VIDEODOME | “GIA” (1998, r: Michael Cristofer)

Biopic de televiziune produs de HBO care, plecând de la jurnalul ei intim şi de la opinii obţinute din partea apropiaţilor, disecă în mod clinic, aproape anticomercial, scurta existenţă a primei supervedete din modelingul american, Gia Marie Carangi (1960-1986). “Work now, live later.”. De obicei, când eşti expus ca spectator unui film ce relatează povestea de succes a unei icoane a culturii Pop, te aştepţi să ai parte de o înşiruire de scene glamour şi flashy, plăcute privirii dar inconsistente în fond, care definesc ascensiunea unei Cenuşărese spre stardom şi, exclusiv pentru balansarea naraţiunii, să fii expus aleatoriu unor intermezzouri edulcorate în care se prezintă episoade din viaţa personală a subiectului (mai ales dacă sursa o reprezintă o biografie autorizată). În special în acest caz, unde este vorba nu de modă, ci, fetelor, de... haute couture, glossy şi de industria produselor de lux.

O aparentă nebunie efervescentă... Versace, revista Cosmopolitan, agenţia de modele Ford, Milano, ţoale mişto, Yves Saint Laurent, sesiuni foto, Armani, public snob în delir, Paris, petale de flori pe podium, maşini vintage, la ce ne-am putea aştepta la prima vedere la mai mult de la o asemenea premisă? Ei bine, “Gia” se relevă, inclusiv după revizitare (recunosc, chinuitoare pentru mine), a fi un film cu totul şi cu totul aparte, ce sfidează consumerismul cinematografic ordinar şi superficialitatea asociată uzual cu acesta, o dramă cutremurătoare a căror unde de şoc se transmit în viscerele spectatorului tocmai pentru faptul că se constituie într-o oglindă artistică (chiar dacă) neconfortabilă a unei realităţi de care nu putem face abstracţie în societatea modernă.

Meritul creativ îi aparţine cineastului Michael Cristofer, mai puţin cunoscut publicului de multiplex datorită simplului fapt că apare pe generice de obicei ca scenarist şi nu ca regizor, însă un profesionist redutabil al cărui CV indică o apetenţă aproape obsesivă legată de analiza implicării emoţionale a femeilor în relaţiile sociale, indiferent de natura acestora: “Falling in Love” cu Meryl Streep+Robert De Niro=Love, “The Witches of Eastwick” şi al său trio Cher-Michelle Pfeiffer-Susan Sarandon vs. maleficul mascul Jack Nicholson, adaptarea după cartea lui Tom Wolfe “The Bonfire of the Vanities” în regia lui Brian De Palma, “Mr. Jones” cu Lena Olin care îl tratează în filmul lui Mike Figgis pe deprimatul Richard Gere sau Rom-Com-ul cu Salma Hayek şi Russell Crowe, “Breaking Up”.

Cu “Gia”, Michael Cristofer ia decizia riscantă să înoate împotriva curentului şi să valorizeze vulnerabilitatea subiectului (practic, o tânără dezorientată şi labilă psihic... “Well, somebody has to take care of me! I’m just a kid!”) în detrimentul baleierii cadrului general, mult mai facil/tentant pentru câştigarea prizei la public (moda ca fenomen la sfârşitul anilor ’70 în contextul revoluţiei feminismului, a exploatării fazei sale incipiente şi a fundamentării principiilor de business, atât în lumea creatorilor de top cât şi la nivelul managementului mass-media gen “Vogue”, evoluat într-o specie aparte ca parazit al acestuia). “Work. You have a gift, use it. Life, life will be there later. When you have worked, and you have lived, and you know who you are, life is easy.” (sfatul către Gia al lui Francesco Scavullo, autorul celebrelor fotografii cu Burt Reynolds gol-puşcă din Cosmopolitan şi cea cu Janis Joplin cu ţigara în mână de la Amon Carter Museum).

Ce vrea şi reuşeşte realizatorul să demonteze ca prejudecată este faptul că Gia nu poate fi înţeleasă şi percepută simplist doar ca o victimă a succesului (celebritatea care o împinge spre perdiţie) - clişeu deja comun în Biopicurile dedicate personalităţilor din Pop culture - ci a unui fundament personal demn de o amplă analiză psihanalitică. Copilăria într-un mediu casnic violent, o mamă posesivă care părăseşte ‘celula de bază’, eşuarea în adolescenţă în trena rebeliunii ‘de catifea’ Glam (Gia a fost unul dintre “the [David – n.a.] Bowie kids”, precum Cherie Currie, vocalista-meteor din The Runaways, trupa lui Joan ‘I Love Rock’n’Roll’ Jett) şi teribilismele pubere care au condus-o spre experimentele bisexuale (cu prietenii “bi-try Bowie-mad”) sunt cărămizile pe care Cristofer construieşte fundaţia unei existenţe lipsite de ghidonare în care imatura Gia, dincolo de implicarea complet detaşată, din perspectivă cinic-burgheză, a lui maică-sa (Mercedes Ruehl – Oscar/Glob în ’92 pentru “The Fisher King” al lui Terry Gilliam), nu va găsi decât doi piloni de sprijin, ambii de sex feminin, protectoarea sa, Wilhemina Cooper (Faye Dunaway, recompensată cu Globul de Aur pentru acest rol), şi machieuza Linda (Elizabeth Mitchell – Dr. Burke în serialul “Lost”).

Prima, cea care a lansat-o în lumea modei, a funcţionat ca o mamă-surogat până la moartea sa de cancer pulmonar în 1980 (când Gia, deja vedetă planetară, avea abia... 20 de ani!), iar cea de-a doua, ca prietenă, confidentă şi amantă, i-a fost alături pe parcursul încercărilor sporadice de a scăpa de dependenţa de droguri, inclusiv în faza terminală, când a fost diagnosticată cu SIDA, contractată prezumtiv prin intermediul unui ac de siringă contaminat (era deja dependentă de heroină). Cristofer construieşte personajul pe parcursul celor 120 de minute de film pe o suprapunere nesperat de eficace a două dinamici, cu protagonista trecând progresiv de la agresivitatea de suprafaţă la violenţa fizică, şi, în paralel, aritmic dar persistent, de la controlul raţional la abandonul complet (“I’m in charge and I’m leavin’!” – “... being somebody doesn’t make you anybody anyway.”).

Strălucirea acestei producţii de televiziune vine însă din partea interpretei lui Gia, Angelina Jolie, câştigătoare pe merit (în opinia mea) al celui de-al doilea Glob de Aur, după cel primit cu doar un an înainte pentru rolul Primei Doamne din Alabama, soţia Guvernatorului George Wallace în Biopicul produs de TNT. Cheia interpretării excepţionale a lui Angie, cred eu, se regăseşte în punctele comune a experienţelor personale a celor două vedete. Ca şi Gia, Jolie a copilărit cu doar un singur părinte, a fost “mommy’s girl” o bună bucată de vreme, a reacţionat teribilist împotriva corectitudinii politice şi formalismului din sistemul educaţional roz-bombon din Beverly Hills, fiind etichetată ca “punk outsider” şi, mai mult, în ceea ce priveşte (bi)sexualitatea, a avut o legătură amoroasă cu actriţa-fotomodel Jenny Shimizu înainte să se mărite cu Johnny Lee Miller (“I fell in love with her the first second I saw her.”)... ca echivalent, vezi pe ecran declicul între Gia şi Linda din etapa premergătoare sesiunii foto. Sunt două replici rostite de Gia/Jolie pe parcursul filmului: “People keep going away from me. That hurts.” şi “What do I want?”, esenţiale pentru existenţa ambelor (din fericire pentru actriţă, rezultatul a fost diferit).

Pentru a sublinia imersiunea lui Angie în rol un singur argument mi se pare suficient în acest sens: după încheierea filmărilor, a luat hotărârea de a renunţa o perioadă de timp la actorie (având sentimentul că “nu mai are nimic altceva de oferit”) şi la convenienţele sociale (s-a despărţit de soţul său, J.L. Miller... “I’d tell him: I’m alone; I’m dying; I’m gay; I’m not going to see you for weeks.”). Gata. Fără alte comentarii personale suplimentare decât acela că îmi asum recunoaşterea valorii de fond şi de formă a unei producţii formidabile, în care nu ‘viaţa bate filmul’ sau viceversa ci rezultatul final este perfect echilibrat în favoarea consumatorului de spectacol cinematografic de bună calitate. Chiar dacă nu se mulează decât minimal pe gusturile mele.

Note de subsol: a.) balansul între schimbările radicale de ambient, deseori asociate cu filtrările de culoare (scena sau spatele ei, cadru domestic sau salon de spital, etc.) nu ar fi putut fi închegat în mod substanţial fără senzaţionala muzică elegiacă a trompetistului de Jazz Terence Blanchard; b.) în rolul copilei Gia a fost distribuită Mila Kunis, acum, la rândul ei, starletă de prim rang la Hollywood datorită rolurilor din “Black Swan”, “Ted” sau “Oz the Great and Powerful”; c.) imaginea poartă semnătura cineastului Rodrigo Garcia (regizorul premiatelor “Nine Lives”-2005 şi “Albert Nobbs”-2011), şi, nu în ultimul rând... d.) pentru încadrarea în epocă, pe OST pot fi ascultaţi, printre alţii, David Bowie, Billy Idol, The Pretenders, Echo & The Bunnymen.

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter