Despre VIDEODANCE cu CHRYSANTHI BADEKA

Chrysanthi Badeka este coregrafă independentă, dansatoare, creatoare de filme, editor, profesor de videodance și manager de proiect la mAPs - migrating Artists Project in Greece.

Artista s-a dedicat promovării și dezvoltării domeniului videodance-ului, a devenit co-fondatoare a Mediterranean Screendance Network și MØZ PRODUCTIONS, a fost curator pentru numeroase conferințe și festivaluri care țin de acest tip de artă hibridizată. A studiat în New York despre conceptul de videodance, acumulând cunoștințe cheie și o vastă experiență  într-un domeniu, care, la acea vreme, nu se bucura în Europa de prea multă popularitate. Chrysanthi Badeka a venit în România toamna aceasta pentru a lua parte la cea de-a  șasea ediție a Bucharest International Dance Film Festival, unde a participat ca membră a juriului. De asemenea, timp de trei zile, Chrysanthi a susținut ateliere de film de dans, explorând împreună cu artiștii români arta filmului de dans ca o practică pentru dezvoltarea artistică interdisciplinară, introducând elemente transmedia de reflexie și compoziție. Tinerii participanți au învățat mai multe despre estetică, filmare non-teatrală, coregrafia camerei, realizarea unui storyboard, scrierea și comunicarea în echipă. BIDFF este unicul festival de film de dans din România, apărut în 2015 la inițiativa coregrafei și regizoarei Simona Deaconescu și a producătoarei de film Anamaria Antoci. Chrysanthi ne-a oferit mai multe detalii legate de felul în care s-a pregătit pentru acest festival, cum a interacționat cu participanții înscriși la workshopuri, dar ne-a vorbit și despre carieră, pasiune și ne-a explicat percepția ei asupra domeniului, astfel încât să înțelegem mai bine ce înseamnă conceptul de videodance.

CHRYSANTHI BADEKA

foto © Doria Dragusin

Cum a început pasiunea ta pentru dans si de la ce vârsta? 

Din câte am auzit de la părinți, dansam de când eram foarte mică, aproape de fiecare dată când era muzică în jur. Acasă, pe muzica unui artist ale cărui discuri de vinil le aveam sau pe mesele tavernelor, în anii ’80, unde părinții mei se bucurau de mâncare și muzică bună, împreună cu prietenii. Prin urmare, au decis să mă ajute să îmi dezvolt această pasiune a mea și m-au înscris la o școală de dans când aveam 6 ani. În acea perioadă, amândoi lucrau din greu, așa că datorită bunicului meu, care se ocupa de mine, mă ducea și venea să mă ia zilnic de la școala de dans, nu am renunțat la acele cursuri.

Ce poate și ce nu poate să exprime dansul? Care sunt libertățile și limitările lui ca formă de expresie artistica?

Consider că dansul este o artă foarte poetică. Este o experiență transcendentă care stimulează privitorul la un nivel mai profund, permițând audienței să-și facă propriile combinații și presupuneri sinaptice. Corpul este o arhivă de povești întipărite. Este un instrument puternic ce joacă un rol cheie într-o compoziție. În zilele noastre, vă puteți bucura de spectacole de dans care presupun existența corpului pe scenă, dar există și combinații mai hibridizate care explorează dansul prin limbaje artistice complexe. La sfârșitul zilei, libertățile și limitările provin din cadrul muncii: piețele, bugetele, producțiile.

Principiile după care tu „funcționezi” în ceea ce privește coregrafia sunt tributare unei anume școli sau curent?

Îmi place să observ comportamentele oamenilor pentru a obține cunoștințe și conștiință. Sunt interesată de esență, de dilemele umane, de ceea ce înseamnă să fii om în zilele noastre. Practica mea artistică este interconectată cu viața mea - modul în care funcționez ca producător reflectă modul în care îmi imaginez viitorul și coexistența mea cu ceilalți. Când aveam 15 ani, am fost inspirată de mișcarea Judson Dance Theatre. Un pionierat colectiv de dans postmodern, bazat pe arta experimentală, apărut în  New York, în anii 1960, ce a respins limitele practicii și teoriei dansului modern, dezbrăcând, analizând spectacolele, punând întrebări despre esențialul acelei ere. În acest sens, simt că am o legătură cu ei. Cu toate acestea, mă interesează gândirea interdisciplinară și instrumentele care trezesc în oameni conștiința socială, combinând arta cu tehnologia și natura.

La ora actuală, unde se trasează frontiera între dans și mișcare (corporală)? Când mișcarea devine dans?

În urmă cu 60 de ani, dansul postmodern susținea că toată mișcarea este o expresie a dansului și orice om este un dansator, indiferent de pregătire. Mulți coregrafi sunt încă aliniați la această credință. În spectacolele mele aș putea lucra cu un dansator profesionist înalt calificat sau cu un bărbat amator de peste 65 de ani. În cele din urmă, este vorba despre conținut, despre nevoile fiecărei lucrări artistice în parte, modul în care coregraful exploatează ideea compoziției de dans, modul în care publicul citește mișcarea, sensibilitatea și poezia noastră.

În ce punct din cariera ta ți-ai dat seama că filmul și dansul sunt un mix interesant? Cum ai ajuns să promovezi conceptul de videodance?

În copilărie, mă jucam foarte mult cu tatăl și cu sora mea făcând videoclipuri acasă, folosind o cameră video veche. La acea vreme, îmi plăcea să dau indicații, să organizez mici momente teatrale și să-l ajut pe tatăl meu, care se afla în spatele camerei. Apoi, în calitate de student absolvent al Academiei de Dans, am fost mereu curioasă să explorez cum aș putea manipula spațiul și timpul prin compozițiile mele. Îmi amintesc că prima mea sarcină coregrafică a fost o instalație de videodance, în care am folosit aceeași cameră video veche. Desigur, acum 20 de ani nu știam ce fac. Cred că pasiunea tatălui meu de a încadra viața printr-un obiectiv al camerei, mi-a fost transmisă în mod inconștient. După această primă încercare, am înțeles că accentul meu a fost mutat pe dansul transmis prin ecran, combinând coregrafia cu cinematografia. Pentru mine, coregrafia era o poveste de dans în spațiu-timp, în timp ce cinematografia era o poveste cu imagini în mișcare în spațiu-timp. Ambele forme au mișcare, corpuri, spațiu, timp, ritm. Combinând dansul și cinematografia, mi-a dat mult mai multă libertate, extinzându-mi instrumentele artistice. Așteptam să devin absolventă în 2004, pentru a urma studiile postuniversitare la Universitatea din New York, unde m-aș fi putut înscrie la o clasă de videodance. Când m-am întors în Atena, în 2009, cumva, am simțit că am responsabilitatea de a împărtăși cunoștințele pe care le-am obținut cu alți oameni care ar fi putut avea aceleași curiozități, dar care nu aveau șansa de a merge într-o altă țară pentru a aprofunda subiectul. Așa am îndrăznit să încep să organizez ateliere, să-mi doresc să educ comunitatea locală și să promovez arta videodance în Grecia.

CHRYSANTHI BADEKA

Care este circuitul unui film de dans? Există public în Europa care să consume acest tip de cinematografie?

În Europa, în majoritatea țărilor, există în prezent câte un Festival Internațional de Film de Dans, care joacă un rol principal de gazdă pentru acest tip de producții. În aceste festivaluri oamenii se bucură de multe filme de dans, construite în diferite stiluri, cu o durată variată, publicul întâlnește artiștii, se creează o legătură între artiști, curatori și producători. Este un loc de întâlnire al ideilor creative care sporesc mobilitatea filmelor de dans. O observație interesantă este că aceste festivaluri se adresează unui public din ce în ce mai larg, deoarece din ce în ce mai mulți oameni sunt interesați să vadă corpul uman pus în acest context pe ecran, nu numai cei implicați în procesul de producție. Noile generații sunt interesate de platforme precum Vimeo, YouTube sau Facebook, unde găsesc cu ușurință lucrări profesioniste, filme de dans foarte bune, sau chiar își încarcă propriile lucrări amatoricești. Accesibilitatea întărește forma și vizibilitatea videodance-ului. Am fost uimită de numărul videoclipurilor de dans de casă apărute în timpul pandemiei. Pentru mine, asta înseamnă că oamenii înțeleg puterea pe care o oferă mediul, puterea corpului de pe ecran.

CHRYSANTHI BADEKA

Ești și profesoară de videodance. Ce aptitudini trebuie sa aibă un tânăr care vrea sa îmbrățișeze această profesie? Are mai degrabă nevoie de calități de cineast sau de coregraf?

Videodance-ul este o formă de artă complexă bazată pe munca în echipă. În consecință, este important să obțină cunoștințe din ambele părți: cu cât știe mai multe despre dans, dar și despre cinematografie, cu atât abilitățile lui de compoziție sunt mai extinse. Pentru un producător de filme de dans, este important să înțeleagă că încearcă să însăileze un dans pe ecran sau, cu alte cuvinte, un film cu un corp în mișcare. Prin urmare, trebuie să exploreze modul în care coregrafia este gândită special pentru cameră (nu pentru scenă) și cum încadrează și dirijează mișcarea (nu un actor care stă drept și dă câteva replici). Fuzionarea principiilor din ambele forme, într-un ansamblu nou, oferă posibilități extraordinare. Le recomand dansatorilor și coregrafilor să urmeze niște cursuri de producție sau de editare, pentru a înțelege ce înseamnă să compui pentru cameră sau cum poți recompune o idee prin montaj. Îi încurajez pe cineaști și editori să urmeze cursuri de improvizație sau cursuri de dans, pentru a-i ajuta să-și miște liber corpul, în timp ce țin camera de filmat în mâini. La atelierele mele de film de dans, le reamintesc întotdeauna tuturor că trebuie să fie deschiși ca să găsească punctele de întâlnire între diferitele discipline pentru a-și extinde abilitățile de comunicare, pentru a acoperi golurile, pentru a lucra din greu, cu pasiune, curiozitate, sensibilitate în mișcare și ritm, concentrați la maxim.

Ce trebuie să conțină în plus rețeta regizorală a unui film de dans față de un film obișnuit?

Cuvântul „grafie” este grecesc și înseamnă „scriere”. De asemenea, rădăcina cuvântului „cinema” provine din lumea greacă, „kinisi” înseamnă „mișcare”. Marea provocare aici este cum unim cele două moduri de a scrie - coregrafie și cinematografie - pentru a forma un conținut și, de asemenea, pentru a face producătorul să înțeleagă un scenariu de film de dans. Dacă există o „rețetă”, aceasta ar putea fi în segmentul educațional, deoarece coregrafii, regizorii, scenariștii și producătorii vorbesc o limbă complet diferită. Trebuie să găsim un punct comun dacă vrem să ne extindem piața filmelor de dans.

În ceea ce privește mijloacele de exprimare, care crezi că sunt plusurile majore pe care cinematografia le aduce, facilitând sau amplificând emoțiile transmise de performer?

Cinematografia are puterea de a influența emoțiile și gândirea oamenilor prin imagini în mișcare, efectele sonore și povești atrăgătoare. Este o magie. Pe de altă parte, dansul evocă sublimul, angajând emoțional spectatorul, vizând aspectele senzoriale ale ființei. Prin urmare, aplicarea principiilor cinematografice în poveștile de dans de pe ecran, poate crea un nou limbaj transcendent puternic, care vorbește pentru toată lumea, dărâmând granițele comunicării verbale.

Ce se întâmplă la mAPs - migrating Artists Project in Greece si ce te-a motivat sa te implici într-un astfel de proiect?

După 15 ani de studiu al videodance-ului și de lucrat în domeniu ca trainer, producător și co-director artistic al AVDP International Dance Film Festival din Grecia, văd procesul de producție a filmului de dans ca un instrument puternic ce implică transformarea socială. Prin urmare, împreună cu o echipă uimitoare de colaboratori, am inițiat proiectul mAPs cu scopul de a crea o nouă platformă care acționează ca o forță agregată în procesul de implicare a unor noi și diverse tipuri de public, atrăgând atenția asupra metodelor interdisciplinare, de asemenea, punând accentul pe creativitatea echipelor de producție, pe instruire și distribuție ca acțiuni integrate. Proiectul mAPs este un program interstatal european între Grecia, Franța, Germania, Italia și Finlanda, care are ca scop sprijinirea și oferirea unui mentorat artistic coregrafilor și realizatorilor experimentați, prin producția și popularizarea proiectelor de film de dans la standarde ridicate, cu un angajament puternic față de valorile etice, implicând comunitățile locale și tematizând problemele sociale contemporane. Pentru această primă categorie, subiectul principal este PUTEREA.

Coregrafă, dansatoare, creatoare de filme, editor, profesor de videodance și manager de proiect... în care dintre posturi te simți cel mai bine?  

Simt că toate aceste roluri sunt complementare practicii mele artistice holistice. În final, înțeleg mișcarea și mă antrenez în compoziție.

Ai studiat la New York despre videodance. Întoarsă în Grecia, ai simțit diferențe în ceea ce privește percepția publicului asupra hibridizării artelor?

Lucrurile erau foarte diferite la acea vreme. SUA a fost întotdeauna înaintea Europei în domeniul artelor, tehnologiei și științelor - în special acum 15 ani. Cu toate acestea, acum, datorită revoluției tehnologice și a unei mai ușoare mobilități, cele două continente sunt mai egale. În 2005, experiența mea în New York a fost ca o călătorie în timp. Am ales să merg acolo, nu numai datorită poveștilor auzite de la profesorul meu de dans contemporan, ci și pentru că, în acea perioadă, numai în New York puteam lua cursuri de videodance. În plus, am lucrat cu tehnici de captare a mișcării și am dezvoltat proiecte transmedia cu artiști din diferite discipline. Când m-am întors în Grecia, ani de zile (până nu demult), oamenilor și inițiatorilor de programe artistice le-a fost greu să mă clasifice drept artist sau claseze într-o categorie lucrările mele din cauza abordării artistice hibridizate. Desigur, Grecia este o țară balcanică-mediteraneană cu economie slabă și lipsă de infrastructură, dar, din experiența mea de lucru în multe țări europene, aș spune că, deși în Europa există multă istorie și tradiție care fac lucrurile mai puțin superficiale, în SUA există mut mai mult spațiu și interes pentru ca ideile inovatoare hibridizate să înflorească. În New York, am avut șansa să trăiesc experiențe minunate, ca de exemplu perioada în care m-am întâlnit și am lucrat cu coregraful-producător Yvonne Rainer și coregraful-artist interdisciplinar William Forsythe.

CHRYSANTHI BADEKA

Legat de BIDFF: Ce ai pregătit pentru workshop-urile care s-au organizat în cadrul festivalului?

Întotdeauna mă bucur de atelierele de film de dans alături de grupurile divergente de artiști, pentru că ador educația peer-to-peer. De data aceasta am pregătit câteva exerciții noi care vin cu provocări legate de cum privim filmele de dans și cum le transpunem în cuvinte. La BIDFF m-am simțit foarte bine întâlnindu-mă și lucrând cu comunitatea artistică locală. Artiștii mi-au părut foarte pasionați și dornici să finalizeze sarcinile grele care aveau o durată  de timp limitată. Munca și implicarea de care au dat dovadă m-au impresionat.. Ne-am distrat mult sub presiunea creativă!

În concurs au fost înscrise 291 de filme de dans, dintre care, împreună cu colegii tăi din juriu, ați selectat 32. Cum ți s-au părut scurtmetrajele?

Este crucial în zilele noastre, mai mult decât oricând, să ne gândim la modul în care vrem să trăim, să producem și să operăm ca oameni - producători și organizatori -, așa că am găsit subiectul BIDFF2020, UTOPIA / DISTOPIA, foarte captivant și în concordanță cu actualele dileme sociale. Mi-a plăcut programul de curatoriat, mi-au plăcut multe filme. Greu de făcut o selecție. Singurul lucru pe care aș dori să-l împărtășesc artiștilor este un citat din „Adventures in Creative Film-Making” de Maya Deren: The techniques would have been of no interests at all, if they were not conceived for the purpose of conveying meaning. Deci, dacă arta există pentru a transforma lumea, atunci ce fel de povești de dans pe ecran vrem să le împărtășim oamenilor?

  • Interviu de Delia Mitrache.

Delia Mitrache

  • Foto principal articol: Doria Dragusin
  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter