HAIHUI cu Swit Rocs – O poveste de toamnă... fără de poveste

Dragă cititorule de povești,

Mi-ai spus de câteva ori (și tare m-a bucurat, atâta doar că nu mă pricep să primesc complimente...) că știu să fac o poveste din orice. Eu am roșit și m-am scuzat – nu pot face o poveste din ce nu există, deci dacă știu să spun o poveste, nu este meritul meu, ci al locului/ omului/ experienței care m-a atras în poveste. De acolo, ea se scrie singură, din suflet, din amintiri, din zâmbete, din fotografii. Poate, tocmai, sunt norocoasă eu, că mă împiedic de povești minunate la tot pasul și, ca să nu dau pe afară de atâta frumos, dau fuga și le dau dintr-o suflare mai departe, ca să fac loc de altele. Când eram mică, bunica mi-a zis „draga bunichii, tu așa frumos râzi și vorbești, să faci ceva în viață cu asta!”.

Și iaca, bunică, fac, tot un râs și-o vorbă sunt!

Râd și vorbesc cum mă pricep mai bine și cum i-ar fi plăcut bunicii să vadă

Piatra Craiului, muntele care mi-a spus cele mai frumoase povești!

Drept e că mi-e ușor să găsesc o poveste în mai orice, și asta pentru că sunt genul de persoană care își creează bucurii mari din lucruri mici. Iar pandemia nu făcut decât să sporească acest obicei. Totuși, azi am ales să îți spun o poveste dintr-un loc căruia eu nu am reușit să îi găsesc povestea... Un loc pe care doream să îl vizitez de mai demult, dar pe care l-am tot amânat din cauza puzderiei de poze de pe internet și al sentimentului de mult prea turistic pe care mi-l dădea. Un loc care se oglindește în ceea ce, pentru mine, este raiul din România – Munții Piatra Craiului. Un loc care îmi spusese o poveste dinainte să îl văd, dar pe care nu am reușit să o reconstitui la fața locului. Un loc care, deși nu mi-a spus o poveste, m-a învățat o lecție. Acesta e motivul pentru care am ales să îți scriu despre el.

[Dragă cititorule, vreau să îți amintesc că articolele mele NU au rolul de a promova sau denigra locuri sau experiențe. Tot ce scriu este trecut printr-un filtru cât se poate de subiectiv și se bazează mai mult pe ceea ce am simțit, decât pe ceea ce am văzut. Îți mulțumesc că le citești ca atare și că faci diferența cuvenită între o emoție și un fapt.]

În urcare spre complexul de căsuțe

Munții Piatra Craiului – cel mai frumos decor de care poate beneficia o locație!

Natura se pregătește de toamnă

Unele locuri sunt despre povești, altele despre lecții

Amfiteatrul Transilvania este un ansamblu de căsuțe recondiționate de o familie din Republica Moldova, cocoțat pe un deal, în Moieciu de Jos, străjuit de Munții Piatra Craiului și Bucegi. E frumos, diferit, spectaculos. Vizual, nu mi-a dezamăgit cu nimic așteptările. Deși, dacă mă întrebi pe mine, toată zona Moieciu/ Fundata/ Șirnea/ Șimon/ Holbav/ Peștera etc. oferă cadrul absolut perfect ca orice pui pe vreo colină de-a lor să arate incredibil, iar meritul este, aproape exclusiv al naturii. Deci oferea premise tocmai bune să mi se muleze pe suflet.

Panoramă asupra Amfiteatrului Transilvania

Ultimele crâmpeie de vară dintr-o zi de octombrie, la munte

Terasă cu priveliște

Momâi adaptate (probabil cel mai simpatic element întâlnit)

Am încercat să îmi dau seama de ce nu mi-am putut construi povestea. Poate a fost din cauza abordării prea abrupte a celor care ne-au „întâmpinat”. Poate m-au deranjat plăcuțele de avertizare. Poate prețurile prea mari din meniu. Poate faptul că nu mi s-a permis să mă apropii de zona cu căsuțe, „dacă nu sunteți cazată la noi!”. Poate pentru că era marți dimineață și deși era destul de gol, tot teribil de turistic mi s-a părut. Poate pentru că odată ce treceai de zona principală, cea cu restaurantul și căsuțele, dădeai de mizerie, case dărăpănate și alte lucruri care făceau plăcuțele de avertizare să nu își aibă (nici atât...) rostul (mențiune: complexul este încă în curs de amenajare, se construiește, se lucrează, e o realitate total de înțeles). Poate pentru că nu am întâlnit un Janos care să știe să facă cinste comorii pe care a construit-o cu propriile mâini, printr-o vorbă bună și un zâmbet. Poate pentru că eram puțin supărată și eram prea ocupată să rumeg povestea supărării mele și nu am lăsat loc poveștii locului să mai intre. Poate pentru că iubesc prea mult natura și, deși eram în sufletul ei, parcă nu o simțeam.

Căsuțele pe care mi-aș fi dorit să le văd mai îndeaproape, dar nu s-a putut

Accesul la terasă se poate fac exclusiv pe baza rezervărilor

Turiști „rătăciți” la terasă, într-o dimineață caldă de toamnă

Momâile din fața terasei ne-au primit și fără rezervare

Totuși, am reușit, și de astă dată, să îmi găsesc fericirea în lucruri mici. Pe dealuri am zărit primele semne ale toamnei, pe care o aștept cu bucurie, dar parcă totuși aș vrea să nu vină încă, doar ca să nu plece prea repede. Am revăzut Craii dragi, încă învăluiți în ceața dimineții. Am privit Cheile Grădiștei de sus. M-am prostit prin iarbă și pe lângă căpițele de fân. M-am furișat în scoica-leagăn în care nu aveam voie să mă dau („dacă nu sunteți cazată la noi!”) și na, m-am dat, dacă tot m-am furișat. Am fost recunoscătoare soarelui cald de octombrie și cerului senin care mi-au uscat papucii udați de roua dimineții. Am privit luna, care a stat alături soarelui în toate aceste ore. Am găsit suficiente motive să râd și iată, acum și vorbesc despre ele, deci bunica, oriunde ar fi, sigur ar spune „ți-am spus eu, draga bunichii, asta e de tine!”. Nu m-a întâmpinat la intrare o poveste, dar m-a condus spre ieșire o lecție. Și, nu-i așa, orice lecție este o poveste ce merită spusă. :)

Craiul, încă ascuns sub plapuma dimineții

Panoramă asupra Cheilor Grădiștei

Joacă-n fân

Dragă cititorule de povești,

Sper să nu vină ziua în care vei considera că ești prea bătrân/ prea ocupat/ prea înțelept ca să asculți povești, să te hrănești cu povești și să îți transformi zilele în povești. Sper să nu vină ziua în care vei considera că în realitate nu e loc de povești, că ești un om practic, analitic, ancorat cu picioarele în pământ și că nu ai vreme de prostii. Sper să nu vină ziua în care refuzi să transpui lecțiile de moment în povești pentru eternitate. Sper să nu vină ziua în care vei renunța să îți croiești bucurii mari din lucruri mici, vise din speranțe și povești din orice ai la îndemână. Pentru că mai apoi, toate zilele ce îți vor mai veni, vor veni degeaba... 

Cu drag,

Un iubitor de povești care râde și vorbește întruna, întocmai cum și-ar fi dorit bunica.

https://www.instagram.com/haihui.cu.swit.rocs/

Muntele e fericire. În orice fel! 

  • Text de Swit Rocs

Swit Rocs

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter