ION CARAMITRU | File dintr-un jurnal absolut necesar

JURNAL DE ROMÂNIA. 1989 este titlul spectacolului de teatru-documentar pe care Carmen Lidia Vidu l-a scris și regizat la TNB, spectacol construit pe confesiunile și imaginile din arhiva personală a reprezentanților a patru generații de actori ai Naționalului: Florentina Ţilea, Daniel Badale, Oana Pellea și Ion Caramitru. Despre cât de importante sunt aceste file de jurnal pentru a ne reaminti propriile experiențe și modul în care ne-au influențat viața evenimentele ce au dus la căderea comunismului sau de a realiza cât continuă să ne afecteze și acum, chiar dacă nu le-am trăit direct, am simțit nevoia să stăm de vorbă cu decanul de vârstă al cvartetului, domnul Ion Caramitru. Iar dialogul a condus spre alte pagini din jurnalul personal, de la dragostea pentru poezie la celebrul său Hamlet și la relevanța Neguțătorului din Veneția pentru contextul sociopolitic în care ne consumăm actualmente existența.

Pe scenă, generații ce-si amintesc de România anului 1989. În sală, destui tineri care nu au trăit experiența comunismului. Cât de important este ca ei să conștientizeze răul imens pe care ni l-a făcut acel regim?

În primul rând, trebuie luată în considerare structura spectacolului, structura scenariului și ambițiile lui. Așa cum ați spus, sunt patru generații care la data acelor întâmplări, acelor evenimente, aveau vârste diferite: una era copilă, alt băiat avea 19 ani și era îmbrăcat în uniformă militară, era în exercițiu militar soldat, o doamnă care era mai tânără atunci, fiica unui actor celebru, actriță și ea, tânără... și cu mine al patrulea, care la data respectivă aveam 47 de ani, trecusem din fragedă tinerețe prin toate avatarurile, să zic așa, și toate încercările puterii de a rezista la sistem în perioada comunistă, astfel încât sunt patru culoare de luare la cunoștință cu ceea ce era tutelar la acel moment. Dacă vă referiți la tineri, ei au în aceeași seară informații precise, trecute evident prin alchimia asta a teatrului, pentru a sublinia mai multe lucruri și a le însoți cu ingrediente ca ceea ce înseamnă muzică, imagine și așa mai departe... pentru a realiza - de data asta fiind siguri și aici este, cred eu , meritul principal al acestei creații - că ceea ce se spune acolo este absolut autentic. Niciunul din noi nu și-a permis să spună acolo invenții. Lucrurile sunt verificabile, sunt, cel puțin în ceea ce e legat de Revoluție, foarte bine prinse în imagini și în cărțile de specialitate care se ocupă de istorie și de analiză a perioadei, încât marele merit al acestui demers, este sinceritatea lui absolută. Atunci când ai în fața ta un om sincer de care ești convins că nu minte și că lucrurile astea sunt autentice, ai informații de la sursă. Nu sunt derivate, nu sunt trecute prin cine știe ce alte planuri. Asta o dată. Doi. Niciodată cineva nu va putea povesti în particular cam ce a trăit exact, ca celălalt să fie și interesat tot timpul să-l asculte. Țin minte că aveam oameni din străinătate, venea soțul surorii mele care trăiește de mulți, mulți ani în Elveția, căruia nu-i venea să creadă când auzea că în România e foamete și că oamenii n-au mâncat pentru că, de fiecare dată când venea în România, masa era arhiplină. Și cum ei acolo sunt foarte stricți și mănâncă puțin și cât trebuie, i se părea că vine într-o țară în care libația e la ordinea zilei, dar el nu știa că pentru masa aia trebuia trei luni de zile să te pregătești, să stai la cozi, să asiguri un congelator în care să îți ții lucrurile și așa mai departe. Nimeni nu credea că ceea ce face Securitatea este chiar adevărat. Nimeni nu-și imagina, din cetățenii simpli ai lumii, că era posibilă o asemenea disciplină teroristă a guvernului și a puterii. Acum, când am văzut imaginile din Coreea, când a murit anteriorul conducător al Coreei și un întreg popor plângea la unison și o armată întreagă orânduită disciplinat plângea în hohote, am realizat ce poate să însemne spălarea pe creier și teroarea... pentru că ei în timp ce făceau asta erau și filmați. Dacă unul nu plângea autentic sau, mă rog, așa cum trebuie, știa ce-l așteptă. Imaginile astea sunt imagini care vor rămâne în istoria omenirii ca formele cele mai demente ale dictaturii. Cred că aici stăm bine în spectacolul nostru. El este simplu, nu e sofisticat, nu are accente teribiliste sau gongorice care să impună cuiva. Este pur și simplu o mărturisire.

Deopotrivă ca artist și ca om, ca să ajungeți la acest grad de sinceritate, a trebuit să credeți în acest proiect și în reușita lui. Era un proiect cu un oarecare grad de risc. Ce v-a făcut să credeți?

În primul rând, am văzut spectacolele anterioare făcute de Carmen Vidu. Am văzut la Festivalul de Teatru cu un an în urmă spectacolul ei despre Timișoara și mi-a plăcut acest gen de teatru documentar. Eu nu cred că noi, actori fiind, și urcând aici pe scena acestui spectacol, facem eforturi actoricești. Nu facem eforturi actoricești. E și foarte complicat să intri pe scenă și să te joci pe tine însuți. E practic imposibil. Nici să faci pe nebunul dându-te drept erou și făcând din asta cine știe ce piedestal pe care singur ți-l creezi. Nu cred că avem, aș spune, o superioritate artistică față de altcineva care nu face meseria asta și care ar fi invitat în acest spectacol să spună și el despre el însuși. Cred că tonul ar fi același, nu sunt eforturi actoricești. Evident că formula la care s-a ajuns vizavi de textul care rămâne a fi spus s-a negociat, dacă se poate spune așa, între noi și regizor, din mărturisiri mult mai lungi, nesfârșite aș putea spune. Aș fi avut de povestit acolo dacă e vorba de revoluție, pur și simplu de zilele acelea, faptul că după am ajuns la Marele Stat Major și am văzut caseta cu execuția lui Ceaușescu... Ni s-a spus și mie și lui [Mircea] Dinescu că trebuie să nu stăm acasă, că suntem căutați sigur de teroriști, de securiști care or să ne omoare. M-am dus acasă și mi-am luat familia și am urcat-o în TAB-ul care m-a adus până acasă pe mine. Am încărcat soția care era însărcinată în șase luni, abia intra pe găurica aia de la TAB și am început să colindăm prin București ca să găsim un loc unde să ne ascundem, vezi Doamne... ceea ce a fost o invenție. De acolo a început porcăria neocomunistă a poveștii, de la acest tip de zvonuri pe care le-au inventat tot ei. Pe lângă această întâmplare care are hazul ei... haz de necaz să-i spunem... și altele, multe, enorm de multe... ca și alte amănunte pe care le-am povestit despre familia mea. Nu puteau rămâne toate pentru că ar fi durat două ceasuri să le spui. Așa că formula a dat și măsura. Măsura, de data asta pot să spun artistică, a spectacolului.

Ținând cont de mesajul foarte puternic cu care vă închideți mărturisirea... unde și cum au greșit generațiile noastre care ar fi putut să schimbe ceva, atunci în anii ’90?

Păi se poate pune problema și înainte de ’89 pentru că în alte țări cum a fost Polonia sau Ungaria și Cehoslovacia au avut momente de suspans în care s-au ridicat împotriva comunismului în plin comunism și au fost pedepsiți de ruși, ceea ce la noi nu s-a întâmplat. Sigur, au murit niște oameni atunci, dar s-au câștigat niște drepturi totuși. S-a știut că trebuie să fie atenția mărită față de ce se întâmpla. Pe când la noi, s-au conjugat două lucruri importante, puterea comunistă de sorginte sovietică și ortodoxismul religios, frate și soră în același timp cu ortodoxismul rus. Știm foarte bine cât de ocupată, în sensul militar și securistic, a fost Biserica română în perioada comunistă, cine au fost cei care au condus-o și cum unii s-au și deconspirat fiind servitori ai Securității, mari ierarhi... ceea ce în Ungaria, Cehoslovacia și Polonia a putut să aibă un debușeu a fost și lupta Bisericii Catolice, luptă la baionetă aș putea spune, împotriva comunismului, ce a dus la câteva importante drepturi câștigate, chiar dacă țările au fost ocupate. Ceea ce la noi nu s-a întâmplat, la noi a fost un teren fertil fără probleme. După ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat atunci, puterea a fost confiscată, iar lucrul ăsta l-am înțeles cu toții destul de repede, tot de comuniști. Că nu erau la primul nivel și erau la nivelul doi sau era cum s-a întâmplat cu [Ion] Iliescu, dintre cei pe care Ceaușescu îi dăduse la o parte. Să ne amintim că fuga lui Pacepa a dus la reconsiderarea întregii Securități. Cei care aveau funcții pe vremea lui Pacepa au fost dați deoparte, au fost trecuți în rezervă sau marginalizați. Ei s-au anunțat a fi disidenți și au venit înapoi tot securiști fiind, făcând politica lui Gheorghiu-Dej și a lui Ceaușescu la început, e politică de disidenți, Iliescu a fost un disident, vezi Doamne. Păcăleala cea mai simplă pe care am servit-o... și cu toții ne-am dat seama mai târziu a fost întreținerea spaimei că sunt teroriști, că se trage din zone necunoscute, că acolo sunt securiști sau teroriști, cine or fi nu se știe, care vor să îl aducă înapoi de Ceaușescu. Spaima metafizică și a mea și a celorlalți a fost să nu se mai moară, să nu se mai împuște... cu această șmecherie care a fost demonstrată că între prinderea lui Ceaușescu și execuția lui au murit mai mulți oameni decât până să se fi întâmplat lucrul ăsta, când el era la putere, asta spune totul. S-a întreținut această spaimă și această realitate pentru a face drum, șanț, culoar, dacă vreți, acestor indivizi, în cap cu Iliescu, care nu avuseseră nicio participare la Revoluție. Iliescu a fost adus cu avanscena la televiziune direct de către cei care au hotărât că el e omul. Mai mult decât atât, pentru cine mai ține minte, în zonele întunecate ale politicii și Securității, acolo unde funcționează intoxicarea publică și falsele știri duse cu vorba, dar întreținute științific, toți românii credeau că Ceaușescu e bolnav, că dacă răgușea avea cancer în gât, că dacă îi albea puțin părul avea cancer nu știu unde și așa mai departe, că va muri că se va întâmpla inevitabilul și că cine vine în schimb. Erau două variante întreținute bine de Securitate: ori Nicu Ceaușescu, fiul lui - și s-ar fi întâmplat ca în Coreea poate -, care urma calea tatălui său, dar era și bețiv și curvar și asta pentru românii simpli însemna o viață mai relaxată... dacă șeful e așa o ducem și noi la fel, nu?, ori Iliescu, Iliescu având o imagine de comunist cu o față umană. Noi, studenți fiind, l-am cunoscut pe domnul Iliescu când era Ministrul Tineretului la o întâlnire cu facultatea, la Casa de Cultură a Studenților și am auzit un om vorbind liber, mult mai relaxat decât politrucii specifici ai epocii, vorbesc de anii ’60, și care ne-a făcut o impresie foarte bună. Numai că el a fost element, cum să spun, activ în înăbușirea mișcării studențești care a fost în perioada lui și care a ieșit pe stradă și a manifestat de sărbătorile religioase, dacă țineți minte întâmplarea asta, a fost foarte sever și foarte dur. Era și el un comunist din tată în fiu, tatăl lui a fost un comunist notoriu. Deci de acolo pleacă tot dezastrul. Au venit tot ei, vorba securiștilor care au scos această vorbă „la vremuri noi, tot noi”. Securitatea a fost desființată - altă șmecherie - ca nume, ca instituție, dar securiștii, care erau carnea și sângele instituției, au rămas vii că nu i-a omorât nimeni. Ei au schimbat uniforma și au trecut în armată că așa s-a hotărât și acolo au devenit o masă de manevră pentru nevoile noii puteri, înspăimântați fiind că s-ar putea să aibă de plătit ceva. Atunci au făcut toate serviciile necesare. Și în timpul zilelor de care vorbesc, și-n faptul că unii l-au trădat pe Ceaușescu, alții au așteptat în valuri să îl trădeze unii ca să îl trădeze și ei, să nu îi ia apărarea, dar lucrurile erau limpezi. Ceaușescu era ultimul popic din jocul comunist al Europei de Est, ultima țară am fost. Dacă toate celelalte cedaseră fără vărsare de sânge, nebunul nu a vrut să o facă, nu a vrut să plece din proprie inițiativă sau nu a fost lăsat când a zis „Vreau să îmi dau demisia.”. Trebuia să-l lase dracu’ să își dea demisia atunci. Și poate că toate lucrurile care s-ar fi negociat cum a fost și în Polonia, în Cehoslovacia, ar fi avut altă direcție, dar nu. El a ținut să rămână la putere, au murit niște oameni, lumea a fost derutată, civilii au fost înarmați, li s-au dat arme, au tras ca nebunii, pe urmă s-a întreținut această tensiune, pentru a da veridicitate celor care se constituiseră deja. Păcăleala doi a fost păcăleala cu disidenții care, în fuga calului cum s-ar spune, au fost și ei puși în grupul noii puteri, a CFSN-ului respectiv. Pe urmă, când s-a hotărât ca FSN-ul să intre în alegeri, disidenții au plecat toți și pe bună dreptate. Atunci toată lumea a înțeles, dar era târziu.

A trecut timpul. Lumea, în mai mică sau mai mare măsură, depinde de fiecare, a ajuns să înțeleagă. Și ne-am trezit la un deceniu după ’89, în 2000, că avem de ales între Ion Iliescu și Vadim Tudor. La ce ne-au folosit cei 10 ani?

Vadim Tudor și-a creat un partid, 99% din foști ofițeri înalți de Securitate. Securitatea toată, cea mai extremistă, a trecut la partidul lui Vadim Tudor, la România Mare, agitând ideea românismului unic, a naționalismului exacerbat, mergând până acolo încât să acuze și o parte a foștilor comuniști care, vezi Doamne, trădându-l pe Ceaușescu au întors țara de pe culoarul naționalismului românesc. Să ne amintim ce a făcut Vadim Tudor în Parlament când Băsescu a venit cu condamnarea comunismului. Păi cum? Vii tu în Parlament și spui că comunismul a fost o binefacere și vii și negi o realitate. Doi. S-a făcut o Constituție nouă. În Constituția nouă există un articol ce specifică: forma de guvernământ a României este republică. Mai mult decât atât, spune acolo că nu poate fi contestată niciodată de nimeni... în Constituție nu scria cu cuvintele astea dar asta era substanța. Păi cum vine asta? Comunismul a apărut prin forța armelor și ocupației sovietice și prin forțarea plecării Regelui... câtă vreme România a avut – și nu numai România, toate Țările Românești, câtă vreme erau trei, au avut regimuri de tip monarhic: voievozi, domnitori, regi. Regalitatea, monarhia a căzut datorită acestor întâmplări politice și a fost republica impusă. Era republica de tip sovietic. Păi dacă Revoluția a fost anti-comunistă nu trebuia să ne ducem să reînnodăm istoria de unde a fost? Sigur că nu puteai să o reînnozi așa pur și simplu. Trebuia făcut un referendum înainte de scrierea Constituției care să pună în discuție ce vreți să fie, monarhie sau republică? Astea două variante. La ora respectivă nu ar fi avut monarhia mai mult de 9%, 10 maximum... și ar fi pierdut. Ar fi venit republica câștigată prin referendum la Constituție, dar s-ar fi exercitat dreptul democratic al întrebării poporului și nu că este obligatorie și rămâne definitiv, ci atunci când vrea să se schimbe, poporul să fie întrebat. Asta e altă șmecherie la fel de mare că așa zisa desființare a Securității. Dacă vreți o definiție proprie, a mea, este că cei mai ortodocși comuniști de ieri sunt cei mai sălbatici capitaliști de azi. Cine a confiscat energiile, potențialele oamenilor? Cine a avut în zilele alea bani ascunși? Bani, valută, cu care au început tranzacțiile? A fost o vreme de câteva luni bune în care se puteau face tranzacții legal prin valută, nu prin lei. Te duceai cu o mie de euro la Paris, cumpărai o mie de costume de baie, bikini cu un franc sau un euro și le vindeai aici cu trei sau chiar cu cinci... și pe urmă te duceai cu 5000 și luai încă atâtea până făceai o sumă... și pe urmă duceai trenuri pline și așa mai departe. Așa s-au făcut banii, iar așa zisele marile privatizări s-au făcut pornind de la interesele de gașcă. Marii hoți ai neamului nostru post-revoluționar sunt cei care beneficiază de o lege care nu le confiscă toată averea în cazul în care sunt prinși furând. Ei sunt condamnați doar pentru milionul ăla pe care nu îl pot justifica în tranzacția în care a fost descoperită, dar pe celelalte 20 pe care le au acasă cum le-au făcut? Nu e o lege care spune că dacă te-a prins furând și n-ai cum să-i justifici și pe ceilalți să ți-i ia... că așa ar fi normal. Nu ai de unde. Cum să faci atâția bani? Înseamnă că i-ai furat și pe ăia, dar nu te-a prins. Hoțul neprins e negustor cinstit s-a spus, nu? Astea au fost șmecheriile. Și acum iată-ne... cu așa zisul Partid Comunist împărțit în mai multe variante, s-au refăcut și partide ale foștilor securiști, cu numele Umanist, nu știu cum le mai spune... PSD-ul îl are în continuare pe Iliescu Președinte de Onoare. Oricât ar încerca ei să spună, lucrează în continuare în rețele, dar asta este.

Poezia ca aliat în rezistența spirituală. Cum v-ați apropiat de poezie și cum ați continuat să simțiți atașamentul față de poezie, lucru care este mai greu de înțeles pentru niște tineri de acum care trăiesc într-o lume foarte prozaică unde nu mai vorbim de cuvinte meșteșugite ci mai degrabă de prescurtări și simboluri pe telefon?

Am apetit pentru asta de când eram copil. Din familie, tot familie de intelectuali. Un frate al mamei era profesor de română. El m-a învățat să scriu și să citesc înainte să merg la școală. Tot el, în timpul liceului mi-a dat să citesc cărți care erau interzise și el le avea în bibliotecă, asta m-a ajutat foarte mult. Mama era îndrăgostită de poezie, de la ea știu primele versuri. Apoi intrând în școala de teatru, poezia a devenit un element de studiu și nu mi-a fost greu să înțeleg că cea mai bogată limbă maternă se găsește în poezie. E o formă a literaturii despre care putem spune că ocupă cel mai mic spațiu tipografic în pagină, dar cele mai profunde și specifice semnificații. Căutarea semnificațiilor poeziei înseamnă un studiu aplicat asupra valorii cuvântului. Cuvântul, limba, sunt instrumente de cunoaștere. Limba este un organism viu. Ea se îmbogățește și mai și renunță la anumite fixuri care nu-i mai sunt proprii. În aceeași măsură are ambiguitatea ei. În teatru, ambiguitatea sensurilor poate fi folosită pentru a transmite un mesaj subliminal, un mesaj ascuns. Un exemplu: în dosarul meu de securitate, pe care l-am putut citit, este un raport al cuiva care se pricepe, sau se pricepea, că nu știu cine era... că era semnat cu pseudonim care, în două-trei pagini scrise mărunt, demonstrează modul dușmănos în care eu recit Glossă a lui Eminescu și explică stofă cu strofă care erau șmecheriile mele, cum zicea el, în a scoate din poezie altceva decât ceea ce Eminescu a vrut să spună. Și ajungem la apogeu și spune „Când ajunge la versurile Nu te prinde lor tovarăș/ Ce e val, ca valul trece spunea subiectul”, eu fiind subiectul sau individul, spune „înainte de cuvântul tovarăș, face o pauză lungă și semnificativă ca să-și pregătească efectul versului următor, Ce e val, ca valul trece”... iar eu asta și făceam. Nu schimbam vorbele. Era suficientă o mică pauză sau un accent pus undeva și lumea înțelegea imediat despre ce este vorba. Cele mai multe dintre recitalurile mele, 99%, au fost pe texte clasice, în special Eminescu, fără să schimb nimic, iar când am folosit poezia modernă am folosit poezia lui Nichita Stănescu sau a lui Sorescu de cele mai multe ori, poezii aparent nedușmănoase, dar care deveneau semnificativ dușmănoase, dacă ăsta e cuvântul, folosind ce a scris ăla acolo. Adică mai bine zis scrise într-un soi de rezistență.... pentru că erau interzise foarte multe lucruri legate de cultură. Noi în liceu nu am învățat Ion Barbu, nu am învățat din Eminescu decât Împărat și proletar, Scrisoarea a III-a și ceva poezii de dragoste. Marea lui poezie metafizică era interzisă mai mult sau mai puțin pentru că realismul socialist nu permitea subiectivismul de tip german schopenhauerian pe care Eminescu l-a adorat. Ori toate lucrurile astea când le aduceam în față, erau ca un efect a unei rezistențe la sistem. Hamlet, pe urmă, a fost o piesă cu conotații, extraordinar de semnificativă în operă. În linii mari, Hamlet este o piesă despre un tânăr studios, cu studii înalte, la o înaltă universitate, este fiul regelui care a murit și care ar trebui să fie urmașul la tron, deci el este pregătit. E și tânăr, e și sportiv, inteligent, cultivat, ce vrei mai mult? Numai că, alături de el, se petrece o crimă, tatăl lui este ucis de fratele său, care îi ia și mama de nevastă. Cuplul devine un cuplu dictatorial pe care îl aveam și noi în România. Orice cuplu dictatorial din orice piesă nu aveai cum să nu îl asemeni... sau  piese, comedii, cum era Bolnavul închipuit de exemplu. Avea o bătaie, fără să faci niciun efort, către Ceaușescu, câtă vreme un tânăr se luptă împotriva nedreptății, crimei, lupta împotriva dictaturii, e pus în situația de a fi omorât și așa mai departe, ajunge să își pună problema ce să facă. Să trăiască ca să ducă mai departe nevoie țării sau să moară în neant? Să se retragă din acțiunea de a fi sau a nu fi. Piesa dura 5 ore și un sfert, lumea venea buluc în frigul ăla nenorocit care era pe vremea aia în ’85, ’86, ’87, când erau iernile cele mai grele. Astea erau formele mele de rezistență.

Ce diferență ar fi între Hamlet-ul lui Ion Caramitru de dinainte și cel de după ’89?

Am trăit sentimentul ăsta când am jucat Hamlet și după ’89. Am jucat în ’90, am reluat în toamnă, în octombrie. Am făcut o repetiție și trebuia să vină de la Londra să ne vadă spectacolul directorul Teatrului Național din Londra, Richard Eyre, care cu câțiva ani în urmă, în ’84, fusese invitat de mine și de Teatrul Bulandra să monteze ceva la noi. El era un mare fan al Teatrului Bulandra pe care îl văzuse în turneu la Edinburgh în anii ’70 și rămăsese impresionat. El a venit, a văzut trupa și a decis să pună Hamlet cu mine și cu o distribuție asemănătoare cu cea pe care a făcut-o [Alexandru] Tocilescu, a și stabilit când începem repetițiile, numai că înainte să vină, cu o vreme, ne-a scris că a primit o ofertă să facă film și că asta era ambiția lui numărul unu și că nu poate refuza. A propus o chestie care nu a fost acceptată de noi, să facă o co-producție regizorală cu Tocilescu pe care îl admira, îi văzuse cele două spectacole cu Cabala bigoților și Tartuffe... dar noi nu am acceptat asta și Tocilescu s-a angajat să facă el. El a vrut să-l invite la spectacol și în așteptarea lui l-am reluat la public. În seara reluării, în cabină fiind, pregătind numărul de intrare, m-am îngrozit. Am avut revelația faptului că nu mai am ce juca. Eu jucam un Hamlet care era revoltat împotriva sistemului, transparența era atât de evidentă încât lumea de asta aștepta să vadă... cum îl omorâm noi pe Ceaușescu de fapt, virtual. Doar că Ceaușescu murise. Ce dracu’ mai joc eu acum? Ce fac? Îmi venea să fug. Nu mai aveam motivație, nu mai aveam energie. Atunci, în disperare în cauză, în culise, când îmi bătea inima sa îmi sară din piept, zic ce-o să fac acum? O să mimez ce făceam înainte. O să arăt cât sunt de revoltat. Atunci mi-am făcut un jurământ cu mine însumi. Nu fac, decât spun textul și gata. Nu interpretez nimic. Spun textul și îmi fac datoria să îl transfer. Am început așa și încetul cu încetul, pe scenă, m-am liniștit. Piesa funcționează și singură câtă vreme e trimisă în public ca un principiu, ca un mod de a privi lumea în general, nu în particular cum făceam înainte... și atunci s-au modificat anumite stări de spirit, anumite consumuri de energie care în trecut erau altfel făcute și acum erau doar la nivel mental. Mesajul rămânea intact pentru că e mesajul piesei, al textului. De asta Hamlet s-a jucat cu brianță în societățile dictatoriale. Noi n-am văzut aici, dar la ruși au fost două, trei spectacole fenomenale cu Hamlet, la polonezi nu mai vorbesc, în perioada comunistă vreau să spun. Până și în Anglia au fost probleme cu Hamlet. După moartea lui Shakespeare și încă câțiva ani mai târziu a apărut regimul lui Cromwell care era un dictator acolo, habotnic religios care considera că teatrul e instituția diavolului și a interzis teatrul pur și simplu. Aproape 30 de ani nu s-a jucat teatru în Anglia, după Shakespeare, în perioada asta. Deci teatrul poate fi un pericol public. Dacă nu se face cenzură, care se făcea și pe vremea lui Shakespeare, cum se face acum în Ungaria. Acum, nu știu dacă știți, au plecat scrisori din toată lumea... și în România se face un text, la care am aderat și eu, împotriva a ceea ce se întâmplă la Budapesta. Regimul de la Budapesta a schimbat, după ce a adus la direcțiile teatrelor directori obedienți față de puterea care a devenit exclusivistă. Acum, pentru că le este teamă de fenomenul ăsta, au învățat lecția, au încercat și au reușit, într-un fel politic, să modifice modul de funcționare al școlii de teatru, al Universității de Teatru. N-au mai considerat autonomia universitară valabilă, au creat o fundație cu oameni numiți politic ca să conducă școala, au anulat dreptul senatului de a-și alege rector, adică toate libertățile autonomiei universitare au fost anulate. Toți profesorii și-au dat demisia, studenții au făcut un lanț uman și manifestează acolo împotrivă și din toată lumea, în cap cu Peter Brook și alte mari figuri, au trimis scrisori de protest... și acum trimitem și noi. Deci teatrul, iată-l, devine inamic public. Trebuie strivit, trebuie controlat, trebuie cenzurat.

Iubirea pentru poezia lui Mihai Eminescu v-a adus și în spațiul muzical. Cum e să lucrați în operă față de teatru?

Tot din familie mi se trage. Frații mamei, mama mai puțin, dar și ea a avut talent muzical. Tatăl meu cânta foarte bine. Bunicul meu din partea mamei de asemenea, îi auziți acum în spectacol [în Jurnal de România. 1989 – n.r.]. Sunt unchiul meu și tatăl meu care cântă acolo muzică specifică aromână. De mic copil, la noi în casă se cânta. Sora mamei care avea o voce excepțională a fost studentă la Conservator. Un frate al lor, cel mai mare, care a murit pe front, deși era avocat, era și student la Conservator. Era elevul favorit al unui mare profesor și cântăreț, George Folescu îl chema, era un bas-bariton celebru în România. Săracul, a murit pe front. La noi în casă se cânta tot timpul. Mătușa mea, sora mamei, a fost colegă de clasă, de an, la Conservator cu mari cântăreți de operă, cu Șerban Tasian, cu Petre Ștefănescu Goangă, cu mulți cântăreți de acest nivel pe care îi vedeam la noi acasă. Erau prieteni. Eu eram mic și auzeam cum cântau tot timpul. Se întreceau în cântat. Și-am mers la operă și la operetă de mic copil și m-am dedat la chestia asta și în casă se cânta tot timpul. Am o ureche muzicală bună, pot spune, cânt și eu, dar pentru că am avut foarte mult de lucru în teatrul dramatic nu m-am ocupat de asta mai mult. Când m-am împrietenit cu George Răducanu și am făcut împreună spectacole, am și cântat compunând melodii pe texte de Nichita Stănescu. Acum, de când facem la Teatrul Național un spectacol cu titlul Magic Național, cu Emy Drăgoi și formația lui, tot așa, cânt și anumite... un șlagăr franțuzesc Pianistul din Varșovia  a lui Gilbert Bécaud, dar și improvizațiile mele muzicale... și aș vrea să fac cu el, cu Emy, dar după ce termin că acum am început repetițiile la Operetă, montez pentru a doua oară My Fair Lady. Am montat în 1988 la Constanța. S-a jucat 20 de ani până a murit cel care îl juca pe Higgins. Acum îl fac la Operetă altfel, bineînțeles. Când voi termina asta - premiera va fi în decembrie - am să mă întorc la Emy Drăgoi să concepem împreună un spectacol cap-coadă Nichita.

Faceti un rolul memorabil pe scena Naționalului ca Shylock, personaj indirect definitoriu pentru societatea în care trăim. Creionați-l un pic din perspectiva dumneavoastră.

Cine e interesat de piesa asta și văd că sunteți, trebuie să aibă puțin cunoștințe despre de unde și de ce s-a apucat Shakespeare să scrie o piesă cu Shylock personaj principal. Personajul evreului cămătar și cel al evreului transfug și mereu urmărit apar în literatură engleză și mai devreme... Barabas și alte nume. Să ne aducem aminte că în perioada lui Shakespeare, evreii nu aveau voie să trăiască în Anglia. Ei fuseseră expulzați complet, ei nu existau. Ce i-a venit lui să se inspire? Așa cum a făcut și în alte piese pe care le-a scris inspirat fiind și de ce scriseseră cei dinaintea lui dar și [John] Milton și alții. A preluat teme de interes public și le-a trecut prin geniul lui și a făcut din asta spectacole pe texte cum numai el a știut să le scrie. Formula de teatru shakespeariană nu a fost întrecută și cred că nu va fi niciodată pornind de la structura de bază. La Shakespeare se întrepătrund proza cu poezia. El scrie și poetic și epic în același timp, cum face, cum le drege el acolo încât chiar dacă textele sunt prețioase, sunt literare, ele au izul unei vorbiri curente și în aceeași măsură și transpunere în ideile care în poezie capătă alt contur mult mai aerisit și mai semnificativ. Tema cămătarului era a epocii... și Shakespeare s-a împrumutat de la cămătari englezi și tatăl lui s-a împrumutat și mulți au dat faliment. Exista o pușcărie a datornicilor. Cine nu își plătea ratele la cămătari mergea la pușcărie. Chestiunea cămătăriei era o chestiune fundamentală. Nu existau bănci încă. Cămătarul era omul care manevra puterea prin bani. Așa cum el plasează acțiunea din Hamlet în Danemarca ca să vorbească despre realitățile politice ale Angliei de fapt, dar ca să scape de cenzură, zice că nu e la noi, e la ei povestea, așa a făcut și cu cămătarul englez făcându-l ovrei. Cum tema era la ordinea zile și cum în restul lumii lucrurile se dezbăteau în jurul modului în care evolua societatea evreiască, iar la Veneția de atunci... Shakespeare trece peste asta, că se știa, ghetoul a fost inventat la Veneția și ghetoul nu e o traducere mot à mot a locului în care sunt duși și obligați să stea mai tot timpul, rasial vorbind, anumite societăți umane. Nu, ghetou înseamnă în italiană ghèto cu un singur ‚t’, înseamnă zona deșertică a unei foste fabrici, industrie ceva, cum ar fi la noi fabrica de celuloză care s-a desființat. Pe urmă s-a dat titlul de ghetou că acolo au fost băgați evreii la Veneția. Ziua aveau voie să circule, seara nu aveau voie, în afară de medicii evrei care aveau voie să iasă, iar paznicii ghetoului trebuiau să fie plătiți de societatea evreiască, ea însăși. Și era păzită cu strășnicie. Ori Shylock nu stă în ghetou. Shylock are o casă în centru. Shakespeare uită complet povestea asta pentru că avea nevoie ca personajul lui să fie într-o poziție culminantă, însă pune în circulație ura rasială acolo foarte bine și de o parte și de alta, astfel încât echilibrul acestei piesei poate să cadă în partea extremistă, cum s-a întâmplat în Germania lui Hitler. Asta era piesa lui favorită. Când voia să se relaxeze cerea să se joace Neguțătorul din Veneția. Se poate și invers, să mergi strict pe suferința evreului. Noi am găsit o măsură între cele două extreme din spectacol și e un personaj pe care îl joc cu mare drag.

  • Interviu de Ioan Big
  • Foto: Florin Ghioca

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter