Dialoguri fără note | LUIZA ZAN: “Nu mai cred că există un gen de muzică perfect”

Născută pe 7 octombrie 1980 în Tulcea, crescută în Neamţ, a studiat lied-oratoriu la Conservatorul din Iaşi, a devenit populară cu trupa de pop-rock Slang alături de care a câştigat Cerbul de Aur la Braşov, şi-a clădit o carieră naţională de succes ca artistă de jazz şi gospel având reşedinţa în Sfântu Gheorghe şi a fost dascăl la Universitatea de Muzică din Bucureşti... nu se poate spune că Luiza Zan, la cei 40 de ani pe care îi împlineşte luna aceasta, nu îşi cunoaşte bine ţara şi compatrioţii. Dar cât o cunoaşte publicul pe Luiza Zan dincolo de performanţele vocale pline de forţă emoţională ce o fac una dintre prezenţele cele mai calde şi elegante de pe scenele noastre? Sunt destule lucruri de aflat despre această artistă excepţională prin modul în care a asimilat diferitele genuri muzicale într-un caleidoscop personal din care s-au materializat interpretări, versuri şi compoziţii - inclusiv de teatru şi film - memorabile.

Luiza, înţeleg că intenţionezi să sărbătoreşti împlinirea a 40 de ani de viaţă prin lansarea unui nou album.

Nu că intenţionez, deja toate demersurile sunt făcute. Ar fi trebuit să anunţăm mult mai din timp pentru că dacă pandemia ne-ar fi permis am fi avut un turneu de prelansare dar aşa vom vedea în ce variantă va fi lansat. Oricum, cu siguranţă în luna octombrie va apare noul meu album, cel cu numărul 9. E un material discografic care reprezintă înregistrarea unui concert live cu Big Band-ul Radio, concert care a avut loc pe 21 februarie 2019 şi care a marcat aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Nat King Cole. În acest concert am încercat să introducem cât mai multe dintre piesele pe care lumea le cunoaşte din repertoriul lui Nat King Cole dar, în acelaşi timp, pentru că a fost şi an aniversar Mihai Eminescu pentru care eu am o mare dragoste, pe acest album veţi găsi şi o piesă care se numeşte The Lake, este varianta în limba engleză a Lacului lui Mihai Eminescu cu textul lui Dimitrie Cuclin şi muzica mea. E o variantă originală, un fel de Gospel... asta ca să-ţi dezvălui unul dintre secrete.

Te-am ascultat anul trecut la Qreator cu proiectul ‘Mihai Eminescu’. Ce te-a făcut să dai poeziei un rol din ce în ce mai important în muzica ta?

Provocarea a venit de la faptul că nu mi-a plăcut să scriu versuri pentru muzică în limba română. Chiar nu mi-a plăcut fiindcă având pasiunea pentru Jazz, am plecat de la ideea că Jazz-ul sună cel mai bine în engleză. Dar pentru că pe Eminescu îl iubesc foarte mult, mi-am dat seama de fapt că Richard Oschanitzky a avut nişte aranjamente foarte interesante la unele din poeziile lui Mihai Eminescu şi am inclus în programul ăsta pe care l-am realizat anul trecut împreună cu Tajti Albert şi o piesă care se numeşte Floare albastră, scrisă de Vasile Spătărelu, un personaj important în viaţa mea pentru că l-am prins în viaţă pe vremea când eram studentă la Conservatorul din Iaşi şi pentru care mama mea avea un deosebit respect. M-am bucurat foarte tare să pot cânta piesa asta, Floare albastră, o piesă corală, în variantă de pian şi voce, un pic mai jazzificată, aşa, şi-am descoperit astfel că Mihai Eminescu este foarte, foarte, foarte Jazz.

Ai în spate 20 de ani de carieră în decursul căreia ai arătat că eşti o ‘transfrontalieră’ în spaţiul performativ. Ce te atrage la o anume muzică încât să îţi doreşti să o interpretezi?

O să răspund tehnic :) Poate fi o piesă cu un text foarte frumos sau poate fi o piesă în care melodia se combină foarte interesant cu armonia dar, în general, ce mă atrage la o piesă este combinaţia de factori: ritm, armonie, melodie şi topică. Topica e un aspect al textului, al libretului, pe care de obicei lumea nu îl ia în considerare. Felul în care cad accentele pe cuvinte, felul cum un cuvânt capătă mai multa importanţă susţinut de o anumită notă... recunosc că sunt foarte metodică atunci când ascult muzică. Selectez din toate genurile de muzică acele piese care au ceva de spus, fie din punct de vedere al construcţiei armonice, fie din punct de vedere al textului. Iubesc mult Musical-ul întrucât combinaţia asta dintre text şi muzică e foarte bine pusă în valoare, are o încărcătură foarte dramatică. Dar şi din muzica foarte uşoară, să zicem aşa, extrag acele piese care mie îmi spun ceva. Deseori râd împreună cu soţul meu de faptul că am şi-acum o slăbiciune ruşinoasă pentru anumite piese Backstreet Boys, doar pentru că muzica lor mă duce cu gândul la o anumită stare în care eram atunci când le-am ascultat. Deci nu mai cred că există un gen de muzică perfect. Poate să fie orice piesă care înseamnă ceva pentru un om sau altul şi de asta, atunci când compui un repertoriu ca interpret, ai datoria de a te gândi şi la ce-şi doresc ei să asculte şi nu doar la ce-ţi doreşti tu să cânţi. De aia, felul în care îmi compun un repertoriu încearcă să respecte un pattern clar, adică să aibă un concept dar, în acelaşi timp, să strecurăm în mijlocul conceptului culori diferite ca să putem capta şi din sufletul omului care a venit cu prietena lui, de nevoie, la concert sau al soţului care încearcă să o împace pe soţie, în fine, diverse situaţii în care se găsesc oamenii din public. Nu toată lumea vine de mare drag pentru Jazz la concert. Unii vin datorită contextului şi atunci pentru toată lumea trebuie să surprindem mici momente în care să fuzionăm cu publicul... că din asta iese succesul unui concert.  

Dar spiritul ăsta metodic al tău cu pasiunea şi emoţia pe care le transmiţi pe scenă par a se bate cap în cap.

Nu se bat cap în cap, nu :) Chestia e că partea metodică se regăseşte în partea de studiu şi dacă n-aş şti foarte bine că ce este pe scenă implică foarte multă muncă în spate aş gândi probabil în felul ăsta. De exemplu, în concertul din seara asta [din cadrul Festivalului de Jazz & Blues de la Braşov – n.r.], a existat un şir extraordinar de lung de mesaje pe care le-am schimbat între noi despre ce anume facem într-un anumit pasaj în care vrem să surprindem. Cum schimbăm de la o anumită stare la o altă stare, mutăm măsura de la 4 pătrimi la 7 sau la 5 sau la 11, în ce direcţie vrem s-o ducem ca să fie surprinzător? Deci în spatele emoţiei de care vorbeşti stă foarte multă muncă care a pus la punct partea metodică. Eu, toata pandemia asta, am studiat zilnic la pian. Cu toate că aş putea să o fac mai bine decât unii muzicieni de clasică, mi-e ruşine şi n-aş avea curajul să ies pe scenă şi să cânt singură o sonată, de exemplu, pentru că pretenţiile mele au crescut pe măsură ce am studiat. Orice muzician studios poate să spună că, cu cât studiezi mai mult, cu atât te crezi mai prost. Abia atunci când totul e stabilit, fix, clar, când totul merge brici, poţi să adaugi emoţie. Dar invers nu funcţionează, nu poţi să urci doar încărcat cu emoţie şi-un mare gol în cap, asta nu cred că merge.

Şi acum 20 de ani gândeai la fel?

Da, da. Am crescut într-o familie în care mama studia nonstop deşi era profesoară de violă. Mergea în turnee cu cvartetul Voces [cel mai important ansamblu românesc de cvartet – n.r.] şi studia în fiecare zi, deci am văzut asta în casă. Tatăl meu, profesor de fizică, făcea experimente de fizică tot timpul... am crescut într-o familie în care se cultiva plăcerea de a învăţa, plăcerea de a experimenta, şi atunci pasiunea mea vine din cea a învăţatului, cu asta urc pe scenă. Doresc să caut ceva în timp ce cânt.

Asta explică cum în 2003 erai şi premiată la Festivalul de Jazz de la Montreux dar şi câştigătoare al Cerbului de Aur cu Slang, în două genuri muzicale complet diferite.

Sau vine din cauza faptului că în perioada respectivă mi-era foarte greu să spun ‘Nu’. Mă aruncam în absolut orice proiect se nimerea şi atunci când a venit propunerea să cântăm la Cerbul de Aur, care era ca nuca-n perete pentru mine, am zis ‘Daaa...’. Era aşa, un ‘Da’ foarte vlăguit, dar m-am dus că, odată ce l-am spus, trebuia să merg până la capăt. Şi ne-a surprins pentru că mă aşteptam să mergem la preselecţie şi să plecăm de acolo mulţumiţi că am făcut figură bună deşi nu ne-a băgat nimeni în seamă... ca de obicei, şi să spunem ‘Vezi, Jazz-ul e subapreciat!’. Când am primit votul publicului noi am fost complet şocaţi pentru că telefoanele au sunat într-una iar noi am trecut de preselecţie. Deci în vremea aceea cred că la mine nu era atât nevoia de a explora sau de a studia cât mai degrabă un fel de a mă lăsa dusă de val.

A existat un preţ pe care a trebuit să-l plăteşti pentru că n-ai ştiut în acei ani să spui ‘nu’? Te-a afectat cumva popularitatea dobândită peste noapte?

Da. Acum pot să spun pentru că totul e deja foarte în urmă. Eram foarte convinşi [grupul Slang – n.r.] că suntem foarte buni şi ni s-au pus pe masă după Cerbul de Aur trei contracte de producţie cu case de discuri. Trei contracte dintre care l-am ales pe cel mai păgubos pentru că era cel care ne lăsa pe noi să facem ceea ce ne dorim... că ‘Noi credem într-o libertate absolută!’, noi nu ne dorim celebritate ci vrem să fim adevăraţi, să ne construim crezul şi să-l împingem în faţă. Şi am ales contractul cu Zone Records care a falimentat la foarte scurt timp după ce am semnat noi. Nu am niciun fel de regret căci am făcut un album care suna foarte bine, pe care l-am pigulit noi singuri cu ajutorul lui Pipaiu, am trecut prin nişte colaborări foarte faine, dar n-a fost de lungă durată, nu ne-a asigurat faima la care visam la vremea respectivă dar, repet, nu-mi pare rău. Nu-mi pare rău pentru că, de fapt, nu-mi doresc asta... un ‘fake’.

Cum ai depăşit acea criză ca să te poţi stabiliza pe propriul parcurs artistic?

Eu am avut norocul că aveam deja o activitate bogată pe partea de Jazz. Adică dincolo de partea cu Slang, eu chiar din prima zi în care mă mutasem la Bucureşti am avut un concert cu Sorin Romanescu şi cu Mircea Tiberian şi aşa că a fost simplu pentru mine, pentru că am avut tot timpul să mă dedic construirii unei cariere în Jazz. Pentru colegii mei nu cred însă că a fost la fel de uşor. Privesc perioada cu Slang şi toată perioada cu altfel de muzică, să-i zicem Pop, ca un alter ego cumva, fiindcă erau trasee complet diferite, cu oameni foarte diferiţi care trăgeau de noi în direcţii diferite. Jazz-ul n-a fost şi nu cred că va fi în România, cel puţin în perioada pe care o prind eu, decât un gen de nişă. N-o să apărem la televiziuni în prime time. Sunt puţine posturi TV care dedică timp Jazz-ului.

Jazz-ul nu poate deveni însă, din acest motiv, o sursă de frustrări?

Nu, tocmai pentru că, aşa cum am spus la început, Jazz-ul implică foarte multă căutare, foarte multă metodă, foarte mult studiu, iar publicul său trebuie să fie priceput într-o oarecare măsură, trebuie să înţeleagă încotro se duce căutarea noastră.

Privind în urmă, ai vreun regret major legat de alegerile pe care le-ai făcut în evoluţia ta profesională?

Am un singur cui. După premiul de la Montreux mi s-a oferit şansa în 2004 să merg la o convenţie internaţională, parte a premiului fiind un bilet de avion ‘dus’ către Los Angeles. Pe mine însă mă luase valul cu Slang, semnasem contractul şi era totul foarte frumos aici, şi-am zis că hai totuşi să mă axez pe chestia asta, că avem şansa să fim super-faimoşi în România! Am mers la Ambasada Americii, am luat viza pe 10 ani dar nu am plecat. Nu am folosit biletul de avion. Am ajuns în America abia după ceva vreme [în 2010], într-un turneu. Anul ăsta trebuia să fie ‘my big breakthrough’ c-aveam câteva concerte mari acolo doar că pandemia le-a blocat. Nu ştiu dacă totul ţine chiar de alegeri... cred că foarte multe alegeri ţin de impulsul de moment şi nu ştiu dacă impulsul de moment ţine neapărat de noi, de sufletul şi de creierul nostru. Poate unele alegeri vin din altfel de împingere. Dacă ar fi să pot schimba ceva, aş fi luat atunci biletul ăla de avion. Atât. Nu e sigur dacă s-ar fi întâmplat lucruri definitorii pentru cariera mea dar aş fi încercat.

Care e starea ta de spirit acum, la 40 de ani?

Mă simt mai tânără ca niciodată. Simt că parcă îmi trăiesc din nou copilăria. Sincer, încep să mă bucur tot mai tare de vârsta asta. Mi se pare că e vârsta la care pot fizic mult mai mult decât puteam acum vreo 10 ani, mă împinge mult mai mult de la spate, şi nu ştiu, am sentimentul că creierul funcţionează diferit... parcă a rămas loc pentru mai mult, nu ştiu ce s-a întâmplat dar mă simt foarte bine. E adevărat că marele atu al vârstei ăsteia e că m-am mutat de la bloc la casă şi odată cu 40 de ani sărbătoresc şi faptul că am o curte uriaşă, simt că respir un aer curat şi pot să iasă din mâinile mele nişte lucruri importante, gen fructe şi legume :) Mă simt fain, îmi place şi n-are neapărat legătură cu o cifră. Momentul ăsta din viaţa mea, dincolo de toată pandemia, de pierderile financiare şi aşa mai departe, este un moment important, bun, în care mă leg de familie, de casă, de lucruri fizice.

Luiza Zan foto Gabriel T Balanescu

  • Interviu de Ioan Big.
  • Foto Orsolya Balint

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter