VHS MASSACRE TOO | Interviu cu THOMAS SEYMOUR

VHS Massacre Too este unul dintre cele mai interesante lungmetraje selecţionate în competiţia pentru marele premiu Dracula Trophy la a XVIII-a editie a Festivalului Internațional de Film Fantastic și Horror Dracula care se desfăşoară între 14 şi 18 octombrie (detalii pe eventbook.ro). Deja câştigător de premii în numeroase festivaluri (Vegas Movie Awards, Miami Int’l SF Film Festival, The Independent Horror Movie Awards etc), documentarul lui Tom Seymour, ce a avut premiera mondială în martie 2020, diseacă declinul cinematografiei Exploitation independente în era post-VHS şi neintegrarea realizatorilor de pe scena Indie şi underground în noul trend consumerist reprezentat de streaming.

Printre invitaţii ale căror opinii sunt înglobate în VHS Massacre Too se numără actriţa Debbie Rochon (Return to Nuke ‘Em High, Toxic Avenger), legendarul producător şi cineast Lloyd Kaufman (Troma), James Rolfe (Angry Video Game Nerd) şi Joe Bob Briggs (Last Drive-In). Datorită subiectului ce continuă să faca valuri mai ales printre nostalgicii filmelor vizionate pe suport VHS sau DVD încă din anii ’80-’90, am apelat pentru câteva lămuriri chiar la realizatorul acestuia, newyorkezul THOMAS EDWARD SEYWMOUR (n. 1977), considerat unul dintre ‘Top 20 Contemporary Underground Filmmakers in the U.S.’ în volumul The History of Independent Cinema, creator a popularei serii web Black20 şi premiat cu Daytime Emmy şi Telly Awards. 

Tom Seymour

Tom, gândindu-mă la debutul tău din 2000, Thrill Kill Jack in Hale Manor, prima întrebare este firească... de unde apetitul pentru genul Horror? 

Cred că oameni de film precum Lloyd Kaufman [cineastul cult, fondator a celebrei companii de producţie și distribuţie Troma – n.r.] au avut un efect uriaș asupra mea încă din copilărie. Am văzut Toxic Avenger și Friday the 13th Part III când eram încă la școală și mi-au zguduit niţel creierul. Apoi, eram adolescenţi când am filmat Thrill Kill Jack... pe VHS. A ieşit un “film” nasol dar ne-am distrat nemaipomenit făcându-l și, mai ales, am învăţat multe. În felul său era un omagiu adus unor filme ca Evil Dead a lui Sam Raimi sau Bad Taste a lui Peter Jackson. Altfel, Thrill Kill Jack... era atât de prost încât sloganul pe care i l-am atașat a fost “Even Better in Fast-Forward!”. Dar filmul Horror ce rămâne de departe favoritul meu este Dawn of the Dead a lui George Romero. 

Ce te-a făcut să treci frontiera din spaţiul în care erai creator de content video pentru reţele media respectabile în cel al realizării de filme din postura de independent? 

Am crescut într-o suburbie din apropiere de Hartford, Connecticut, în Statele Unite, unde practic filmul nu exista. Lucram în fast-food-uri și magazine de închirieri casete video, orice, doar ca să îmi plătesc facturile. Ştiam că îmi doresc să devin parte a industriei cinematografice dar singurele mele opţiuni în Connecticut erau Television News, ESPN și WWE [wrestling]. Am studiat la facultate ‘Comunicaţii Vizuale’ și m-am oferit voluntar la o staţie de televiziune publică în timp ce îmi realizam filmele. Asta a fost de ajuns ca să îmi obţină o poziţie, “vacation relief”, de editor la CBS News. Eram chemat la muncă în toiul nopţii când alţii se declarau bolnavi, ca să montez știrile de dimineaţă. De acolo am avansat pe postul de staff editor pe parcursul următorului an. A fost începutul carierei mele în TV și apoi în Web video. Filmele mele nu mi-au adus niciodată beneficii financiare așa că a trebuit să îmi găsesc tot timpul slujbe ca să pot trăi și, drept urmare, au urmat job-uri foarte stresante la CBS, NBC, IGN și așa mai departe. Am realizat filme din pură pasiune și cu toate că unele s-au bucurat de un oarecare succes, banii nu mi-au ajuns vreodată să mă întreţin ca regizor pe piaţa video americană. Acum lucrez în departamentul de film al unei facultăţi din New York City dar continui să am posibilitatea să îmi fac propriile filme în paralel cu slujba.

Spune-mi câteva cuvinte despre cum s-au născut cele două documentare VHS Massacre din 2016 și, respectiv 2020. 

Am văzut cu ochii noștri moartea magazinelor video și am simţit nevoia să documentez anumite lucruri, precum închiderea ultimului [magazin] Blockbuster în New York sau Kim’s Video, repere de bază ale oraşului. Pe atunci eram deja realizator independent de filme de peste 15 ani iar declinul mediei pe suport fizic a reprezentat totodată și declinul carierei mele direct-to-video [DTV]. Au fost vremuri triste dar mi-au furnizat un bun material documentar. Mulţi dintre cineaștii independenţi au crezut atunci, la început, că streaming-ul va fi cumva un lucru bun, că cel puţin vom reuși să ajungem să câștigăm ceva bani, însă la fel cum [reţeaua] Blockbuster a ucis magazinele video ‘de familie’ s-a văzut în timp cum conglomeratele media au început să înfometeze realizatorii independenţi prin acţiunile lor online. Am văzut istoria repetându-se și am simţit atunci imboldul să fac și un al doilea film [VHS Massacre Too]. Sunt bucuros pentru faptul că am putut face echipă cu Lloyd Kaufman și cu Troma ca să îmi menţin cariera pe linia de plutire! A fost o plăcere.

 Lloyd Kaufman

TV vs. Web din perspectiva Exploitation-ului cinematografic. Care a contribuit mai mult la (aproape) omorârea acestei nișe? 

Cred că streaming-ul și consolidarea media prin acesta a contribuit cel mai mult. O mână de companii deţin spaţiul media și toate s-au înţeles să nu plătească aproape nimic realizatorilor de filme low-budget... este un mod de rămâne stăpâni pe situaţie. Altfel, televiziunile prin cablu, ca Cinemax sau Showtime, obișnuiau să plătească decent, cu toate că în anii de înflorire a comerţului cu casete video erau destul de cu nasul pe sus. În trecut am fost capabili să legiferăm obligatia unor reţele de televiziune de a achiziţiona content independent. Aceste legi au fost între timp abrogate dar ar trebui acum scoase unele noi care să ceară tuturor site-urilor de streaming să cumpere content independent low-budget la un preţ corect, într-un anumit procent din total, pentru a-l difuza în stream. Netflix, Apple, Prime, ar trebui toate să aibă categorii destinate producţiilor cu micro-bugete și care să fie vizionabile pe site-urile lor.

Poate avea succes un realizator Indie fără să fie și un bun producător? Ce experienţe ai trăit cu primele tale filme? 

Ei bine, Everything Moves Alone a fost proiectat în 2001 la Pioneer Theater [faimos cinematograf specializat în filme independente – n.r.] din New York City, deci a fost minunat. Era prima mea dramedie pe 16mm dar, ca să fiu sincer, a fost un eșec financiar, plus că New York Times a demolat filmul numindu-l “unfortunate backwash”. Îmi consumasem trei ani din viaţă cu acel film, ceva din sufletul meu era pus în el... ca să îl văd rejectat de către presa considerată importantă, sigur, cu excepţia a câtorva publicaţii independente care l-au apreciat. Nu și-a găsit niciodată un distribuitor tocmai fiindcă a fost desfiinţat public de către ziare. Era foarte greu de vândut un asemenea film, o dramă care fusese discreditată. Doi dintre prietenii mei și cu mine economisisem câte trei mii de dolari fiecare ca să facem filmul pentru $9,000. Şi cred că încă suntem în gaură cam cu... $8,700. După acel film am decis că trebuie să fac în continuare câteva filme de gen [din spaţiul Exploitation – n.r.] dacă vreau să sper la un cât de mic succes în această industrie, așa că următorul a fost un straniu Action/Comedy/Sci-Fi numit called Land of Called Prophets sau Fountain of Death [2005], depinde de unde a fost lansat în cinematografe. Acela a fost un mare succes dar eu n-am văzut niciodată vreun sfanţ de pe urma lui.

Populara ta trilogie de după aceea, Bikini Bloodbath, reflectă însă foarte bine spiritul filmelor de serie B: horror, sex și parodie. Unde cauţi inspiraţia în ceea ce privește umorul? Crearea personajului Chef Death, de exemplu... 

După succesul lui Land of College Prophets, m-am gândit că a face nişte filme Horror ar fi o idee bună, doar că bugetul nostru fiind minuscul și deci nu aveam bani multi de investit în producţia propriuzisă, am hotărât să folosim comedia ca un mod de a le face mai entertaining. Așa că am adăugat în scenariu referinţe bizare la filme precum Krull, Predator, Aliens, Citizen Kane, Patton, Star Trek și încă destule altele. Pe de altă parte, eram cu toţii fani a filmelor Horror din anii ’80 astfel încât ne doream ca ucigașul din film să aibă o temă, o identitate, și ne-am gândit că imaginea unui Chef francez ar fi interesantă vizual și ţăcănită în același timp. Am fi vrut să continuăm să facem asemenea filme o veșnicie dar până la urmă ne-am limitat la acea trilogie... de fapt sunt patru filme dacă iau în considerare și versiunea dublată ‘shakesperian’ a primei părţi. Ajunseseră în punctul în care nu-și mai recuperau banii investiţi deci n-avea sens să perserverăm în a mai realiza și altele.

Tom, spune-mi acum pe scurt povestea ambițiosului tău Mark of the Beast din 2012, singura adaptare cinematografică de până acum a nuveletei Horror scrisă de Rudyard Kipling, autorul celebrei Cartea junglei, în care Debbie Rochon, proaspăta Contesă Dracula a festivalui, joacă unul din rolurile principale. Ce te-a atras la textul lui Kipling? 

E unul din filmele dragi mie și co-regizorului meu Jon Gorman. Am făcut tot ce ne-a stat în putință să îl facem cât mai bine posibil și suntem mândri că le-am avut pe Debbie Rochon și pe Ellen Muth capete de afiș. Producătorul executiv Tim Kulig, care se întâmplă să fie unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, este cel care a aranjat să filmăm în acea locație exterioară din Connecticut. Am filmat totul în doar 11 zile, aproape fără niciun ban.

Ellen Muth şi Debbie Rochon în Mark of the Beast

După câteva comedii Horror îmi doream să fac în continuare ceva mai serios. Asta se întâmpla cu 14 ani în urmă, când abia mă mutasem în New York City. Aveam o slujbă la magazinul Strand Book – asta se petrecea chiar înainte de a începe să lucrez pentru NBC – și am dat peste o culegere de povești scurte scrise de Rudyard Kipling. Mark the Beast era despre un lepros fără chip din pădure care blesteamă un bărbat și pe prietenii acestuia iar aceștia se văd nevoiți să dea de urma lui pentru a ridica blestemul. Actiunea era plasată în India colonială dar am simțit că poate fi ușor adaptată pentru orice alt spațiu iar ideea mi s-a părut interesantă: ca să-și salveze prietenul, ei își torturează inamicul și, prin asta, ajung la ruină morală. Sunt mândru de acest film și chiar a câștigat câteva premii însă nu și-a scos niciodată banii iar asta m-a împiedicat să mai realizez ulterior vreun lungmetraj de ficțiune. Atunci m-am decis să îmi încerc mâna cu documentarele, deci cariera mea a fost un amestec de succese financiare... câteodată și, tot câteodată, de unele de critică. VHS Massacre și VHS Massacre Too par să fie singurele filme pe care le-am realizat ce au ieșit bine și pentru compania [producătoare] Troma Entertainment și au fost și apreciate de cea mai mare parte a publicului, ceea ce mă face fericit. Mi-au trebuit 20 de ani și 10 filme ca să ajung în acest punct.

Vorbește-mi despre relația cu Debbie Rochon, ce nu s-a limitat să joace în câteva din filmele tale, ci este și producătoarea lui VHS Massacre... 

Cred că este la ora actuală una dintre cele mai importante figuri din Exploitation-ul american. Nu doar pentru că a jucat în aproape 300 de filme dar și pentru ca e o producătoare și regizoare nemaipomenită. Eu o consider o bună prietenă și una dintre cele mai bune aliate pe care am avut-o în industria filmului. Când am distribuit-o în filmele Bloodbath [trilogia lui Tom Seymour, Bikini Bloodbath, 2006-2009 – n.r.], le-a făcut pur și simplu mai bune. Și asta nu numai pentru că e posesoarea unuia dintre cele mai recognoscibile nume din genul Horror dar și pentru că a lucrat pe platou cu ceilalți performeri ca să facă lucrurile să meargă mai bine ori să devină mai amuzante. Este un adevarat lider... cu care însă te poți înțelege fără nicio problemă. Tot ea ne-a pus în legătură, în urmă cu mai mulți ani, cu Lloyd Kaufman [bossul Troma – n.r.], așa încât am putut să-l convingem să apară în al treilea film Bloodbath.

În Mark of the Beast am adaptat rolul principal având-o pe Debbie în minte. Cred că ea și Dick Boland, care-l interpretează pe Strickland, au fost nemaipomeniți împreună în fața camerei. A fost o perioadă bună din viața mea, când am muncit din greu, însă distribuția și echipa tehnică s-au descurcat admirabil iar eu m-am simțit ca un adevărat regizor de film. Debbie a avut un rol  uriaș în asta, ajutând ca filmul să fie cât mai bun din toate punctele de vedere.

Debbie Rochon

Când am început să lucrez la filmele VHS Massacre m-am gândit imediat la Debbie. Este o expertă a practicilor în genurile Exploitation și Horror pe mai multe planuri, de la a regiza sau performa la a produce filme. A fost esențial faptul că am avut-o ca producătoare fiindcă altfel filmele VHS Massacre n-ar fi fost nici pe jumătate atât de reușite, fără conexiunile ei în interiorul industriei. Unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poate face un realizator de filme este să lucreze cu Debbie. Am fost mândru să fac un showcase în jurul debutului ei regizoral, Model Hunger, în VHS Massacre Too! Model Hunger merită mult mai multă atenție și Debbie la fel!

Troma Studios

Tom, îţi mulţumesc mult pentru aceste detalii.

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter