PERFORMING ARTS: ISABELLA LUNDGREN - Farmecul discret al cunoaşterii de sine

Isabella Lundgren

Nominalizată anul acesta la echivalentul suedez al premiilor Grammy, Isabella Lundgren este o prezenţă realmente strălucitoare în peisajul muzical scandinav fiind supranumită, pe bună dreptate, “o Billie Holliday a Suediei” datorită vocii aparte şi talentului său interpretativ absolut remarcabil. La 18 ani, în 2006, începea să studieze muzica la New School University for Jazz and Contemporary Music făcându-şi ‘practica’ în cluburile newyorkeze, în care a devenit repede “de-a casei” cântând împreună cu o varietate uluitoare de artişti, de la Moby, DJ-ul şi producătorul de Electro/Dance/Ambiental, la Eddy Davis, liderul formaţiei cineastului Woody Allen. După cinci ani, Isabella Lundgren (n. 1987) a revenit la Stockholm şi, în paralel cu debutul său discografic (It Had to Be You – 2012), a decis să îşi facă masteratul în... teologie. Un pas formativ aparent straniu dacă pasiunea ei pentru cunoaşterea filosofică nu s-ar reflecta în modul original de abordare şi interpretare a muzicii, indiferent că e vorba de standarde ale lui Edith Piaf şi Irving Berlin ori de versurile pe care le-a compus pentru piese ca Eudaimonia sau A Time for Everything. În dialog, ceaţa din jurul personalităţii enigmaticei Isabella Lundgren s-a disipat însă repede datorită francheţii şi limpezimii felului său de a-şi expune gândurile.

Noul tău album, Out of the Bell Jar, tribut adus lui Bob Dylan, ne arată o Isabella Lundgren care se aventurează curajos în afara “clopotului de sticlă” al Jazz-ului, cel care i-a conferit statutul de vedetă a artei interpretative. De unde nevoia acestei mişcări îndrăzneţe?

Încă de foarte tânără eram extrem de nevrozată şi de îngrijorată de modul în care alţi oameni mă percep însă lucrul frumos la înaintarea în vârstă e tocmai acela că aspectul ăsta - cum percep oamenii ceea ce faci - devine din ce în ce mai puţin relevant iar tu prinzi din ce în ce mai mult curaj odată cu trecerea timpului. Aşa că nu am contemplat riscurile ce pot apărea de obicei când creezi ceva, fiindcă eu cred că mai important este ca lucrul pe care ajung să îl realizez să rezoneze pe deplin cu mine. Iar dacă eu îl privesc şi mă mândresc cu ce-am făcut... atunci mă şi bucur din plin de el. Ăsta e cel mai important lucru. Poate că, într-adevăr, a fost o mişcare îndrăzneaţă din partea mea însă eu n-am perceput-o ca atare. Mi-a fost foarte uşor şi foarte organic să fac acest album întrucât el reprezintă un omagiu adus unui muzician care a fost foarte influent şi semnificativ pentru mine, în egală măsură din punct de vedere filosofic şi muzical.  De asta nu am avut nevoie de mult timp de gândire şi a venit extrem de natural.

Isabella Lundgren

Ai amintit de curajul ce vine odată cu vârsta. Să vorbim atunci şi de frică. De ce ţi-e teamă cel mai mult în contextul crizei actuale?

Cred că ce mă sperie cel mai tare e că din orice perspectivă am privi contextul - politic, filosofic, religios -, traversăm vremuri în care ne este dificil să ne comportăm civilizat faţă de ceilalţi şi să ne înţelegem unii pe alţii. E un climat polarizat care mie mi se pare foarte infectat, ce afectează modul în care vorbim unul cu altul, cum îl percepem pe celălalt. E simţământul dat de acest ‘ori-ori’ categoric, de opiniile care se cimentează tot mai mult în oameni, de faptul că dacă deviezi de la aceste opinii eşti considerat un trădător al grupului tău şi poţi fi etichetat drept inamic de către persoanele mai radicale cărora te-ai opus expunându-le. Mi se pare deseori că nu mai suntem dispuşi să lăsăm loc la nicio concluzie constructivă, indiferent de natura acesteia, şi căutăm doar conflictul. De asta mi-e frică, că ne îndepărtăm din ce în ce mai mult unii de alţii pentru că devenim tot mai incapabili să comunicăm unii cu alţii.

Ne întoarcem la un subiect luminos, afecţiunea ta pentru muzica lui Bob Dylan. Cum s-a născut acest ataşament fiindcă presupun că are rădăcini vechi?

Ai dreptate :) Când eram în liceu m-am îndrăgostit de un băiat mai mare ca mine, care era unul dintre tipii cool din şcoală. Foarte popular, fuma, asculta The Smiths, avea vederi politice de stânga, purta o jachetă de piele şi bea multă bere. Eram îndrăgostită de el până peste cap doar că eu nu eram deloc o fată cool fiindcă purtam ochelari, mă uitam la filme Disney, vorbeam limba Elfilor, o ascultam pe Doris Day şi nu fumam deloc. Ştiam că îi place Bob Dylan aşa că mi-a trecut prin minte că dacă îmi cumpăr nişte discuri ale acestuia şi învăţ pe de rost câteva versuri ca să i le recit după aia când o să mă intersectez cu el pe hol... o să-l fac să se îndrăgostească de mine. Aşa că mi-am cumpărat 7 albume ale lui Bob Dylan şi primul pe care am început să-l ascult a fost Freewheelin’, care e al doilea album al lui. Ascultându-l, am uitat complet de băiatul pe care credeam că-l iubesc fiindcă m-am îndrăgostit în totalitate de muzica pe care am auzit-o. După ce am terminat audiţia l-am trecut imediat pe hârtia unde îmi notam nume şi referinţe, figuri mitologice şi istorice, personalităti, filosofi, poeţi. Aveam pe atunci 16 ani şi n-auzisem de Ezra Pound sau de T. S. Eliot, nu ştiam cine au fost preşedinţi în America sau cine era Anita Ekberg, Orson Welles sau Sophia Loren, şi dintr-odată m-am trezit eu, o adolescentă, că mă uit la filme vechi, mă duc la bibliotecă şi citesc despre poeţii Beat ori ascult muzică tradiţională americană. Iar Bob Dylan a fost unul din cei care mi-a deschis o lume cu totul nouă şi am rămas la fel de îndrăgostită de muzica lui până în clipa de faţă.

Isabella Lundgren

Cu gândul la piesa ta Out of the Bell Jar dar şi la A Time For Everything de pe Somehow Life Got In The Way din 2014, mă întreb ce te-a determinat să începi să compui şi nu doar să interpretezi muzică...

Cred că ajunsesem într-un punct în care nu mai eram chiar atât de plină de mine şi acceptasem faptul că niciodată nu voi ajunge să pot compune o muzică la fel de bună ca cea pe care adoram să o ascult, că n-aş putea compune niciodată un cântec aşa cum au făcut-o Cole Porter sau Bob Dylan. Odată ce am acceptat asta, am început să încerc, în felul meu, să spun un alt tip de poveşti şi am fost constantă în perseverenţa mea astfel încât, în momentul în care m-am apucat să compun, simţeam cu adevărat că am ceva de spus şi, mai mult, ţineam să o fac, eram confortabilă cu acest lucru. A fost în parte un fel de exorcizare căci m-am dat singură jos de pe propriul piedestal şi am devenit adult... dar a fost şi creşterea încrederii în ceea ce simţeam că vreau să transmit. Puteam în sfârşit să cred eu însumi în orice aş fi avut de spus. Dar, altfel, continui să iubesc să interpretez muzica altor oameni pentru că toată istoria noastră e plină de muzică nemaipomenită. Eu sunt departe de a putea compune asemenea muzică însă e o călătorie minunată să încerc să o fac.

 

Ai compus Out of the Bell Jar cu Brian Kramer, muzician reputat pe care l-ai cunoscut într-un club din Greenwich Village în anii când studiai Jazz-ul la N.Y. Cochetai pe atunci şi cu Blues-ul?

Da, da, ascultam o mulţime de interprete de Blues tradiţional ca Bessie Smith, Connee Boswell şi Ethel Waters, dar şi, desigur, pe Robert Johnson sau Louis Armstrong. Brian Kramer, care acum e stabilit la Stockholm [muzicianul născut în Brooklyn s-a relocat în 1996 – n.r.], e un foarte bun chitarist de Blues şi are o înţelegere profundă a genurilor americane tradiţionale de muzică şi din acest motiv am ţinut ca el să compună muzica pe versurile pe care le-am scris pentru Out of the Bell Jar.

Isabella Lundgren Colaj

Hai să ne aplecăm niţel asupra acestora fiindcă par să încorporeze gânduri extrem de personale. ‘It was a solitary place, the world I once lived... while darkness beguiled me and institutions compiled me...’ De cine sau de ce vrei să fugi?

Unul din lucrurile care sunt limpezi în ce-l priveşte pe Bob Dylan e că se ţine la distanţă de turmă, de aşteptările altor oameni şi de birocraţia instituţiilor. El a rămas întotdeauna fidel viziunii sale până aproape de pragul rebeliunii şi niciodată nu i-a plăcut să fie limitat sau întemniţat de către aşteptările altcuiva, ba chiar are tendinţa să facă exact opusul a ceea ce aşteaptă oamenii de la el. Şi eu, întotdeauna, am simţit la fel crescând în această lume, că sunt înlănţuită de aceste aşteptări şi de răspunsuri la întrebări pe care nimeni nu este capabil să le explice. M-am simţit zidită într-o masă căreia nu îi aparţineam. Deci da, cântecul meu e despre a fugi de ceva. De aceste aşteptări poate.

Continui cu ‘I bid a restless farewell to the world I once knew’. L-am citit pe site-ul tău pe Anton Annersand care sugerează că perioada ta în State a fost un exil trăit cu mare intensitate. Tu spui rămas-bun unei lumi. Care s-a dovedit a fi până la urmă Lumea Nouă pentru tine?

Poate sună foarte clişeistic însă cred că lumea pe care am descoperit-o este cea dinăuntrul meu. Înainte de asta, eram obsedată de lumea exterioară mie şi încercam să descopăr soluţii la probleme uitându-mă în afara persoanei mele. Abia când am devenit mult mai interesată să-mi înţeleg propriile gânduri decât să fug de acestea am devenit mai confortabilă cu mine însumi. Mi-a devenit mai uşor să trăiesc în lumea din afara mea. Cel mai bine e când ajungi să te cunoşti pe tine însuţi.

I took a journey to the stars... I take off my iron vest and let your words appress whatever is left of my lifelessness.’...  Cuvintele pot să formeze o barieră care să te protejeze social?

Da. Exact. Vorbesc doar din propria experienţă însă e ceva ce am observat: în lumea care mă înconjoară există un soi de frică de faptul că multe lucruri în viaţă sunt imprevizibile şi schimbătoare şi ne construim crezurile şi sistemele sau încercăm să ajungem la un anumit statut în societate ca mod de a ne proteja pe noi înşine de acea lipsă de constanţă. Dar odată ce o accepţi, odată ce îţi accepţi propria vulnerabilitate şi accepţi faptul că vei muri şi nimic nu este veşnic, atunci când vei înţelege întunecimea din inima ta îţi va fi mult mai uşor să trăieşti cu întunecimea din lumea exterioară. Aceasta nu va mai părea la fel de înspăimântătoare, nu va mai fi o ameninţare, iar tu poţi renunţa la ‘iron vest’ fiindcă nu mai există ceva de care trebuie să te aperi. Orice ar fi acolo, afară, trebuie să experimentezi, trebuie să trăieşti experienţa.

Dai impresia unei persoane excesiv de serioase. Nu ai şi momente în viaţă în care te distrezi?

E o întrebare... bună :)))))) Ştii, cam de trei ori pe an mă duc în vizită la nişte maici. La prima vedere, ele dau senzaţia unor persoane foarte, foarte serioase dar în realitate sunt şi nemaipomenit de amuzante, ba chiar uneori au gura prea slobodă, chiar dacă sunt foarte religioase. Cred că oamenii care au acces la propria seriozitate au de obicei acces şi la umor. Nu cred că cele două sunt în opoziţie. Îmi place să fiu serioasă de obicei dar îmi place câteodată să fiu şi spurcată la gură şi să spun lucruri teribil de incorecte politic. Cred că cele două, nu numai că nu se opun unul altuia, dar sunt complementare.

colaj isabella lundgren

Nu voi testa asta cu tine fiindcă aş vrea să ne menţinem într-o cheie serioasă. Ţi-a schimbat pandemia în vreun fel perspectiva asupra vieţii şi societăţii?

Cred că este ce ne-a rezervat viaţa, oricât de dureros ne afectează... e interesant de observat cum diferite părţi ale lumii au gestionat criza şi cum oamenii au reacţionat la aceasta. În ce mă priveşte, nu cred că mi-a schimbat foarte mult perspectiva asupra lumii, cu excepţia faptului că a reafirmat recunoştinţa pe care trebuie să o port pentru felul de viaţă pe care îl trăiesc şi cât de norocoasă sunt ca muzician care îşi poate asigura subzistenţa în acest fel, chiar dacă nu am mai avut posibilitatea să cânt pe o scenă din luna martie. Cred că trebuie să rămân recunoscătoare şi să-mi păstrez speranţa că o voi putea face din nou cât mai curând şi că lumea se va pune din nou pe picioare. De multe ori nu ştii ce posezi până când nu dispare. Mai ales... normalitatea.

Traversăm criză după criză... climatică, spirituală, alimentară, de sănătate. Ce crezi c-am putea face ca să supravieţuim ca specie, în grup sau individual?

Hmm... unul dintre gânditorii şi filosofii mei preferati, eu îl numesc filosof dar a fost psiholog, Carl Jung, într-una din cărţile sale, Sinele nedescoperit, scrie despre tratamentul nedrept al raportului dintre individualism şi colectivism. Primul nu înseamnă vanitate şi egocentrism ci înţelegerea profundă a sinelui şi, în acest sens, a înţelegerii de sine. Trebuie să abordezi critic informaţia pe care o primeşti şi să fii precaut în privinţa cuvintelor în care vine împachetată acea informaţie. Cu cât ajungi să te cunoşti mai bine pe tine însuţi cu atât îţi va fi mai uşor să interacţionezi cu alţi oameni. Şi eu sunt tot de părere că nu trebuie să separi individualismul de colectivism şi am beneficia cu toţii mult mai mult dacă fiecare s-ar înţelege mai bine pe sine pentru că am putea comunica cu şi între noi cu mult mai multă claritate. Ioan, poate e o naivitate din partea mea, căci nu sunt nici politician şi nici psiholog şi nici nu sunt echipată ca să răspund la marile întrebări, dar cred, pur şi simplu, că dacă oamenii s-ar înţelege mai bine pe ei înşişi i-ar înţelege mai bine şi pe ceilalţi şi atunci, pe termen lung, am avea o lume mult mai luminată.

Isabella Lundgren

Cum arată viitorul pentru Isabella Lundgren?

Sunt o mulţime de lucruri pe care îmi propun să le fac dar cel mai drăguţ... şi care sigur te va bucura, este că am înregistrat în această primăvară un nou album care se numeşte Look For The Silver Lining, alcătuit din standarde americane tradiţionale publicate imediat după Al Doilea Război Mondial, cântece pline de optimism şi de speranţă pentru viitor. Sunt cântece despre nevoia de sens, de cunoaştere şi de comuniune cu alţi oameni, cântece care în esenţa lor arată spre Bine, spre Frumos şi spre Adevăr. Cred că uneori, şi mă includ aici şi pe mine, suntem prea pesimişti dacă ne gândim la cât este de frumoasă lumea în care trăim şi chiar avem nevoie să ne reamintim de asta cât mai des cu putinţă.

 

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

Newsletter