Clin d’Oeil: OANA PELLEA | “Libertatea îmi priește foarte tare”

Oana Pellea

Oana Pellea FOTO Matei Buta

OANA PELLEA | “Libertatea îmi priește foarte tare”  - interviu de Ioan Big

Spectatorii devotați teatrului și-o amintesc și acum ca Drussila din Caligula lui Camus, în regia lui Mihai Măniuțiu, ori ca Mașa din Trei surori, punerea în scenă a regretatului Ducu Darie, cinefilii au în minte (măcar) rolurile sale din Stare de fapt al lui Stere Gulea și Children of Men al lui Alfonso Cuáron, iar cei din generațiile mai tinere au avut revelația talentului său în spectacole care continuă să se joace cu succes la Teatrul Național Bucureşti (Frumos e în septembrie la Veneția), Bulandra (Oscar și tanti Roz) sau Metropolis (Efectul razelor gamma asupra anemonelor). Avea 27 de ani în decembrie 1989 și de pe-atunci nu mai era doar fata lui Amza Pellea ci OANA PELLEA, o actriță a Teatrului Bulandra deja reputată dincolo de frontierele României. Revoluția nu a schimbat cursul constant ascendent al carierei sale dar a produs mutații semnificative în modul de a se raporta la context al tinerei a cărei familie a suferit mult în regimul comunist. Despre experiențele și trăirile ei din jurul acelor schimbări, Oana Pellea nu ezită să vorbească cu deplină sinceritate în Jurnal de România.1989, spectacolul de teatru-documentar conceput de Carmen Lidia Vidu la TNB, ce a avut premiera nu de multă vreme. Iar ceea ce ne transmite Oana Pellea plecând de la întâmplări și fapte de netăgăduit este cutremurător.

Jurnal de Romania

Oana, ce te-a făcut să crezi în acest demers ieșit din comun în care te expui publicului în egală măsură ca artist și ca om?

Cred că dorința lui Carmen [Lidia Vidu] ca aceste bucățele de adevăr să ajungă în primul rând la publicul tânăr și cred că e o necesitate. Aici ne-am întâlnit cumva foarte tare, în dorința asta ca adevărul unor vieți și o istorie vie să ajungă la publicul tânăr și la public în general. Ăsta a fost argumentul cel mai puternic. Pe urmă, mi-a plăcut foarte tare demersul ei și ea ca regizoare. E un om deștept, e un om direct, e un om care știe ce vrea, e un om foarte profesionist și m-a cucerit... m-a cucerit. Și mai e ceva, mie îmi place să închid datoriile așa, rotund, și mi s-a părut că e o datorie a mea față de familia mea care a suferit în timpul comunismului și că lumea ar trebui să știe cum se suferea.

 

În public vezi tineri care nu au trăit experiența comunismului, tineri a căror lume este acum una complet diferită. În ce măsură ar trebui să țină ei seama de trecut?

Răspunsul pe care eu pot să îl dau este că, bineînțeles, avem nevoie de a clarifica ceea ce a fost în spatele nostru pentru a putea construi în față, fiindcă nu cred că există un viitor curat fără o cunoaștere reală, adevărată, a istoriei parcurse. Dar cel mai bun răspuns pe care ai putea să-l ai este, așa cum l-am avut eu, de la oamenii tineri care au venit și care au spus, după ce l-au văzut, ‘Habar n-am avut că a fost așa!’, că e prima dată când au senzația că pot pune mâna pe istoria vie și că un astfel de demers ar trebui, pur și simplu, predat în școli, filmat și arătat elevilor și studenților. Și nu un singur spectator tânăr mi-a spus asta ci foarte mulți deci și ei au, totuși, o nevoie de a cunoaște Adevărul.

 

Când ai început să conștientizezi realmente cât de toxic era sistemul în care trăiai și cât rău a produs familiei tale?

Exact cum spun în mărturisirea mea, adevărul este că abia după Revoluție am avut o imagine chiar clară a ceea ce a însemnat comunismul și pentru familia mea și pentru toată țara. Pentru că, altfel, am trăit într-un cocon, într-o bulă de iubire oferită de familia mea. Da, știam despre Regele Mihai, exilul regelui mi-a fost explicat de bunici în adevărul său, dar.. cu timpul au început să fie rupturi între ceea ce auzeam acasă și tăcerea care era în manuale. Acasă se vorbea altfel decât se vorbea la televizor și toate fisurile astea mi-au pus întrebări. Dar imaginea reală a ceea ce trăiam am căpătat-o după 1989. Apropo însă de când am început să-mi dau seama de sistemul ăsta și de faptul că trăiam într-un lagăr, îmi amintesc... drumul București-Piatra Neamț - repartizată fiind la Piatra Neamț, pentru trei ani, – care, cu trenul oprit în câmpul înghețat, dura și 18 ore iarna. Fără pic de căldură, cu zăpadă în compartiment. Țin minte că toti călătorii erau beți pentru că nu rezistau altfel și eu puteam să rezist doar mișcându-mă tot timpul. Pe-acolo a început, cum să spun, conștientizarea faptului că nu-i normal ce trăim.

Oana Pellea, Foto: Florin Ghioca

Oana Pellea în Jurnal de România.1989 (foto: Florin Ghioca)

Dar cum își putea conserva un artist caracterul în regimul comunist?

Eu în ’89 eram deja de doi ani angajata Teatrului Bulandra deci aveam deja 5 ani de practică de meserie, trei la Piatra Neamț și doi la Bulandra. Era o rezistență prin cultură dar poate că ar fi bine de spus tineretului de azi că accesul la cultură era anevoios, de exemplu: o carte pe care ți-o doreai se obținea îngrozitor de greu... eu nu mai știu titlurile dar știu că am copiat vreo două cărți ca să le pot citi. Deci cam așa era, se copiau cărți – xeroxul era un privilegiu, se copiau de mână – ca să poți să ai manuscrise acasă sau piese de teatru. Dacă vroiai, te puteai educa, puteai citi, puteai să-ți faci o cultură. Accesul la cultură se făcea cu greu dar se putea. Sigur că umorul, în ceea ce mă privește și în ceea ce îl privește pe tata era un colac de salvare. Inteligența era un mare colac de salvare. Prietenia era un colac de salvare. Totuși, în cadrul unui teatru eram ca într-o familie, adică în cadrul unei trupe, chiar dacă erau turnători, chiar dacă erau securiști... pe care de obicei îi știai, așa cum și la Institut [Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică/IATC, pe care Oana Pellea l-a absolvit în 1984 în clasa doamnei Sanda Manu – n.r.] știai care sunt oamenii care turnau și care dădeau raportul la Securitate, chiar și așa eram într-o familie. Eu am avut privilegiul și de Piatra Neamț și de Bulandra unde, într-adevăr, trupele erau foarte unite și ne agățam unii de alții.. Îți dădea încredere că nu ești singur.

colaj Oana Pelea

Oana Pellea în Jurnal de România.1989 (foto: Florin Ghioca)

Revoluția din ’89 te-a maturizat. Care au fost și mai sunt factorii de echilibru în viața ta spirituală?

Tot profesia. Profesia îmi oferă echilibru. Lectura. Prietenii... Vezi tu, colacele de salvare sunt cam tot alea.

 

Credința?

Da. Această recunoaștere și reîntoarcere a mea înspre Dumnezeu, înspre credință, este esențială. Nu neapărat înspre credința instituționalizată ci înspre spiritualitate.

 

Cât ne lipsește acum înțelegerea acestei nevoi?

Asta nu știu. Știu însă că ne lipsește educația foarte mult. Cred că este o tară majoră, din păcate, pentru că în 30 de ani n-am făcut decât să distrugem un sistem educațional care, totuși, chiar dacă era bazat pe minciună și pe maculatură comunistă... școala era școală, profesorul era profesor, iar generația noastră a facut o școală extraordinară. Ei, asta s-a pierdut și mi se pare că educația este acum o tară. Noi suntem un popor religios așa cum înțelegem noi să fim religioși și nu intru aici în niciun fel de comentariu dar cred că un om trăiește degeaba pe pământul ăsta dacă nu întoarce fața spre spiritualitate.

OPellea

Oana Pellea în Jurnal de România.1989 (foto: Florin Ghioca)

Revin la maturizarea ta odată cu decembrie 1989. S-a schimbat ceva în modul tău de abordare a rolurilor?

Asta nu, dar ceea ce s-a schimbat fundamental a fost contactul cu alte culturi pe care înainte nu-l aveam, cu alte modalități de a juca teatru, cu regizori – [Peter] Brook, de exemplu - la care ne uitam și ale căror cărți copiate de mână le citeam, posibilitatea de a vedea spectacole mari, de a avea informație. Sigur că toate astea te influențează pentru că înveți din toate părțile dar nu pot să spun că mi-au modificat fundamental abordarea unui rol.

 

La 10 ani după Revoluție ai ales să devii liber-profesionistă părăsind Teatrul Bulandra. A fost asta parte a alegerii de a fii fericită de care vorbești în Jurnal de România. 1989?

Păi... cam da. Eu sunt un om foarte greu de tinut în hățuri pentru că sunt și Vărsător și nu-mi place să fiu ținută în frâu. Deci mie libertatea îmi priește foarte tare. Și independența. A fost o perioadă excepțională la Bulandra care mi-a pus bazele profesiei pe lângă baza fundamentală dată de Institut și de Sanda Manu. Întâlnirile cu Ciulei și cu Alexandru Darie, Mihai Măniuțiu, Tompa Gábor, fac parte din patrimoniul meu sufletesc teatral dar, după aia, în ’99, am ales să fiu independentă și am avut mai mult argumente pentru această alegere: lucram în străinătate și nu vroiam să încurc programul teatrului, vroiam o experiență de liberprofesionist… Alegerea aceasta mi-a deschis un drum internațional pentru că am avut curajul să părăsesc instituția teatrală de stat. Plus că a fost poate cea mai bună și dură școală fiindcă a trebuit să fac cam tot, să fac dosare, să caut agent, să vând spectacolul, am învățat să fac lumini, să discut cu directorii de teatre, să discut cu scenograful, să fac regie, am bătut și cuie pentru décor, am spălat și călcat costume, etc… etc. A fost o școală extraordinară pentru mine.

Oana Pelea

Oana Pellea, Foto: Florin Ghioca

Au trecut de atunci alte două decenii. Fractura dintre teatrul independent și cel de stat a crescut. E în firea lucrurilor ca această falie să fie atât de adâncă?

Uite, astăzi am făcut o postare pe Facebook - eu tot vreau să renunț la postări dar nu mă lasă inima – în care plec de la faptul că Guvernul oferă ajutor pentru Untold, pentru festivaluri mari, și întrebarea mea de bun simț a fost ‘Dar teatrele independente nu sunt sprijinite? Nu merită mișcarea independentă teatrală sprijin?’... dacă nu cu un ajutor financiar măcar cu o legislație care să îi ajute să supraviețuiască pentru că nu există o astfel de legislație. Deci ăsta e, într-adevăr, un punct dureros. Pe de altă parte, teatrul de stat trebuie să continue să rămână subvenționat de stat. Ar trebui însă modificată legislația în sensul că cei care fac donații sau mecenat să fie scutiți sau să li se scadă un procent din impozite, să aibă și ei un profit din treaba asta, ori toate astea nu există. Și e dramatic ce se întâmplă pentru că sunt foarte mulți actori talentați, tineri sau mai puțin tineri, eu cunosc destui asemenea oameni, care și-așa câștigau foarte puțin dar mai ales acum, pe pandemie, trăiesc cu ajutorul părinților sau au fost obligați să facă și o altă profesie. Asta nu e o dramă pentru că oriunde în lume sunt foarte puțini actori care își permit luxul să trăiască doar din actorie dar ar trebui totuși un ajutor, ar trebui un gând și o mână întinsă, o legislație, nu pomană!

 

Asta pare să contrazică ce spuneai cu câțiva ani în urmă, că în ciuda “istoriei zbuciumate și a localizării geografice păcătoase, România e fabuloasă pentru artiști”.

Mă refeream atunci la din ce încrengătură de neamuri am ieșit, adică suntem între Orient și Occident, suntem latini dar în preajma slavilor, în sensul ăsta. Avem și din școala rusească dar avem și puțin din școala britanică... e într-adevăr un teren cu oameni foarte talentați și cred că tocmai din pricina melanjului ăsta de neamuri există ceva special undeva în ADN-ul și talentul poporului ăstuia.

 

Mărturisești în Jurnal că ești obosită. Ce îți dă acest sentiment căci altfel pari extrem de activă, din toate punctele de vedere?

Oboseala asta e dată de senzația pe care o ai că parcă tragi la vagoane. Ca să faci un lucru minuscul bun muncești de mii de ori mai mult decât oriunde în altă parte, adică e ca și cum construiești pe nisip. E ca și când o iei tot timpul de la capăt. De asta și cred că acest popor e foarte obosit. Suntem, cum să zic, sfârșiți ca energie, pentru că tot speri că se schimbă - eu tot sper de 30 de ani, părinții și bunicii mei sperau de 70 de ani - și să dea Dumnezeu să se întâmple dar ai această senzație, că nimic nu se acumulează înspre bine și dacă construiești și ai câștigat un milimetru de bine imediat după aia se dărâmă și trebuie să o iei de la capăt. Soluția nu este să așteptăm să se schimbe ceva în bine ci să producem fiecare dintre noi schimbarea în bine.

Oana Pellea Oana Pellea în Jurnal de România.1989 (foto: Florin Ghioca)

Oana, spuneai odată că “marea mea curiozitate e față de mine și încerc să mă cunosc”. În ce fază a autocunoașterii te afli acum?

În aceeași... poate mai adâncită în sensul că nu mai sunt de acord cu ce credeam c-am descoperit. Dar persist, sunt încăpățânată. Sunt într-o fază acută de căutare a mea :) Mai am foarte multe de descoperit, de cunoscut despre mine. Am foarte multă treabă cu mine.:)

 

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Credit foto header articol: Cătălina Flămânzeanu
  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter