tehnologii ca parte a instrumentarului modern de expresie scenografică este detectabilă în mai toate spectacolele aflate încă în repertoriu care îi au numele inclus în caietul program (Delirium-ul lui Vlad Massaci de la Odeon este un exemplu relevant), aşa încât nu e de mirare că mintea sa e cea care a dat naştere ideii singularei instalaţii de artă performativă Who Am I? A human-robot performance, dezvoltată în cadrul proiectului multidisciplinar H3 Garden before detach() împreună cu un ‘Dream Team’ alcătuit din Andrea Gavriliu (coregrafie), Alexandru Berceanu (regie), Vlaicu Golcea și Kinga Ötvös (muzică & sound design), Dilmana Yordanova (content video), Vlad Bîrzanu, Mădălina Ciotea, Anda Saltelechi, Eduard Trifa şi Meda Victor (performeri). Plecând de la tehnologia studioului H3, într-un prezent în care suntem preocupaţi până spre obsesie de boală şi de ştiinţa care ar putea-o vindeca, Adrian Damian ne provoacă să ne punem întrebări existenţiale prin intermediul unui hibrid performativ absolut inedit, o lucrare de artă surprinzătoare pentru contextul actual, care trimite mai degrabă la legile lui Asimov decât la recomandările lui Rafila.

WHO AM I Teaser

 

Adrian, în fond ce reprezintă Who Am I?

Baza este relaţia între om şi robot dar la un nivel profund de transfer de sens de la unul la celălalt şi relaţia asta e prinsă într-o ţesătură mai amplă ce implică un strat al textului, un strat al luminii, cel al video-ului, un strat al sunetului şi un altul al mişcării. Ce va fi foarte interesant când le vom pune cap la cap e cum le ţesem împreună. Este însă de la sine înţeles că nu ne propunem să dăm răspunsuri, că asta e arta, dar cred că a scoate omul din contextul uzual şi a-l pune într-unul excepţional îţi permite o optică mult mai precisă. Evident că poţi face lucruri superbe în relaţia coregrafică dintre doi oameni dar în momentul în care provoci o relaţie între un om şi o maşină, ambele cu limitările lor, ambele cu atuurile lor, cred că poţi să vezi altfel lucrurile. Asta mi se pare poate cea mai valoroasă pârghie de exprimare a proiectului. Sigur că, dincolo de nivelul filosofic, există şi un tip de entuziasm aproape copilăresc al nostru ca artişti, că primeşti o jucărie nouă şi vrei să te joci cu ea prin casă, entuziasm în spatele căruia nu stă neapărat gândul că faci ceva dintr-un motiv anume... ci pur şi simplu te bucuri şi, prin jocul tău, ajungi să descoperi foarte multe lucruri. Aşa că ar fi total ipocrit să afirm doar că proiectul ăsta a plecat de la o întrebare filosofică şi ne-am dat seama că cea mai bună formă de expresie e a folosi robotul Kuka şi a face acest tip de spectacol. Este o graniţă foarte blurată, sunt nişte întrebări şi nişte frământări ale mele şi ale oamenilor din echipă, sunt nişte asset-uri, nişte tool-uri sau nişte jucării – cum vrem să le zicem – pe care le putem folosi şi de aicea începe jocul cu maşinuţa prin casă :)

Adrian Damian si KUKA FOTO Adi Bulboaca

Adrian Damian si KUKA. FOTO Adi Bulboaca

Cum a apărut în mintea ta ideea de la care a plecat acest proiect?

Sunt două direcţii. Una din autoizolare în care stăteam în living şi mă uitam la roboţelul nostru care se plimba prin casă aspirând. Eram impresionat de cât de bine ştie să ocolească obstacole, să facă lucruri, să relaţioneze cu spaţiul din jur şi a apărut atunci întrebarea: ‘Cum ar fi dacă el ar şti real ce face, dacă ar fi o conştiinţă şi nu doar un aparat?’. De fapt, tot conceptul ăsta de suflet şi de valoare a omului e de la umanism încoace, căci sclavii nu erau consideraţi oameni iar stăpânii îşi percepeau sclavii exact aşa cum îmi percep eu robotul casnic. Dacă s-a stricat şi nu pot să-l repar îl arunc, îl bag în priză să-l alimentez, nu e nicio relaţie între noi. Şi atunci ce s-ar întâmpla dacă - aşa cum ne-am dat seama în timp că sclavii nu sunt sclavi ci oameni care au drepturi egale şi conştiinţă - am crea la un moment dat roboţi care să aibă la rândul lor conştiinţă? Şi cum s-ar schimba paradigma de fapt, că asta mi se pare interesant, ce se întâmplă când noi devenim cu adevărat creatori. Ăsta era fluxul meu de gândire în timp ce aspira Rocky prin casă iar asta a coincis cu un moment în care am fost pe la băieţii de la H3, care organizau ‘Kaustic Nights’, nişte seri de concerte în care cântaseră OCS, Lucia şi trebuiau să mai cânte Şuie Paparude şi Moonlight Breakfast. Ideea era că trupa de muzică trebuia cumva spartă în entităţi, să performeze în diferite părţi ale halei, instalaţiile să urmărească concertul iar... Kuka robotul era una din piesele centrale, astfel încât programau diverse lucruri cu trupa şi cu Kuka. Neavând mult timp la dispoziţie pentru repetiţii, nu puteau decât să pregătească nişte lucruri care să iasă mai bine sau mai puţin bine în seara spectacolului. Uitându-mă şi înţelegând potenţialul acestei interacţiuni şi având flash-ul cu roboţelul meu şi cu conştiinţa şi cu oamenii, s-a născut ideea să facem asta ca o echipă într-un cadru mai controlat, în care să ne dăm timp să gândim, să testăm ce gândim, să regândim ce-am testat şi tot aşa... şi astfel a apărut şi ideea să aplicăm la AFCN, pentru că aveam nevoie de finanţare şi dacă tot eram închis în casă din cauza pandemiei am avut timp să scriu proiectul, apoi să îl dezvoltăm şi să îl şi câştigăm, după care echipa s-a tot expandat.

WHO AM I Teaser 02 

 

De la formarea ei, lucrul în echipă ce solicită input-uri de la fiecare din membrii ei presupune existenţa unei fundaţii mai solide decât o simplă idee. Cum s-a transformat conceptul într-un brief de creaţie?

Când am depus proiectul la AFCN ne-am asumat că vom lucra devised şi că vom crea în timp ce lucrăm aşa că nu exista un scenariu ci doar niste teme pe care ne propuneam să le sondăm... că vorbim despre identitate, despre afirmarea şi negarea acesteia, despre relaţia creator-creaţie şi despre cum se poate face shift-ul între cele două, despre cum creaţia poate deveni creator şi invers. Asta ni s-a părut foarte interesant, că noi, ca oameni, facem cât ne duce capul şi e foarte greu să faci mai mult decât te duce capul... nu îţi iese. Dacă te uiţi la Kuka, articulaţia mâinii este aproape 1:1 cu a omului în tot, aproape chiar şi la gradele de libertate, şi atunci e foarte interesant cum vezi relaţia dintre felul în care e făcută Kuka cu cât ne-a dus pe noi capul să facem ca oameni. Mintea noastră nu a creat un alien mult mai performant ca noi ci a creat un robot similar corpului uman, cu limitările acestuia. Şi atunci cum transmiţi o mişcare coregrafică între articulaţiile tale şi articulaţiile mecanice, cum transmiţi fluxul ăsta de informaţii între om şi maşină?

Who Am I FOTO Adi Bulboaca

Who Am I FOTO Adi Bulboaca

Who Am I FOTO Adi Bulboaca

Kuka & Andrea Gavriliu. FOTO Adi Bulboaca

Kuka & Andrea Gavriliu

Hmm... maşina. Singurul robot de care sunt apropiat e cel de bucătărie, dar nu-l văd nicicum intr-o instalaţie de artă performativă. Ce îl califică pe Kuka drept protagonist de performance?

În primul rând această asemănare izbitoare a lui cu articulaţia corpului omenesc şi apoi faptul că e şocant prin graţia pe care poate să o aibă o hardughie de o tonă şi jumătate de fier. Şi dacă îi foloseşti interfaţa lui şi modul în care ştie el să-şi înţeleagă accelerarea şi decelerarea, e precum o balenă care iese şi apoi reintră în apă... e un monstru ca mărime însă are o mişcare extrem de graţioasă. Exact asta-i şi senzaţia la Kuka. Dar interesant este, aşa cum ziceam deja, nu că robotul poate să imite nişte mişcări ci că, uneori, a le transfera pe acestea de la om la o altă formă de expresie te face să înţelegi mai bine mişcările omului prin oglindire. Şi de asta ceea ce poartă Kuka în spectacol e masca sculptată a Andreei [Gavriliu] pe care se proiectează, exact pentru a vedea cum e relaţia între Andrea şi masca ei supradimensionată. Plus oglinda foarte mare pe care o mişcă Kuka şi o pune în faţa oamenilor.

KUKA si masca Andreei Gavriliu FOTO Adi Bulboaca

KUKA și masca Andreei Gavriliu

Cum a functionat procesul prin care echipa a ajuns de la o nebuloasă iniţială formată din întrebări generice la materializarea concretă prin acest performance robotic-uman?

Cam toţi oamenii care ne-am întâlnit în acest proiect avem obişnuinţa unui anumit tip de dictatură în artă pentru că, de obicei, procesul este extrem de simplu: un producător sau director de teatru invită un regizor să-i facă un spectacol şi regizorul poate să îşi aducă o echipă mai mare sau mai mică în funcţie de capacitatea lui de convingere, de buget şi de necesităţile spectacolului... după care regizorul este cel care taie şi spânzură, dă direcţiile tuturor, le cere celorlalţi ce să facă şi cum să facă. Ceea ce, uneori, e un proces foarte comod pentru că ştii ce să faci, nu eşti bezmetic în întuneric fără să ai nicio idee, dar, pe de altă parte, toţi din echipă ne doream să vedem ce se întâmplă şi dacă nu mai e o ierarhie atât de simplă şi clară sau dacă eu propun un spaţiu care inspiră un text ori dacă Vlaicu [Golcea] propune o piesă care inspiră un moment de spectacol şi lăsăm lucrurile mult mai dinamice... până când, evident, ele trebuie să se coaguleze în final. Cel mai interesant în procesul de lucru a fost însă că în proiect suntem oameni cu background-uri foarte diferite şi suntem împărţiţi cam jumătate teatru şi jumătate film şi alte lucruri, căci H3 de exemplu, care au robotul, au lucrat în special pentru a-şi face instalaţiile proprii, reclame sau producţie de film. La primele întâlniri asta era întrebarea: ‘Unde-i storyboard-ul?’ ori este extrem de greu să lucrezi cu cineva obişnuit să ia storyboard-ul, să şi-l desfacă scenă cu scenă ca să vadă ce şi când e nevoie pentru ca, după aia, să-şi organizeze timpii de producţie. După ce am spus ‘Nu există un storyboard, de asta ne-am întâlnit... să-l facem.’ a fost foarte mişto procesul ce a plecat de la neîncredere şi scepticism major că poate să iasă ceva din asta spre un nivel în care vezi că se construiesc pas cu pas lucrurile iar în final ele se transformă în plot-uri de lumină şi schiţe de decor foarte clare. Mie îmi place foarte mult procesul ăsta fiindca eu dacă ştiu de la început ce trebuie să iasă şi ce vreau să fac mă plictisesc, nu mai înţeleg care-i plăcerea. Dacă în prima zi primesc un storyboard şi ştiu ce am de făcut până la final nu prea mai găsesc mare farmec în asta.

Vlaicu Golcea si Adrian Damian FOTO Adi Bulboaca

Vlaicu Golcea și Adrian Damian 

Să revenim la algoritmul de lucru pe care l-aţi utilizat la Who Am I?

În prima parte au fost întâlniri cu toată lumea pe care le-am organizat un pic, adică Alex [Berceanu], înainte de a avea primele repetiţii, şi-a făcut o idee de cadru, de jaloane, de scenariu, şi a propus o poveste foarte frumoasă care se numeşte “Regele cu masca de aur” pe care să o luăm ca şi cadru general. Într-un regat toată lumea poartă măşti şi nimeni nu ştie de fapt cum arată ceilalţi. Regele are mască de aur, soţia regelui poartă mască de soţie iubitoare, înţelepţii măşti de înţelepţi, războinicii măşti de războinici şi bufonii măşti vesele de bufoni. La poarta castelului bate un orb fără mască ce e lăsat cu greu să intre şi care le spune ‘Înţeleg că asta e cutuma la voi de sute de ani dar eu simt, chiar dacă nu văd, că le aveţi greşit puse.’ Regele se supără dar ceva din spusele orbului îi rămân în minte şi, ajuns acasă, nu se poate abţine şi îşi dă jos masca în faţa oglinzii. Şi ce să vezi? Regele era lepros. Aşa că a doua zi face întâlnire cu toţi, îi obligă să-şi dea jos măştile şi sub masca războinicilor erau nişte oameni foarte speriaţi, sub cea a înţelepţilor nişte pămpălai iar sub masca bufonilor numai veseli nu erau oamenii aceia. Ăsta era cadrul pe care Alex spunea că vrea să îl brodeze cu poveşti reale pe principiul acela de a afirma ceva şi ulterior a nega ceva, inclusiv cum o personalitate şi o conştiinţă umană poate să devină un instrument de acţiune pentru altceva. Deci pe cadrul ăsta a lucrat 10 zile cu actorii inclusiv pe poveştile lor iar acum a făcut o chestie foarte mişto, că a feed-uit un A.I., un chatbot, cu texte din răspunsurile actorilor, punem nişte întrebări robotului şi vom folosi câteva din răspunsurile acestuia în scenariu. Planul e ca inclusiv spectatorii să îl intrebe în final pe Kuka iar el să răspundă aşa cum a fost trainuit în baza textelor din acel chatbot. Deci performance-ul nu este unul eminamente coregrafic ci are şi text, care, aşa cum a fost scris, e foarte poemizat. La probele de sunet, Vlaicu a venit cu o căruţă de efecte tocmai ca să vedem până unde putem să distorsionăm vocea şi abia după acele teste ne-am dat seama că textul trebuie să fie din fraze scurte cu caracter de vers.

Asta sugerează că aţi lucrat concomitent pe mai multe paliere.

În paralel cu întâlnirile lui Alex cu actorii şi discuţiile pe scenariu, dimineaţa se lucra cu Andrea pe mişcare, însă mai mult teste ca să vedem cum suntem... pentru a putea să scrii poezie trebuie să cunoşti foarte bine limba. Proză poate mai iese ceva dar poezie n-ai cum să scrii într-o limbă pe care n-o cunoşti şi atunci, având în vedere că noi vrem să facem ceva poetic, primul pas a fost să învăţăm limba, fiecare, şi să vedem cât de mult se pot mişca actorii, cât putem interacţiona cu Kuka, care sunt de fapt tool-urile de care dispunem. Aceste primele 10 zile au fost o perioadă de experiment şi de teste. Şi de acordare un pic... noi cu noi, tipul ăsta de confort provocator. Ulterior, eu am făcut toate schiţele de decor dar am întârziat foarte mult spre disperarea oamenilor de la producţie pentru că nu voiam deloc să intru în preconcepţii. Când eşti forţat să dai repede un răspuns întotdeauna vii cu ceea ce ştii. Scoţi sertarul cu ce ştii să faci şi propui aia, ori exact asta voiam să evit. Mi-am dorit să propun o scenografie bazată pe ceea ce-i în faţa mea şi nu pe ce-i în capul meu, pe preconcepţiile mele legate de ce-am putea face.

Adrian Damian si Andrea Gavriliu FOTO Adi Bulboaca

Adrian Damian și Andrea Gavriliu. FOTO Adi Bulboaca 

Eşti creatorul conceptului dar şi scenograful spectacolului. E clar că nu eşti obişnuit cu dubla postură din moment ce cauzezi întârzieri :)

Ştii, e ciudat când propune scenograful un concept şi tot el crează echipa. Le-am spus de la început că de asta invităm un regizor pentru că eu nu vreau să fac regie, chiar dacă eu am propus cumva proiectul. Am comparat asta cu a face un teren de joacă pentru copii. Eu îl fac dar nu eu mă duc la copii să le spun ‘Acum tu te duci în balansoar’, ‘Tu la tobogan’ sau ‘Tu faci aia sau aia’. Mie îmi place doar să creez terenul de joacă care să fie suficient de inspirant pentru toată lumea ca el să funcţioneze după aia organic, deci nu mi-am dorit niciodată să fiu regizor. Mie îmi place extraordinar de mult ceea ce fac eu şi sunt o natură complementară. Nu sunt o natură ‘locomotivă’. Pot să trag după mine un tren, n-am problema asta, dar întotdeauna în complementaritate cu cineva şi de cele mai multe ori mă autodefinesc în relaţie cu oamenii cu care lucrez. Şi nu-mi place să lucrez singur.

Aici eşti însă, fără să vrei, propriul tău complement.

Oarecum da însă am depăşit asta în parte în momentul în care a venit Alex Berceanu, regizorul, dar problema mea majoră era de fapt că nu voiam să joc nici rolul de producător, fiindcă ăsta e riscul când propui un proiect, ca tu să îi ţii şi hăţurile. A fi producător e un rol extrem de dificil şi necesită un alt mindset decât cel de artist şi cumva m-a bucurat când echipa s-a tot dezvoltat pentru că am putut să stau şi să mă gândesc la spaţiu şi ce facem în el şi nu la ce regizez, cum fac actorii, şi nici la cum producem toate lucrurile astea.

Who I Am

Proiectul Who Am I? va primi luna asta certificatul de naştere din partea publicului. Ce intenţii aveţi însă în continuare cu viaţa lui?

Planul nostru are un grad de imprevizibilitate în sensul că scenele comportă un tip de aleator, dar este doar un aleator al felului în care scenele se succed şi nu a ceea ce se întâmplă în interiorul lor pentru că, altfel, Kuka va face ce trebuie să facă, video-ul va face ce trebuie să facă, muzica va face ce trebuie să facă. Singurii care au o anumită libertate sunt performerii. Cu un preview pe 8 [septembrie], ştim acum că spectacolul se va juca pe 9, pe 10 cu transmisie live în Ars Electronica, pe 11 şi pe 12, pe Popa Nan 82, şi astfel se termină primul calup de reprezentaţii pentru că hala de acolo se va dărâma şi ăsta-i practic ultimul eveniment. Ideea este să continue să se joace eventual şi unde se va muta H3 iar în momentul în care teatrele se vor redeschide cu siguranţă îl vom juca la Odeon unde suntem în discuţii pentru a fi preluat în repertoriu, ceea ce e fezabil în măsura în care putem să avem o disciplină a programării pe cel puţin 6 luni, pentru că Kuka are şi multe alte treburi în afară de astea... artistice. Are şi el job-uri din astea, de robot, trebuie să-şi câştige şi el uleiul. Ce ne mai dorim noi şi la ce lucrăm – pentru că am tot filmat repetiţiile - este să avem un film de ‘Making of’ care să documenteze şi procesul de lucru, precum şi o filmare foarte bună a spectacolului, pentru că miza este să îi dăm o viaţă internaţională. Dincolo de produsul artistic pe care vrem să îl facem şi care se supune legilor unei opere de artă, ne-am dori mult ca expunerea din Ars Electronica şi vizibilitatea proiectului să plaseze cumva H3-ul ca un brand pe piaţa internaţională în aşa fel încât să mai putem face şi alte lucruri de tipul ăsta. Ars Electronica are 3 piloni, Art, Technology & Society, iar abordarea noastră legată de proiect nu a fost un gimmick, un show-off tehnologic, ci investighează din cei 3 piloni mai mult zona de artă şi oarecum şi de societate, apropo de izolare şi de identitate. Tehnologia pentru noi nu e un pilon ci doar un mijloc, un actor pe care-l folosim nu doar pentru că-l avem şi că e mişto, ci pentru că e cel mai bun mod de a lua nişte adevăruri care par banale şi a le pune în alt context astfel încât să devină mai relevante.

WHO AM I Teaser 03

  • Credit foto: Adi Bulboacă  
  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter