ANDREI ZINCĂ | Libertatea din afara sistemului

În august, la TIFF, a avut loc premiera mondială a dramei Şi atunci... ce e libertatea?, regizată de Andrei Zincă şi avându-i în distribuţie, printre alţii, pe Olimpia Melinte, Nicodim Ungureanu, Radu Iacoban, Iulia Lumânare, Tünde Skovrán şi Toma Cuzin. Filmul a primit Premiul Publicului, o recunoaştere care incită la vizionare, mai ales dată fiind natura subiectului: deportarea de către comunişti în 1951 a mii de bănăţeni în Bărăgan. Mai mult, faptul că a avut nevoie de aproape 10 ani ca să devină accesibil spectatorilor ridică nişte întrebări la care doar realizatorul său putea oferi răspunsuri. Absolvent al secţiei Imagine din IATC în 1979, Andrei Zincă a părăsit România trei ani mai târziu, îndrăgostit de o tânără peruancă, studentă la Actorie la Bucureşti. Şi-a continuat studiile la prestigioasa USC School of Cinematic Arts înainte de a deveni un profesionist al telenovelelor în America Latină şi un pionier al genului în SUA, nominalizat la Emmy, cineast şi producător respectat în industria TV & cinematografică americană.

Primul proiect în România avea să fie pentru Andrei Zincă serialul La urgenţă de pe TVR din 2006, urmat de numai două lungmetraje de cinema, Puzzle şi Şi atunci... ce e libertatea?. Puzzle a avut premiera la vremea aceea dar despre Şi atunci... nu s-a mai ştiut nimic. Până acum. Filmul va fi proiectat în avanpremieră pe 18 septembrie la Hollywood Multiplex, de la ora 19:00, în cadrul Nopţii Albe a Filmului Românesc. 

 

Nicodim Ungureanu, Magda Catone, Radu Banzaru, Iulia Lumânare (Si atunci... ce e libertatea) 

 

Andrei, în 2013 ai anunţat că ai încheiat filmările la un proiect inspirat de o nuvelă a Anei Blandiana, Proiecte din trecut. Filmul Şi atunci... ce e libertatea? a avut însă premiera abia în 2020, deci povestea sa e una cu adevărat lungă... 

Da, am terminat filmările odată cu premiera de la Puzzle, deci în 2013. M-am implicat într-un moment de cumpănă pentru că producţia era deja începută de Călin [Papură, producătorul filmului – n.r.] cu un alt regizor şi, cu doar câteva săptămâni înainte să filmeze, relaţia lor s-a rupt... s-au despărţit şi exista posibilitatea eşecului total, exista riscul ca filmul să fie închis. Îl cunoşteam pe Călin de foarte mulţi ani – debutasem, fiecare în ramura lui, cu acelaşi film - şi ne reîntâlnisem în Puzzle [Călin Papură a fost autorul scenografiei – n.r.], pe care l-am filmat în 2011, unde am lucrat împreună şi am ajuns să ne cunoaştem posibilităţile mult mai bine. El m-a sunat în această situaţie de cumpănă să mă întrebe dacă m-ar interesa să preiau filmul şi să-l duc la bun sfârşit. Mie mi s-a părut un gest de totală nebunie cu două săptămâni înainte de începerea filmărilor dar i-am zis să-mi trimită totuşi scenariul. Scenariul nu m-a “chemat” în niciun fel ori eu am nevoie ca în filmul pe care îl fac să regăsesc o bucată din mine, ceva din mine care să mă îndemne să merg mai departe. Cred că doar atunci când găseşti o rezonanţă în tine poţi să creezi ceva care să ajungă şi la alţii iar eu n-am găsit nimic şi i-am spus ‘Îmi pare rău, nu pot’, eu fiind întâmplător în ţară şi urmând să plec a doua zi înapoi în State. Călin a insistat însă şi atunci i-am spus că m-aş băga numai dacă aş putea face filmul aşa, aşa şi aşa... El mi-a zis: ‘Păi, fă-l!’. Nu exista nicio posibilitate de a amâna începerea filmărilor - primul calup dura 11 zile şi era clar stabilit - şi nu puteam să mai schimb nimic... decât scenariul şi distribuţia. Fiindcă mi-am imaginat o poveste cronologică care se dezvolta pe anotimpuri m-am întrebat atunci dacă aş putea să refac toată structura scenariului şi să scriu povestea pentru acele prime 11 zile. Şi-am pornit la drum imaginându-mi actori pe care-i cunoşteam şi cu care puteam să fac acest joc de lucru, să traversăm împreună situaţii în care să ştim de unde plecăm, unde vrem să ajungem, să ştim care este miezul scenei dar să o putem crea la fata locului. Deci un workshop, într-un fel.

si atunci

Călin Papură 

Înseamnă că totuşi, până la urmă, subiectul deportării proprietarilor de pământ de altă etnie în “Siberia românească” ţi-a vorbit cumva...

Asta i-am spus lui Călin, că ceea ce rezonează cu mine este faptul că, într-un sistem totalitar, oamenii ăştia sunt luaţi din satul lor, din ambianţa lor, şi sunt aruncaţi undeva în afara sistemului, sunt obligaţi să rămână total în izolare. Nu e neapărat realitatea dar astea sunt datele din nuvela Anei Blandiana, care e o licenţă poetică fiindcă au fost 40,000 de suflete în comunităţi stabilite de 2-3,000 de oameni, ori noi plecăm în film şi luăm doar 9 persoane care trăiesc în izolarea asta timp de 5 ani de zile... iar în momentul în care sunt eliberaţi multi dintre ei nu vor să se întoarcă. De ce? Şi de aici am plecat eu, asta este ceea ce a rezonat cu mine pentru că m-am identificat cu starea mea de imigrant care, într-un fel, am fost deportat din zona mea de confort. Deportat, autodeportat de fapt, în sensul că un sistem m-a împins să plec într-un alt sistem în care credeam că o să găsesc o libertate după care tânjeam, pentru ca să ajung să descopăr, într-o formulă diferită, o libertate condiţionată de alte lucruri... care nu era libertate. În momentul în care ei n-au mai vrut să plece din locul ăla mi-am pus întrebarea ‘De ce?’ şi-am început să speculez. Poate că motivele sunt ale mele dar am speranţa că au fost motivele lor... pentru că am explicat din punctul meu de vedere de ce ei au vrut să rămână acolo. Filmul pe care am vrut să-l fac era despre căutarea acestei libertăţi pe care reuşesc să o găsească în izolare, în afara sistemului. Ei ajung la concluzia că atunci când reuşeşti să te eliberezi de frică vei găsi adevărata libertate, cea pe care nu ţi-o poate da un sistem. Un sistem nu îţi poate da libertatea ci te va folosi aruncându-ţi momeala libertăţii. Libertatea e o experienţă individuală şi depinde de fiecare dintre noi să şi-o găsească. Ăsta e filmul de care i-am vorbit lui Călin şi pe care l-am făcut şi nu cel din scenariul pe care îl citisem la început.

Şi atunci... ce e libertatea? trailer

Și atunci ce e libertatea?/So, what's freedom? from double 4 studios on Vimeo.

Frica de care îmi spui păleşte însă în prezent în faţa celei de boală. Nu ţi-a fost... frică de o recepţie mai rece din partea publicului generată de contextul ieşit din comun?

Pandemia n-a intrat în planurile noastre. N-a intrat în planurile nimănui. Dar faptul că filmul iese la lumină în situaţia asta nu face decât să mărească impactul asupra publicului fiindcă libertatea are mult mai multe faţete în momentul actual şi îţi dai seama cât de mult depinde libertatea de tine însuţi.

La modul concret, care au fost primii tăi paşi în procesul de producţie a filmului? 

Am avut de la început un eşafodaj. Mi-am făcut o structură a întregului film, deci ştiam de unde plec, unde vreau să ajung şi ce se întâmplă la mijloc, şi am început să îl iau pe calupuri. În primul rând a trebuit să fac descrierea personajelor ca să îmi dau seama pe cine pot să contez dintre actori, pe cine aduc. Am făcut o listă de preferinţe, m-am ajutat cu directorul de casting din ce mai cunoştea şi el, dar am încercat să mă înconjor de oameni cu care mai lucrasem deja la Puzzle ori la La urgenţă [serialul regizat de Andrei Zincă difuzat de TVR în 2006/7 – n.r.], recte Iulia Lumânare sau Radu Iacoban, şi am avut norocul - şi cu ajutorul lui Nicodim Ungureanu - să găsim elementele care să creeze un grup cu flexibilitatea şi dorinţa de a risca să intre în jocul ăsta pe care îl propuneam, de a crea cu toţii, împreună, secvenţa finală în faţa camerelor. Asta s-a întâmplat în primele 11 zile, din care cinci au fost în Bărăgan şi restul la Herculane. Acolo era foarte multă lume - aveam o secvenţă de masă - şi trebuia să fiu mult mai precis, aşa că după ce terminam filmarea scriam scenele de a doua zi, pe la 12-1 noaptea le dădeam celorlalţi şi a doua zi le filmam. Şi tot aşa am dus-o până am ieşit din zona asta, după care, sigur, am avut 2-3 luni în care am putut să scriu mai bine calupul următor. L-am făcut pe acela şi am trecut la următorul iar filmul a început să crească.

 

si atunci

Andrei Zincă la filmări (Și atunci... ce e libertatea)

 

Asta nu explică totuşi de ce au trecut atâţia ani de când ai încheiat filmările până Şi atunci... ce e libertatea? să poată fi arătat publicului.

Am terminat filmările, am lucrat o primă versiune de montaj până în 2014, dar a mai trecut un timp fiindcă m-am mutat în Statele Unite de la Miami la Los Angeles şi a durat ceva vreme până m-am aranjat. Apoi am descoperit că pentru muzica pe care se baza filmul nu mai aveam drepturile când acesta a fost gata şi s-a mai dus un an, după care s-a mai lucrat la el... a fost o conjunctură legală şi de bibileală la toate versiunile care l-au tot întârziat. Eu mi-am dorit să fac un film care să vorbească nu doar publicului de-aicea ci şi celui de-afară, să fie un film care să nu vorbească neapărat numai despre un eveniment care s-a petrecut în istoria României sau să aibă o valoare localistă ci să fie unul despre totalitarism şi despre căutarea libertăţii în general. Am făcut foarte multe focus-grupuri în Statele Unite cu o spectatori din diferite grupuri sociale, vorbind limbi diferite şi cu diferite vârste, ca să îmi dau seama cum ajunge filmul la oamenii ăştia şi am descoperit pe măsură ce înaintam că erau foarte multe lucruri pe care noi le avem în ADN-ul nostru dar care, dincolo, n-au relevanţă. Visul nostru de a ajunge la Paris... în America era ‘Păi, dacă voia să ajungă la Paris, cine-l oprea?’ Trebuia explicat contextul în aşa fel încât să nu fie didactic, să fie încorporat în poveste. Până la urmă, ceea ce a dus filmul în formula în care este acum a fost intervenţia unui monteur american care a creat o chestie solidă şi clară, o tăietură mult mai americană în care se păstrează sensibilitatea europeană dar devine o poveste care are acelaşi efect aici cum are şi dincolo. Am făcut un ultim focus-grup cu tineri care au avut aceeaşi reacţie pe care a avut-o publicul din Cluj [de la vizionarea din cadrul TIFF – n.r.], care e un public tânăr.

 

Iulia Lumânare, Radu Banzaru (Şi atunci... ce e libertatea?)

 

Într-adevăr, faptul că Şi atunci... ce e libertatea? a primit Premiul Publicului înseamnă că sensibilizează inclusiv generaţiile mileniale pentru care experienţa vieţii într-un regim totalitar este complet necunoscută.

Asta pentru că am construit filmul dintr-o perspectivă a zilei de astăzi, nu am făcut un document istoric. Totalitarismul este la fel de prezent şi astăzi aşa cum a fost şi ieri,  într-o altă formulă, mult mai sofisticată poate. Pe de-o parte cred că este şi curiozitatea foarte mare faţă de o epocă a părinţilor pe care n-au înţeles-o sau de care n-au ştiut nimic. Chiar fiul meu, care are 25 de ani, mi-a spus văzând filmul ‘Tată, am tot auzit vorbindu-se de comunism dar abia acum înţeleg ce-mi spuneai.’ şi sunt convins că foarte mulţi tineri de vârsta lui din ţară au auzit vorbindu-se de comunism dar n-au avut niciodată posibilitatea să înţeleagă dintr-o poveste umană, dintr-o simbioză cu personajele, ce a însemnat. Pe de altă parte, dincolo de această clarificare, cred că trimiterea la ziua de astăzi şi la realitatea politică care ne înconjoară dă un mesaj legat de pericolul foarte mare că... dacă nu facem ceva, putem ajunge în aceeaşi situaţie, să fim deportaţi fizic sau metaforic. 

Spuneai odată că “nu există decât iubire şi frică şi depinde de noi în ce tabără suntem... suntem într-o relaţie de frică unii cu alţii.... eu încerc [ca regizor] să creez o realitate bazată pe iubire.” De data asta ai făcut un film despre frică.

Iubirea nu va dispare niciodată din preocupările mele. Există o poveste de dragoste foarte solidă înăuntrul poveştii pe care o avem şi care pleacă de fapt din nuvela Anei Blandiana. Noi am adaptat-o şi am dus-o într-un fel de triunghi amoros pentru că fiecare personaj reprezintă ceva, dar nu am să dezvălui mai mult şi am să îl las pe fiecare să interpreteze după ce vede filmul. Majoritatea personajelor există în nuvelă dar le-am dat o anumită încărcătură care să reprezinte compoziţia societăţii şi anumite câmpuri de gandire.

 

Şi atunci... ce e libertatea?

Iulia Lumânare și Toma Cuzin (Şi atunci... ce e libertatea?)

 

Ce te-a determinat să renunţi temporar la televiziune în 2011-2013, perioada când ai scris, regizat şi produs singurele tale lungmetraje de până acum?

Eu vin din lumea filmului. Când am plecat din ţară în ’82, terminasem operatoria, lucrasem foarte mult ca independent, mai ales reportaje şi ca operator în Buftea, dar acolo [în SUA – n.r.] am intrat întâi la şcoală, la masterat, pe regie şi producţie. Destinul m-a dus apoi în America Latină, de unde n-am putut să mai ies o vreme fiindcă m-am căsătorit. Filmul ca atare nu exista în America Latină şi am descoperit televiziunea, aşa cum se făcea ea acolo, iar regina televiziunii în America Latină e telenovela. Mi-a luat ceva vreme să îmi creez o nişă în creier care să mă facă să mă apropii de ea dar trebuia să lucrez. Mai târziu, odată ajuns la Miami, am făcut parte din grupul care a adus producţia de telenovele în State şi am lucrat în televiziune schimbând un pic, datorită cunoştinţelor mele de cinematografie, modelul de telenovelă şi modalitatea în care acestea se filmau. Am asimilat deosebit de multe pentru că telenovela te învaţă cum să spui o poveste foarte repede şi cum să soluţionezi în mod creativ problemele care apar în timpul filmărilor. Majoritatea regizorilor de film, dacă cer 10 oameni în figuraţie şi li s-au adus 9 oameni şi-un pitic, nu filmează. Televiziunea te obligă însă să găseşti soluţii creative aşa încât spectatorul să nu-şi dea seama că sunt 9 şi jumate şi nu 10. Iar filmul nostru de-acum are foarte multe asemenea momente. Chiar dacă ai senzaţia unei scene de masă cu sute de figuranţi... de fapt au fost numai 10. Vreau să spun că televiziunea te învaţă mirajul producţiei mici care să arate ca o producţie mare. În sensul ăsta am învăţat foarte multe şi de la Iulian Mihu cu care am făcut un film istoric, Comoara [1983], care n-a apărut pe piaţă aşa cum l-a conceput el pentru că a fost tăiat la cenzură, şi care era acelaşi lucru, dându-ţi senzaţia că în el apare o întreagă armată. Deci am lucrat în televiziune atâta timp cât m-a ţinut răbdarea, până când am ajuns la vârsta de 50 de ani şi-am zis ‘Gata, e momentul să mă ocup şi de ce e în sufletul meu’, fiindcă în televiziune faci entertainment şi nu altceva. Cel puţin aşa era pe vremea aceea căci acum televiziunea, prin streaming, a ajuns la un alt nivel. Cadoul meu la 50 de ani a fost să o iau pe drumul sufleţelului şi aşa a apărut Puzzle-ul, care era o piesă de teatru [scrisă de Mario Diament – n.r.] de care m-am îndrăgostit pentru că reprezenta foarte mult din mine şi din viaţa mea. Puzzle este un punct de tranziţie dintre televiziune şi cinema pentru că atunci m-am mutat la Los Angeles şi m-am dedicat filmului în general. Bine, n-am lăsat deoparte partea de business şi de aia, într-un fel, a şi durat mult până să mai fac film, fiindcă am şi o companie de distribuţie şi, împreună cu nişte parteneri, am creat şi un studio de postproducţie acolo. Ai nevoie de foarte mult suport pentru producţie ori scopul meu este acela să pot produce.

Puzzle, trailer

 

Aventurile tale, inclusiv ca cineast, te-au purtat pe trei continente. De pe continentul telenovelelor te-ai dus şi ai alimentat genul în Statele Unite, asta am înţeles... dar ce te-a împins să faci telenovele şi în spaţiul ăsta “exotic” numit România?

Sângele apă nu se face. Întoarcerea profesională în ţară cu La urgenţă, în 2006, a fost generată de nevoia de a petrece mai multă vreme cu familia pentru că tata [popularul scriitor de romane poliţiste şi de spionaj Haralamb Zincă – n.r.] era deja într-un Alzheimer avansat şi mi-am propus atunci să vin să stau aici cel puţin şase luni. În contextul ăla a apărut la momentul potrivit propunerea cu La urgenţă şi eu am zis OK. Am dezvoltat împreună cu Adela Harnagea şi după aceea cu Televiziunea Română proiectul ăsta care mi-a permis nu numai să stau în România dar să şi lucrez şi să aduc un pic din ce ştiam într-o Românie care abia redescoperea serialele de televiziune. Alea 6 luni au devenit un an iar în timpul ăsta, împreună cu prietenul meu Vlad Păunescu de la Castel Film, am început să dezvoltăm scenariul pentru Puzzle [film disponibil acum pe Netflix, multipremiat la festivalurile de film de la New York, Los Angeles şi Buffalo – n.r.]. Scenariul iniţial era în limba engleză şi trebuia făcut în Statele Unite fiind o co-producţie între compania mea şi Castel. Am avut foarte mulţi susţinători, am avut şi un buget foarte mare, proiectul a trecut prin diferite formule, cu Kevin Spacey, cu Frank Langella, şi fiecare era un alt scenariu pentru că din Boston am ajuns la Viena, din Viena l-am mutat la Bruxelles, şi de fiecare dată trebuia să adaptăm scenariul la oraşul în care ar fi trebuit să se filmeze. Şi fiecare dintre formule s-a prăbuşit până am ajuns unde trebuia să fim de la bun început... ne-au rămas doar banii necesari ca să facem un film românesc. Îl facem sau nu-l facem? Eu am zis ‘Îl facem’ şi am refăcut scenariul pentru realitatea românească iar modelul personajului principal l-am găsit în tatăl meu. Mă refer la cel interpretat de Dan Nuţu nu la cel al lui [Adrian] Titieni. Toată formula a fost de fapt o experienţă personală foarte puternică.... aşa că, până la urmă, am ajuns unde trebuia să ajung. La vârsta mea, momentele de reflexie nu sunt atât de mult legate de prezent cât de trecut, prin ce-ai trecut, analiza paşilor pe care i-ai făcut până acum, care te ajută să vizualizezi mult mai bine paşii pentru viitor. Din cauza asta ne întoarcem la rădăcini.

 

puzzle

Dan Nuțu și Ioana Pavelescu (Puzzle)

 

Ai amintit adineaori de masteratul dat în California. Care erau diferenţele între IATC şi USC ca şcoli de film? Ce avea una şi nu avea cealaltă şi invers?

Am ştiut întotdeauna că vreau să spun poveşti. Eu sunt un povestitor. Am vrut să spun poveşti dar am considerat că eram prea tânăr să am experienţa de a o face bine ca regizor şi eram pasionat de fotografie, aşa că am luat-o pe drumul camerei, conştient fiind că prin vizorul ăla am să învăţ foarte multe lucruri, am să învăţ continuitate, am să învăţ montaj, am să învăţ mizanscenă. Am şi avut norocul să lucrez cu oameni de la care am învăţat foarte mult, de Dan Piţa regie, de la Nicu Stan şi regie şi imagine, am avut mentori buni în anii de la Buftea. Plecând, am vrut să intru la USC [University of Southern California – n.r.], la şcoala de film, ca să învăţ metoda americană, să văd care e diferenţa între filmul european şi cel american. Prima mare ocazie ca să găsesc un răspuns la întrebarea asta a fost un interviu pe care l-am avut cu William Fraker, un mare operator [nominalizat la 6 premii Oscar – n.r.], care mi-a zis foarte simplu: ‘Europenii au nevoie de o jumătate de oră ca să spună ceea ce noi spunem în 10 minute.’. Aşa cum am descoperit, filmul european are o funcţie analitică foarte bine dezvoltată iar cel american are o funcţie narativă foarte bine dezvoltată. Scopul meu a fost - Louis Malle era un exemplu foarte bun pentru mine atunci - să descopăr formula mea în care să pot împleti analiticul cu narativul. Puzzle e mult mai narativ decât analitic dar cred că Şi atunci... ce e libertatea? găseşte balanţa asta din punctul meu de vedere, în aşa fel încât să ai o substanţă dar, în acelaşi timp, forma să fie atractivă pentru public.

 

si atunci

Andrei Zincă la filmări (Și atunci... ce e libertatea)

 

Business-ul din State funcţionează în aceste vremuri de criză chiar şi dacă lipseşti o perioadă mai lungă? Mă refer la companiile pe care le-ai fondat, Voxx şi Double 4 Studios.

Double 4-ul, care e o companie de producţie, o duc după mine pentru că totul în cazul ei este mult mai personalizat. În Voxx suntem patru parteneri, este o întreprindere mare cu 10 studiouri de înregistrări prin care, în momentele bune, trec 5-600 de actori, cu o sală de mixaj Atmos, e o operaţiune mare care funcţionează foarte bine, dar când sunt pe drumuri, cum sunt aici, acum, evident că la 12 noaptea mă conectez cu Los Angeles-ul şi mai stau 2-3 ore... iar nopţile îmi sunt foarte scurte. E o conspiraţie românească acolo, că trei dintre parteneri suntem români şi managerul nostru, care e un tip deosebit şi avem mare încredere în el, e şi el român. Mai am şi o altă companie, A. to Z. Films & Videos, care e de distribuţie, dar în contextul în care acum totul se întâmplă online e uşor de manevrat.

Cum se vedea România dinspre Statele Unite în anii ’80 când ai ajuns acolo şi cum se vede acum?

În anii ’80, România nu era privită în niciun fel pentru că nimeni nu ştia că există. Ştiau că există Transilvania pentru că aveau un Dracula şi-un Frankenstein care locuiau acolo, ştiau că există Nadia Comăneci şi, la un moment dat, după Campionatul Mondial din State, ştiau că a existat şi un Hagi. Când mentionai numele “Nastazee” auzeai ‘Cum, era român? Nu ştiam!’. Cam asta era România de atunci şi stăteam şi mă uitam pe CNN la vreme... care se termina la Budapesta şi începea din nou la Moscova. România a început să apară după Jocurile Olimpice din Los Angeles când a fost singura ţară comunistă care a trecut peste embargou. Astăzi România e cunoscută din mai multe motive, pentru că Europa este mai prezentă, pentru că a existat o Revoluţie şi nimeni n-a făcut ce-am făcut noi – vorbesc de execuţie, de orfelinate, de copiii aduşi şi adoptaţi în Statele Unite, asta a adus România în planul întâi. Revoluţia şi sechelele Revoluţiei, de aici a plecat totul. După aia a fost importantă campania pe care a făcut-o ICR-ul [Institutul Cultural Român – n.r.] în marile centre unde a apărut un pic şi cultura iar organizaţiile româneşti au început şi ele, într-un fel sau altul, să mai facă un pic de zgomot. S-a creat o punte între Romania şi diaspora şi atunci România a început să aibă un nume de-adevăratelea.

Privind invers, dinspre România peste Atlantic, cum ai defini tu “American Dream”-ul după care tânjesc mulţi concetăţeni?

Astăzi, ‘American Dream’ is... kaput. Eu am o viziune destul de pesimistă asupra viitorului Americii şi al lumii în general. Îţi spun care a fost şocul meu la sosirea în Statele Unite în anii ’80. Am fost impresionat de modul în care omul era respectat de către societate şi de către agenţii societăţii. Exista un respect pentru client, pentru om, pentru drepturile omului. Veneam dintr-o ţară în care eram un muc aruncat în vânt şi deodată m-am trezit într-o ţară în care aveam toate drepturile şi unde eram respectat. Încet-incet, de pe vremea lui Bush, lucrurile au început să se schimbe iar corporaţiile să te fure şi la dreapta şi la stânga. Drepturile tale erau valabile pe măsura portofelului pe care-l aveai. Omul nu a devenit altceva decât un consumator din care trebuia stors tot. Astăzi e o societate complet împărţită în două tabere, banul este singurul care are importanţă, curentele sunt foarte clare. Americanul este un cowboy care are, în general, acel simţ al individualismului pe care l-au avut colonialiştii: ‘Ăsta-i al meu! Tu dacă vrei, fă-l! N-ai nicio treabă cu ce am eu.’ Europeanul are un simţ al colectivului pe care Obama a încercat să îl impună şi a creat reacţia pe care o vedem astăzi. E foarte greu să schimbi mentalitatea americanilor şi să îi faci să simtă că sunt parte dintr-un tot. Acelaşi lucru s-a întâmplat în America Latină şi s-a terminat prin explozia socială pe care o vedem, spre exemplu, în Venezuela, urmare a acestei diferenţieri fără margine între cei care au şi cei care nu au. Eu nu mai văd un "vis american” decât ăla că faci bani câţi vrei pe seama unei insensibilităţi umane totale. Nu există o creştere organică a unei clase medii care poate ajunge la un alt nivel doar prin forţele proprii şi prin facilităţile pe care sistemul le creează. E un capitalism rapace.

 

si atunci

Andrei Zinca la filmari (Puzzle)

 

  • Interviu realizat de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter