PE GUSTUL NOSTRU | Ceai La Vlaicu - Prin grădinile raiului bucureștean

În cei peste douăzeci de ani de când trăiesc în București am descoperit multe locuri care s-au dovedit a fi pe gustul meu. Unele au dispărut în vârtejul prefacerilor inevitabile pentru un oraș agitat, aflat într-o continuă transformare, transformare care nu este întotdeauna de bun augur. Altele s-au preschimbat, reinventat, reprofilat. Uneori într-un fel nefericit.

Acum vreo 10 ani, plimbându-mă la pas prin zona Institutului Francez, într-o după amiază de vară, am descoperit într-o curte nebănuită un loc care a rămas de atunci nu doar o ceainărie pe gustul meu, ci o a doua casă pentru mine. Am scris de multe ori despre Ceai La Vlaicu, mereu cu senzația că îmi expun o parte din viața mea personală. Temerile astea s-au dovedit nefondate în timp. Locul a rămas la fel de șarmant, deși clientela s-a tot schimbat odată cu trecerea anilor.

Ceaiul negru de scorțișoară – preferabil în verile calde, amestecul Good Evening – potrivit pentru serile reci, maté -ul amiezelor în care te simți fără vlagă, ceaiul de iasomie ideal în iernile umede sunt doar câteva dintre motivele pentru care tot revin La Vlaicu. Grădina din spatele casei e unul din puținele locuri în care iei distanța față de zgomotul de fond al Bucureștiului, unul din puținele locuri în care mi se pare potrivită expresia aceea: un loc în care să-ți tragi sufletul. Au fost multe după amieze în care – despărțindu-mă câteva ore de telefonul pitit în geantă – am reușit să termin cărți pe care maluri urgente și deadline-uri scrie cu trei semne de exclamare nu mă lăsaseră se le citesc pe îndelete. Nenumărate sunt serile în care m-am lăsat pradă bucuriei de-a tăifăsui cu amici vechi cu care nu mai avusesem răgazul de-a vorbi în liniște. Nu mai țin minte de câte ori m-am trezit când noaptea se lăsase deja peste grădină iar fata ori băiatul care serveau mă trezeau blând din reverie șoptindu-mi că e vremea închiderii.

ceai la vlaicu

Există, cred, pentru fiecare dintre noi o astfel de grădină a raiului în acest București hulit și de mulți neadaptați care percep încă orașul ca pe-o amenințare perpetuă, ca pe-un mediu ostil și înnebunitor. Pentru mine, ceainăria La Vlaicu a fost în ultimii ani locul acesta magic al reîmprietenirii cu Bucureștiul, dovadă că, la capătul stărilor de urgență și alertă, am simțit nevoia de a reveni în grădina din spate, unde ceaiul și conversația între prieteni mă fac să cred că tot ce-am trăit în acest an al molimei e o excepție, și nu regula anilor care vor urma.

  • Text de George Mihalcea.

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter