VICTOR FOIA: Despre saga DRACULA CHRONICLES

VICTOR FOIA | Istoria Răsăritului şi a Prinţului Vlad... Dracula al nostru

Contele vampir Dracula revine în atenţie pentru că între 14 şi 18 octombrie, la Braşov, are loc a 8-a ediţie a Festivalului de Film Fantastic Dracula. Pentru noi, românii, numele lui Dracula rămâne însă asociat nu cu ficţiunea gotică ci cu istoria reală a lui Vlad Ţepeş, Domn al Ţării Româneşti. Îţi trebuie curaj, determinare, cunoaştere şi, mai ales, inspiraţie să încerci să schimbi percepţia consumatorilor occidentali de Pop culture asupra istoriei unui spaţiu geografic din afara ariei lor de interes, iar Victor T. Foia (n. 1946), clujean fugit din ţară în 1969 şi stabilit în SUA, a dovedit că le are din plin.

După debutul în 2013 cu volumul Son of the Dragon din ampla lui saga de ficţiune istorică Dracula Chronicles, urmată de Empire of the Crescent Moon, House of War şi Death of Kings, Victor Foia e acum în curs de finalizare a următorului tom, Zahra, fiindcă seria Historic Fantasy centrată în jurul lui Vlad este abia la jumătatea sa. Pe parcursul unui dialog cu autorul, am încercat să descopăr cum poate un mix de istorie regională veche şi o mitologie greu accesibilă prin limbajul arhaic să devină deopotrivă interesantă şi entertaining pentru cititori de pe mai multe continente .

Victor Foia

Victor, cum ai ajuns să fii interesat tocmai de Vlad Ţepeş?

Ideea mi-a venit în momentul când am descoperit în America, la Chicago, faptul că există această creatură pe nume Dracula, Vampirul. Nu auzisem până atunci niciodată de Dracula, nu ştiam decât că asta fusese una din poreclele lui Vlad al III-lea şi am fost uluit de faptul că americanii păreau să fi auzit de acest obscur domnitor al unui minuscul principat din secolul al XV-lea din Europa. Cum era posibil? Mai târziu am înţeles că era vorba de un personaj creat de Bram Stoker, într-o poveste care se petrecea în Transilvania. Din punctul meu de vedere se făcea o confuzie în ce-l privea pe Dracula, imaginea lui era total neconformă cu personajul istoric, dar ce m-a frapat a fost faptul că el stârnise interesul unui public numeros în Occident. Oamenii erau interesaţi de Dracula, dar părea că nu era Dracula care trebuia. Toate astea m-au făcut să mă gândesc la ce se ştia de fapt în Vest despre Vlad Ţepeş, aşa că m-am dus la bibliotecă, am căutat referinţe şi n-am găsit absolut nimic pe subiect, nicio carte, nici de ficţiune nici de non-ficţiune. Pentru mine asta a însemnat că subiectul era unul bun. Faptul că acest personaj mi-a apărut în faţă parcă de nicăieri a însemnat oportunitatea de a combina cele două concepte, pasiunea mea pentru istorie cu un personaj care avea deja o însemnătate, aşa că în loc să creez un erou fictiv, am decis să aduc la viaţă un personaj istoric real. Ăsta a fost punctul de pornire al ideii mele. Au urmat apoi 40 de ani în care am studiat subiectul, pentru că am descoperit foarte repede că nu ştiam nimic despre Vlad Ţepeş. În cartea de istorie de la şcoală probabil că erau doar vreo două paragrafe despre el iar românii îl ştiau mai bine din Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu decât de la lecţiile de istorie, n-am dreptate? Îţi aminteşti, “Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, că punând mâna pe ei / Să-i împarţi în două cete, de smintiţi şi de mişei”... Aşa că am început să studiez şi mi-am dat seama cu umilinţă de câte lucruri nu ştiam iar pregătirea mea de om de ştiinţă m-a făcut să înţeleg că nu aveam să fiu în stare să abordez subiectul superficial, aşa că aveam teme de făcut. Au fost multe motive care au contribuit la perioada lungă de care am avut nevoie înainte să mă apuc efectiv de scris. În primul rând a trebuit să învăţ limba engleză, iar o limbă străină nu se învaţă - la nivelul la care aveam eu nevoie să fiu - atât de repede. În al doilea rând, a trebuit să mă familiarizez cu o largă paletă de subiecte conexe, nu doar politică şi geografie, dar şi subiecte tehnice, arta războiului... practic mi-a luat o viaţă să asimilez toate astea. Între timp lumea începea să-l descopere pe adevăratul Dracula prin lucrările lui Radu Florescu şi Raymond McNally. Ei erau profesori de istorie la Boston University şi poate că şi ei porniseră de la aceeaşi premisă de la care plecam şi eu, anume că există un public interesat de Dracula dar care nu ştie cine e de fapt Dracula. Am găsit apoi multe alte lucrări care explică practic cum a ajuns Bram Stoker să îl descopere pe Dracula, cărţi scrise de-a lungul a patru decenii... cititorii din Occident deveniseră din ce în ce mai familiari cu Vlad Ţepeş, unii din ei încercau chiar să-l separe de Vampirul Dracula iar alţii strângeau legătura asta între cele două personaje pentru că, astfel, eroul lor, vampirul, căpăta mai multă substanţă, nu era doar un vampir banal, era un domnitor care conducea ţara cu o mână de fier. În contextul ăsta mi-a venit şi mie rândul să abordez personajul, în 2010, când m-am pensionat. Aş mai fi putut munci liniştit încă cel puţin 10 ani, dar am ştiut că dacă nu începeam atunci lucrul la cărţi ar fi fost pe urmă prea târziu pentru că organismul începe să slăbească. A fost “acum ori niciodată” pentru mine.

DRACULA CHRONICLES

Şi ce abordare ai decis să ai în ce priveşte istoria personajului?

Când m-am hotărât să scriu despre subiectul Vlad Ţepeş, am hotărât şi că nu aveam să ridic în slavă istoria Valahiei pentru publicul din lumea largă, pentru că indiferent cât de mândri suntem noi de istoria noastră, ea este nerelevantă pentru restul lumii. Trebuie să fim conştienţi de faptul că nimănui în afară de noi nu-i pasă ce-am făcut noi pe-aici acum 500 de ani. Pe de altă parte, oamenii sunt interesaţi de personaje istorice şi poveştile lor de vitejie, trădare, iubire şi-aşa mai departe, iar acestea sunt poveşti universale. Aveam deci elemente de-a dreptul extraordinare cu care puteam să-mi construiesc povestea. Aveam o ţară prinsă între mari puteri militare la vremea respectivă şi aveam acest personaj care în mod miraculos reuşise să oprească înaintarea Imperiului Otoman în vremea când acesta era aproape la apogeu... sigur că avea să fie şi mai puternic mai târziu însă în vremea lui Mehmet al II-lea, care este antagonistul lui Vlad, Imperiul era la apogeu, cucerise Constantinopolul în 1453 şi, cu toate că pierduseră bătălia de la Belgrad din 1456, otomanii dezvoltaseră armament extrem de puternic iar unităţile de ieniceri fuseseră întărite şi echipate cu archebuze. Scopul lui Mehmet al II-lea nu era să cucerească Valahia sau Buda - Pesta nu exista atunci -, el vroia să cucerească Roma după ce cucerise deja Constantinopolul. El se vedea pe sine ca urmaşul Împăraţilor Romei, iar faptul că, ajuns în Valahia, a pierdut în faţa lui Vlad a fost o mare înfrângere pentru el, aşa că Vlad are meritul de a-l fi oprit pe Mehmet în vremea când acesta era cel mai puternic şi de a-l fi făcut să-şi piardă şirul victoriilor. A fost ca atunci când un atlet e pe punctul de a doborî recordul mondial la săritura în înălţime, iar fix în clipa în care sare este atins de un copilaş care stă lângă bara peste care sare şi totul se duce de râpă. Eşecul nu e cauzat de un uriaş ci de un personaj mic. Prin prisma asta, povestea lui Vlad este foarte interesantă, felul în care a avut curajul imens de a se opune forţei formidabile a Imperiului Otoman, iar asta m-a făcut să mă hotărăsc să scriu despre Vlad, cu toate că, sigur, mi-am pus problema de ce mai concep şi eu o carte despre Vlad Ţepeş când toată lumea pare că scrie despre el. Răspunsul la întrebarea asta a fost simplu: nu are importanţă că alţii scriu şi ei fiindcă, pe de-o parte, abordarea mea va fi total diferită iar pe de altă parte eu nu mă voi opri doar asupra lui Vlad Ţepeş, ci asupra lumii aşa cum era ea în secolul XV, şi cred că cititorii mei vor aprecia asta. Aşa că m-am ţinut de acest proiect şi am început să mă gândesc la cine sunt cititorii mei, ce îi interesează, cum să fac să le ofer această bucată de istorie care e greu de pătruns chiar şi pentru istorici, cum procesez toate informaţiile şi cum le simplific fără să ajung la o poveste schematică. A fost un proces foarte dificil dar dacă e să mă iau după reacţiile la cărţile mele, cred că le place şi au putut să se cufunde în poveste, iar asta înseamnă că mi-am atins scopul.

DRACULA CHRONICLES

Dar ca să faci dintr-o istorie obscură, cea a românilor, o poveste inteligibilă şi entertaining pentru publicul occidental, nu e chiar simplu. De unde ai plecat?

În primul rând am vrut să înţeleg care sunt faptele care noi credem că alcătuiesc “adevărul istoric”. Aici fac o paranteză şi spun că eu nu cred că există un ‘adevăr istoric’, nu există aşa ceva. Ce există este o aproximare, o convenţie a acestui adevăr, care se bazează pe fapte verificabile, dar este imposibil să spui cum era exact realitatea acum 500 de ani. Este însă foarte important să te afli, ca autor, undeva înăuntrul acestei convenţii şi nu să fii complet în afara subiectului. Aşa că primul lucru pe care a trebuit să-l fac a fost să dau la o parte strat după strat propaganda, dezinformările etc. Noi am învăţat istoria României la şcoală dintr-un singur punct de vedere dar m-am întrebat: oare este aceasta perspectiva corectă? Avem de-a face cu fapte sau cu născociri? Am descoperit astfel că multe din cele învăţate de noi erau exagerări, puncte de vedere părtinitoare sau pur şi simplu ficţiuni. De exemplu, noi când spunem ‘Ştefan cel Mare’ e ca şi cum am spune ‘Sfântul Petru’, nu există nicio îndoială asupra acestui ‘cel Mare’. Eu m-am întrebat de ce este el atat de ‘cel Mare’ şi am descoperit imediat unele neajunsuri ale sale, cum ar fi faptul că după ce Vlad Ţepeş i-a dat 6,000 de soldaţi şi astfel l-a ajutat să urce pe Tronul Moldovei, când Vlad a fost atacat de Mehmet al II-lea, Ştefan a cucerit cetatea Chilia de la Gurile Dunării, o cetate foarte importantă pentru Vlad. Deci după ce Vlad l-a ajutat pe Ştefan, acesta l-a înjunghiat, cum se spune, pe la spate! Vlad nu putea să lase lucrurile aşa, pentru că cetatea Chilia era locul pe unde se primeau rezervele de arme din Crimeea şi era de asemenea punctul pe unde veneau mărfurile pe Drumul Mătăsii spre a fi apoi trimise în Europa Centrală. Aşadar Chilia era importantă iar Vlad s-a dus el însuşi acolo s-o apere, în felul ăsta slăbindu-şi poziţia în faţa turcilor. În concluzie, sigur că da, Ştefan a făcut multe lucruri remarcabile, dar a fost şi un personaj alunecos în anumite situaţii. Ştiu că este de-a dreptul o ireverenţă să spui asta unui public care iubeşte istoria Romaniei, dar mie nu îmi pasă, fiindcă din punctul meu de vedere eu spun un adevăr şi nu o interpretare a adevărului. 

Victor Foia

Tu spui în cărţile tale lucruri mult mai grave pentru ceea ce memoria colectivă a românilor a reţinut din istoria predată de comunişti. De exemplu că Vlad l-a ajutat pe sultan care, în fond, era un pacifist. Turcii erau cei care voiau pacea iar Vlad voia să-i mai şi ajute pe turci. Chestia asta pentru un român…

Absolut, nu e acceptabilă. Deci un capitol al discuţiei noastre ar fi, cu totul separat, cum ar interpreta şi accepta românii premisele acestor cărţi... în cazul în care o asemenea discutie ar avea loc. Nu cred că ar fi vreodată cazul de aşa ceva, oricum însă, există fapte în istorie care dovedesc că ceea ce spun eu este adevărat. A trebuit să mă documentez mult ca să pot răspunde la toate întrebările. A trebuit să învăţ despre Islam, dar şi despre Renaştere. M-a fascinat faptul că memoria noastră colectivă despre Renaştere se concentrează în jurul lui Da Vinci, Michelangelo, Rafael şi ceilalţi, dar asta este de fapt Renaşterea târzie. Cercetând ce s-a întâmplat în prima parte a secolului XV am descoperit rădăcini foarte interesante ale Renaşterii timpurii, cu relevanţă pentru povestea mea, pentru că unul din protagoniştii acestui Umanism care se dezvolta atunci era Papa Pius al II-lea. Înainte de a deveni Papă, Pius a scris ceea ce la vremea aceea a fost considerat un roman pornografic. Eu l-am citit în Italia şi nu era nici pe departe aşa ceva, dar a vorbi pe atunci despre sânii unei femei care se zăreau prin cămaşa de noapte transparentă şi erau asemuiţi cu două rodii gata de cules era de-a dreptul excitant. Romanul a fost şocant pentru timpurile acelea, a fost tradus în 7 limbi şi pentru că era vremea lui Gutenberg - apăruse deja presa tipografică - a beneficiat de o largă distribuţie... a fost poate chiar primul bestseller din Europa. Bietul Pius l-a scris când era secretarul unui Cardinal, apoi a înaintat în cler şi a fost ales Papă şi bineînţeles că a încercat să şteargă urmele romanului, era un motiv de ruşine pentru el. Mai important însă decât acest roman rămâne interesul lui pentru aspectele umanistice versus cele pur politice şi militare. Când a căzut Constantinopolul în 1453, Pius, în vreme ce toată lumea plângea pierderea sufletelor şi a bisericilor, deplângea pierderea manuscriselor. În ziua de azi noi nu considerăm asta mare lucru, dar atunci trebuia să ai capacitatea de a vedea situaţia în ansamblu ca să fii preocupat mai degrabă de pierderea comorilor umaniste decât de pierderea sufletelor de creştini. Astea sunt lucrurile pe care a trebuit să le descopăr şi să le împletesc în poveştile mele, ca în final cititorul să primească mai mult decât o istorie despre cum a tras Vlad pe cineva în ţeapă, fiindcă dacă s-ar reduce totul la asta atunci n-ar mai fi de spus mare lucru. Pe urmă a trebuit să studiez Islamul, despre care, când am început acest demers, aş fi putut probabil să scriu o propoziţie scurtă, atât de puţine ştiam despre subiect. Aşa că am fost în Maroc, am stat câteva săptămâni la Marakesh şi la Fez, am încercat să absorb atmosfera musulmană, sunetele care traversează văile, am văzut cum este să te trezeşti la 5 dimineata şi să auzi muezinul chemând la rugăciune... este un sentiment aparte, pe care l-am redat la finalul volumului 1. Ca să înţeleg filosofia şi conceptele Islamului am fost în Egipt şi în Turcia, desigur la Istanbul şi de asemenea la Bursa şi la Adrianopole, care acum este orasul Edirne, am fost în toate locurile pe unde ar fi putut trece şi Vlad. În călătoriile acestea am descoperit lucruri despre Islam care, iarăşi, nu se potrivesc cu propaganda oficială. Pe scurt, în viziunea noastră, noi, creştinii, suntem undeva sus iar Islamul este undeva jos. Noi suntem buni, ei sunt răi şi nu e nimic de discutat în privinţa asta. Dar am descoperit că în ce priveşte toleranţa, lucrurile stau tocmai pe dos. Creştinii secolului XV erau absolut 100% intoleranţi faţă de alte religii, mai cu seamă faţă de Islam, dar Islamul era foarte tolerant faţă de Creştinism, ceea ce mi s-a părut foarte interesant şi cu siguranţă neştiut de către cititori, aşa că trebuia să le fac cunoscute. De exemplu, pe atunci, în nicio ţară creştină nu exista nici măcar o moschee, în vreme ce în Imperiul Otoman erau sute de biserici creştine. Ce zici de asta? Apoi, impresia generală pe care o avem din mass-media ori de la şcoală era că dacă un loc este cucerit de musulmani sau de otomani, toţi oamenii erau forţaţi să se convertească la Islam, ceea ce nu este adevărat. Creştinii puteau de cele mai multe ori să aleagă dacă vor sau nu să se convertească iar dacă nu voiau, cel mai adesea, pedeapsa pe care o primeau era să plătească o taxă, percepută lor pentru neparticiparea la serviciul militar. Sincer să fiu, dacă eu trăiam în vremurile acelea şi cineva îmi spunea ‘Dacă plăteşti birul ăsta nu rişti să fii tras în ţeapă de Vlad Ţepeş dincolo de Dunăre.’, aş fi întrebat pe loc: ‘Sigur, cât e taxa?’. Noi avem o imagine teribilă despre chestiunea asta, dar nu era aşa de rău. Bineînţeles că, la un moment dat, cultura non-dominantă slăbeşte, aşa se întâmplă peste tot în lume, inclusiv aici [în SUA] cu African-Americanii, de exemplu. Lucrurile progresează aşa nu din cauze oficiale sau legale, ci pentru că asta e mentalitatea oamenilor. Am studiat şi chestiunea asta. Revin... apoi a trebuit să mă ocup de legea militară, apoi de tehnologie, apoi de astronomie, de tot ce se întâmpla şi era cunoscut în vremurile acelea. Un lucru pe care a trebuit să-l fac de asemenea a fost să încep să studiez atent obiceiurile şi tradiţiile românilor. Am foarte multe cărţi despre acest subiect şi trebuie să trec prin toate şi să deduc care din obiceiuri şi tradiţii ar fi putut fi valabile şi în secolul XV, şi cred că pot să îmi dau seama de asta pe baza experienţelor pe care le-am avut în Maramureş şi în alte zone din ţară.

Victor Foia

Chiar aş vrea să-mi spui câte ceva despre modul în care ai tradus aceste elemente de tradiţie şi spiritualitate specific regionale ori naţionale într-o engleză accesibilă şi atractivă pentru consumatorul de Pop culture.

Asta a fost o provocare pentru că atunci când scrii în româneşte pentru un public din România toate astea sunt luate ca atare. Când spui ‘El şi-a pus brâul la mijloc şi opincile şi obielele la picioare’ nu trebuie să explici ce înseamnă toate cuvintele astea, ce reprezintă ele. Pentru cititorii străini însă, fie laşi toate astea la o parte, ceea ce este o pierdere, fie le explici prea în amănunt iar asta e tautologic şi plictisitor. Eu am încercat să strecor detalii în text la momentele potrivite. Este foarte important să păstrezi echilibrul şi cred că am reuşit. Habar n-am dacă cititorii trec peste detalii şi nu le dau atenţie - este posibil -, dar eu privesc lucrurile astea în contextul publicului din afara României cum ai privi condimentele pe care le adaugi unei mâncări gustoase. De obicei nu pui prea mult piper sau prea multă sare sau prea multă verdeaţă dar dacă nu pui deloc... mâncarea n-are gust. Asa şi cu expresiile ‘străine’. Sigur că, uneori, o expresie într-o limbă străină nu e comodă pentru cineva care nu vorbeşte limba respectivă dar dacă scoţi cu totul expresiile astea textul devine fără haz, n-are autenticitate. Eu folosesc cu măsură ‘condimentele’ astea, le pun în text când au cu adevărat impact, spre exemplu o înjurătură savuroasă o traduc direct în text prima oară când o folosesc, ca cititorul să nu se oprească să caute traducerea dar ulterior, dacă o mai folosesc, o las ca atare. Sunt expresii ce apar frecvent, cum ar fi de exemplu ‘Allahu Akbar’... prima dată spun ‘Dumnezeu e mare’ iar a doua oară nu mai spun nimic. Dar, oricum, fiecare expresie într-o limbă străină are traducerea listată în Index, acolo găseşti tot. Mai vroiam să fac o precizare legată de cercetarea care mi-a adus toate elementele incluse în cărţile mele, ce mi-a luat 40 de ani, şi a fost tema mea personală. În ea, Vlad a ocupat foarte puţin spaţiu fiindcă tot ce se ştie despre Vlad e doar o fracţiune comparativ cu istoria acelor vremuri. Apoi, pe măsură ce scriu, încep să mă concentrez pe lucrurile care sunt importante pentru volumul în curs şi urmează cercetările specifice fiecărui capitol.

Că ai amintit de un volum sau altul, spune-mi câteva cuvinte despre cum ţi-ai gândit această serie multi-volum. Demersul tău este unul de mare anvergură şi e clar că aşa l-ai conceput de la bun început.

Cartea s-a dovedit a fi mult mai mare decât am socotit că va fi când am început s-o scriu dar am luat în considerare faptul că dacă aş fi condensat-o doar pe zona care are legătură directă cu cariera militară a lui Vlad, şansele ca un cititor din Occident să priceapă despre ce e vorba în povestea asta ar fi fost aproape nule, fiindcă eu am vrut ca el să înţeleagă contextul veacului al XV-lea în întregimea lui, mişcările şi tensiunea dintre puterile vremii, iar pe măsură ce acţiunea se apropie de punctul culminant al întregii serii, care este confruntarea dintre Vlad şi Mehmet, ei să fie pregătiţi pe deplin. De exemplu, un amănunt pe care eu nu-l ştiam este acela că Marea Neagră era considerată lac genovez, iar asta m-a făcut să vreau să aflu mai multe despre cum s-a ajuns aici pentru că Genova e departe de Marea Neagră. Sigur, Crimeea era colonie genoveză şi cred că şi Giurgiu, pe Dunăre, era tot colonie genoveză, se numea, cred, San Giorgio pe atunci. Mare parte din Marea Egee era în schimb dominată de veneţieni, deci a trebuit să văd cum se încadrează şi ei în context, în fine, fiecare din toate acestea îşi are însemnătatea sa în istorie şi am vrut să îi ghidez pe cititori în descoperirea geografiei, a politicii, fără să scap din vedere niciun moment ‘firul roşu’: Vlad şi armata sa. La începutul cărţii el nu este încă o figură dominantă, e tânăr, cu toate că, în vremurile acelea, la 12 ani erai practic adult. Mehmet a fost uns sultan peste 13 milioane de oameni la vârsta de 12 ani. Dacă o fată nu era deja măritată la 13 sau 14 ani era deja fată bătrână. Cum să-i fac pe oameni să înţeleagă toate asta, mai ales în America unde, spre exemplu, conceptul de ‘mireasă copilă’ provoacă oroare, iese lumea în stradă să protesteze dacă se întâmplă aşa ceva. Trebuia deci să-i fac pe cititori să înţeleagă şi să accepte vremurile aşa cum erau şi, în mare parte, lucrul ăsta se poate realiza în mod natural prin repetiţii şi exemple. Din toate aceste motive eu îmi privesc seria de cărţi ca pe un avion care pleacă dintr-un aeroport. În primele două volume rulează pe pistă, în avion pasagerii îşi pun centurile de siguranţă şi îşi comandă cocktail-urile etc, apoi în volumele 3 şi 4 decolăm, la volumul 5 deja suntem aproape de altitudinea de croazieră, în următoarele 3 volume avem acţiunea culminantă şi apoi - ori aterizăm lin... ori ne prăbuşim. Va trebui să citeşti seria ca să înţelegi.

Victor Foia

Să ne concentrăm mai bine asupra personajelor principale.

Pentru că prezint vieţile şi carierele lui Vlad şi Mehmet în posturile lor de prieteni şi în acelaşi timp adversari, cu toate că în ce-l priveşte pe Vlad avem de-a face cu o carieră mai scurtă, n-am vrut să-i abandonez cariera lui Mehmet, aşa că îl vom urmări ca şi personaj în continuare, iar prin licenţă poetică probabil că Vlad nu va muri în 1477, aşa cum crede toată lumea că s-a întâmplat... dar nimeni n-a dovedit. Deci, prin licenţă poetică, cred că o să-i prelungesc viaţa astfel încât să îi vedem pe aceşti doi giganti confruntându-se pană la final. Final care va fi extrem de interesant din punct de vedere cultural, politic şi istoric pentru că după o viaţă întreagă – chiar dacă a trăit doar 50 de ani – Mehmet a ajuns foarte aproape să-şi vadă visul cu ochii, visul lui de cucerire a Italiei, a Romei de fapt. În 1480 el a reuşit chiar să-şi înfigă o ancoră în cizma Italiei. Dacă vizualizezi unde este călcâiul Italiei, este acolo un oraş numit Otranto, care este punctul din Italia cel mai apropiat de coasta Albaniei, pe care Mehmet a reuşit să îl ocupe cu armata sa. E o poveste fascinantă, el a rămas acolo aproape un an de zile şi a murit otrăvit, probabil chiar de fiul său. Anul trecut am fost la Otranto, am stat acolo vreo 3 săptămâni, am vizitat şi am făcut cercetări. Toate astea vor intra probabil în volumul 9 dar eu sunt acum abia la volumul 5... vreau însă foarte mult să înţeleg încotro mă îndrept. Mai e un lucru foarte interesant, un grup de istorici estonieni, în timp ce faceau cercetări în Napoli, în 2003, într-o biserică numită Santa Maria la Nova, într-o nişă, au descoperit un sarcofag cu nişte basoreliefuri care reprezentau un dragon ce nu face parte în mod normal din iconografia tipic napolitană, însă ei au făcut legătura între acest basorelief şi ceva ce văzuseră prin Dobrogea şi poate prin Transilvania, şi s-au întrebat dacă nu cumva acel basorelief face trimitere la Vlad. Asta pentru că se zvoneşte că una din fiicele lui Vlad s-a măritat cu un nobil de la curtea din Neapole. Pe acea placă, pe care am văzut-o cu ochii mei, apare cuvântul “Vlad”, dar în locul literei ‘V’ este litera ‘B’, iar acestea, după cum ştim, sunt interschimbabile în multe limbi, cum ar fi spaniola şi portugheza. Litera ‘D’ este un ‘D’, Delta, dar este cu capul în jos. În fine, cuvântul ‘Vlad’ este înscris pe mormânt iar asta împreună cu basorelieful de pe sarcofag i-a dus la concluzia că acolo ar putea fi îngropat Vlad. Nici nu contează dacă e adevărat sau nu, pentru un scriitor asta e mană cerească. O să mă folosesc de informaţia asta cum vreau, ca să îi ţin interesaţi pe cititori şi să îi duc puţin mai departe de mormântul din Snagov unde, apropo, nu se găsesc osemintele lui, deci am mână liberă să mă întreb unde sunt oasele sale. Ca să concluzionez, în arhitectura seriei Dracula Chronicles, începutul este mai lent pentru ca cititorii de origine non-românească să poată absorbi cultura, elementele specific româneşti pe care le introduc pe ici, pe colo, să poată deveni parte din “echipă”. Dacă aş fi început pur şi simplu prin a le spune ‘Iată cine este Vlad’, cred că ar fi fost şi cartea mea la fel ca multe alte scrieri în româneşte şi în alte limbi despre Vlad, limitate, mult prea patriotice, meschine, contrafăcute şi atât de localizate încât un cititor străin n-are nicio şansă să citească cu plăcere. Lor trebuie să le oferi ceva care le sună cunoscut, care nu este total deplasat, dar care îi îmbie totuşi cu arome ce îi atrag din ce în ce mai mult, până când uită de unde vin ei şi se lasă cuprinşi de poveste. Mulţi cititori mi-au spus că următoarea lor călătorie va fi în Transilvania, ceea ce e puţin hilar pentru că eu nu amintesc încă nimic de Transilvania în vreuna dintre cărţile apărute deja - asta urmează abia în volumul 5 - dar, datorită efectului romanului lui Bram Stoker, ei asta vor.

Şi astfel am ajuns la icon-ul Pop culture. Ce treabă are Dracula în istoria ta? Cu alte cuvinte, unde intră legenda în fondul istoric? Care este Dracula pe care-l propune Victor Foia?

Eu îmi bazez cartea pe una din teoriile care circulă în prezent, care din punctul meu de vedere este cea mai convingătoare în ce priveşte numele. Tatăl lui Vlad a fost trimis de Mircea cel Bătrân la curtea Împăratului Sigismund, la Viena, când era copil. Asta se întâmpla după bătălia de la Nicopole din 1396. Tatăl lui Vlad şi-a petrecut deci tinereţea la curtea lui Sigismund unde şi-a făcut un renume de luptător rebel şi de cuceritor întrucât se pare că era foarte arătos. La un moment dat, Împăratul l-a numit Guvernator al Transilvaniei şi l-a trimis la Sighişoara... Shassburg, cum se numea pe atunci. Înainte de asta, în 1408, Împăratul Sigismund formase un club de cavaleri, Ordinul Dragonului, iar membrii acestui Ordin purtau o emblemă şi o pelerină, pe care apoi Bram Stoker a transformat-o în pelerina de vampir. Ordinul era foarte exclusivist, doar membrii familiei regale şi ai unor familii de nobili foarte sus-puşi puteau fi acceptaţi. Ideea acestui Ordin era să lupte împotriva turcilor, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată... s-au luptat doar între ei, dar când Vlad al II-lea a ajuns la Sighişoara a fost prezentat ca membru al acestei societăţi. În limba germană cuvântul pentru ‘dragon’ este ‘Drache’ şi pentru ţăranii din Transilvania acest cuvânt a fost imediat transformat în ‘Dracul’. De asta porecla lui Vlad al II-lea este Dracul, Vlad Dracul. În opinia istoricilor pe care i-am citit, forma cuvântului, ‘Dracula’, care era mai corect spusă ‘Drăculea’, însemna ‘feciorul Dracului’. Şi uite-aşa, Vlad Ţepeş a devenit Drăculea şi apoi Dracula, pentru că tatăl lui era Vlad Dracul. Ştim pe de altă parte cu toţii ce coincidenţă formidabilă a fost pentru românii din vremurile acelea... şi chiar până în timpurile părinţilor mei, când doar să spui cuvantul ‘Dracul’ era ceva de neimaginat, erai blestemat dacă-l rosteai. Să ne imaginăm cum era acum 500 de ani, să te uiţi la un om şi să spui ‘Îl cheamă Vlad Dracul!’, te umpleai de frică, iar Draculea şi-a însuşit o parte din aura asta. Sigur că atunci când s-a apucat să tragă oameni în ţeapă a întărit şi mai mult ideea că e rudă cu Dracul. Eu n-am putut evita porecla asta, chiar dacă ea nu e mai mult decât o poreclă, şi chiar dacă nu are mare însemnătate în povestea mea... dar mai târziu voi scoate, bineînţeles, în evidenţă faptul că atunci când cruzimea lui faţă de trădători şi criminali se alătura numelui său cu tot ce semnifica el, asta a amplificat impresia pe care o făcea oamenilor simpli. Toate astea vor fi undeva în carte dar nu vor fi nici pe departe tema principală. Pentru mine este mai important să demontez ideea că Vlad a fost vampir deşi trebuie să admit că dacă vezi totul din afară nu poţi să nu te întrebi dacă nu e vreo legătură cu faptul că era însetat de sânge. Deci şi cei care îşi doresc să vadă legătura asta o vor avea, căci sunt mulţi cititori de istorie pasionaţi care nu vor să se despartă complet de ideea asta că el era vampir.

Victor Foia

Oricum tu induci însă din start ideea asta prin faptul că începi cu profeţia, care deja ţine de partea mistică, spirituală.

Exact, şi fac asta cu bună ştiinţă, pentru că în vremea aceea viaţa de zi cu zi se baza în foarte mare parte pe profeţii, pe previziuni. Abia în volumul 2 cred că vorbesc despre cometă, care atunci când apărea era neapărat semnul că o persoană importantă urma să moară. Sigur că oamenii mor tot timpul, din diferite cauze, dar când vedeai o cometă pe cer era clar că se va întâmpla ceva rău. Am inclus şi aspectul ăsta în profeţie, în legendă, şi se vede că Vlad nu e tocmai confortabil cu profeţia, şi aşa am vrut să fie, să nu zică ‘Sunt sortit să fiu salvatorul vostru!’, ci să spună ‘Ştiu că asta se zice despre mine dar nu ştiu de ce am fost eu ales.’, iar dilema asta îl va urmări toata viaţa. Am vrut foarte tare să-l construiesc ca personaj aşa, să fie domnitor fără voia lui. Probabil multă lume crede că el i-a dat pe toţi la o parte şi s-a instalat pe tron, dar eu îl prezint cu totul altfel, cumva împins în mod inevitabil spre o poziţie care apoi îl leagă de profeţie. Lucrurile se întâmplă după cum spune aceasta dar el nu îşi dorea deloc puterea. Am găsit inspiraţia să abordez povestea aşa într-o lucrare celebră, Shahnameh, a unui autor Persan, chiar pomenesc cartea în volumul 1, o poveste despre un nobil căruia i se oferă puterea şi el n-o vrea, cu tot ce se întâmplă după aceea. Mi s-a părut mult mai ofertant să îl prezint pe Vlad în felul ăsta, pentru că vreau să îl fac plăcut cititorilor, dar cum să faci asta când personajul tău a tras în ţeapă zeci de mii de oameni? E foarte greu. Dar am la dispoziţie 6 volume să construiesc acest personaj, până va veni momentul să trag cortina şi să spun că are şi o altă faţă. Cititorii anticipează momentul, m-au şi întrebat cum va deveni el un monstru, căci deocamdată pare aşa de bun. E mult mai interesant să vezi un personaj bun, pozitiv, cum devine monstru – şi eu ţin mâna pe butonul ăsta care va spune cât de mare va fi acest monstru, dar e mult mai interesant să vezi transformarea în sine decât să ai în faţă monstrul de la bun început.

Victor, ţi-ai dedicat zeci de ani din viaţă cercetării şi scrisului. O determinare dată... “Dracului”, dar asta te-a adus în poziţia de autor de succes la publicul larg cu Dracula Chronicles. În esenţă, ce primeşti tu şi ce oferi celorlalţi prin intermediul cărţilor tale?

Am avut dintotdeauna gândul că voi scrie o carte, încă de când am învăţat să citesc şi am început să-mi imaginez poveşti în mintea mea... era ca şi cum le scriam chiar eu. Mi s-a părut întotdeauna că meseria de scriitor e una nobilă şi, din punctul meu de vedere, un scriitor bun trebuie să facă două lucruri. Unu, să captiveze cititorii, pentru că dacă nu faci asta şansele de a îţi fi citită opera sunt aproape zero. Ce e interesant pentru o persoană poate fi plictisitor pentru alta, dar odată ce îţi fixezi publicul-ţintă trebuie să-l ţii cu sufletul la gură, vrei să se întrebe mereu ce mai urmează, vrei să dea pagina cu nerăbdare. Eu nu văd nimic rău în asta. Scopul este să inciţi, să le oferi cititorilor ore întregi de distracţie sau interes. Pe de altă parte, dacă nu ai şi conţinut, nu faci ceea ce trebuie. Eu vreau să ofer deopotrivă entertainment şi informaţie, dar nu informaţie în sens academic ci în sensul de a împărtăşi experienţe, şi de aceea eu spun poveşti pline de detalii despre o lume trecută, căci nu vreau să plictisesc lumea cu informaţie seacă. În cărţile mele nu vezi niciun paragraf care spune ‘în anul cutare s-a întâmplat asta’, totul se relevă prin dialoguri, prin comentarii ale personajelor, iar dacă trebuie să vorbesc despre secolul XV atunci o fac pe baza informaţiilor adunate în cursul unor cercetări serioase, nu de la televizor de pe la vreun talk-show. Apar şi unele probleme în sensul în care dacă publicul are deja ceva cunoştinţe despre un subiect anume, orice informaţie contradictorie creează confuzie... dar asta e bucuria meseriei de scriitor. Din punctul meu de vedere, când scrii despre istorie aduci la viaţă ceva adevărat, asta dacă faci meseria de scriitor cum trebuie. Unul din principiile mele filosofice în ce priveşte scrisul este acela că dacă ştii suficient de multe despre o anumită perioadă din istorie o poţi reînvia pentru cei care nu ştiu atâtea sau nu au timp să studieze. Scrisul îmi dă foarte multe satisfacţii pentru că mai întâi am studiat şi am recreat lumea aşa cum era ea acum 500 de ani şi apoi am pus-o în fundalul unei poveşti pe care am încercat s-o fac cât mai realistă, astfel încât cititorii să o poată experimenta cu toate simţurile. Pentru mine asta e alegerea firească.

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter