ANA ULARU: „Mă uit în urmă la ce am făcut și sunt foarte fericită”

Interviu exclusiv cu ANA ULARU realizat de Ioan Big

 

Deși familiară pasionaților de teatru prin roluri remarcabile în montări din repertoriul teatrelor Bulandra și Act semnate de Andrei Şerban (Omul cel bun din Seciuan, Carousel) și, respectiv, Radu Iacoban (O intervenție, Constelații), Ana Ularu rămâne asociată în memoria colectivă în primul rând cu cinematografia și asta fiindcă, la numai 35 de ani împliniți anul acesta, apreciata actriță are deja aproape 50 de roluri în filmografie, multe în producții internaționale de succes în care a jucat, printre alții, alături de Keanu Reeves (Siberia), Tom Hanks (Inferno), Bradley Cooper şi Jennifer Lawrence (Serena), John Hannah (The Marker) sau Vincent D’Onofrio (Emerald City). Ascensiunea ei spre stardom a început acum 10 ani, în urma succesului de critică și de public a interpretării rolului principal din filmul lui Bogdan George Apetri, Periferic, care i-a adus nu doar recunoașterea națională, Premiul Gopo, ci și una europeană prin distincțiile obținute la festivaluri reputate (Locarno, Salonic, Novi Sad). Pe Ana Ularu, care la finalul anului trecut a terminat de filmat un serial pentru Netflix, Tribes of Europa, o puteți vedea luna aceasta în serialul Alex Rider, difuzat de AXN.

periferic

Ana Ularu în Periferic

Se împlineşte un deceniu de la premiera Periferic, de când rolul Matildei te-a propulsat în rândul actrițelor europene de prim rang. Care este prima amintire care-ți vine în minte legată de Periferic?

Cred că fiecare zi de filmare. Poate că ăsta e motivul pentru care mi s-a părut că am aniversat 10 ani de la Periferic anul trecut, fiindcă pentru mine filmările în sine au fost ceea ce mi-a rămas în amintire. Premiera și tot ce-a venit după au fost niște surprize foarte plăcute, niște cadouri, niște bonusuri. Dar pentru mine filmul e cel din 2009, din vară, adică... atunci când mă gândesc, prima chestie care îmi vine în minte e căldura și, efectiv, am senzația aia fizică a maieului pe care îl purtam și aproape că văd brățara de la mână și îl aud pe Bogdan făcând un mișto pe lângă mine. Adică e foarte ancorat în perioada în care l-am filmat. Mie asta-mi place la meserie. Momentul în care o faci.

Ana Ularu primeste trofeul Shooting Star

Ana Ularu primește trofeul Shooting Stars de la John Hurt, Berlinale 2012

Numeroasele premii primite pentru Matilda nu erau însă suficiente pentru a-ți bătători drumul spre o carieră internațională. Ce pași ai mai făcut tu, rațional vorbind, în managementul propriei cariere?

Aici o pondere uriașă a avut-o numirea mea ca ‚Shooting Star’ în 2012 la Berlin. Programul respectiv ia 10 actori tineri din Europa care au făcut câte un rol principal mare, premiat sau nu, dar care să îți arate totuși un pic... ambitusul și îi prezintă cumva presei internaționale, agenților de casting și tot așa. Generaţia mea a fost aceea a lui Adèle Haenel, Riz Ahmed și Bill Skarsgård, o generație foarte bună de tineri actori care aveau deja management. Și-am avut șansa ca atunci la Berlin să o cunosc pe prima mea agentă... şi mi-am dat complet planurile peste cap, am zburat la Londra imediat după Berlin, pentru a da o probă la Susanne Bier. Adică din momentul în care am început să lucrez cu ea, practic imediat, m-a întrebat pe la 3 noaptea ”Vii la Londra mâine?” şi eu am zis „Da!”. Am rezolvat cumva cu mama, cu Anca Romanescu care e PR-ul și publicista și îngerul meu păzitor și buna mea prietenă, care era cu mine la Berlin atunci şi care a dat niște telefoane, tot așa în miezul nopții, ca să găsesc un zbor... în clipa respectivă eu neavând niciun ban pentru că nu mai lucrasem de ceva vreme, nu era o perioadă fabuloasă pentru mine. Mama mi-a dat niște bani ca să am unde sta în Londra. Dar a fost un moment decisiv, a fost pasul de a nu zice „Nu, nu pot.”, de a fi prezent și de a fi disponibil. De fapt cam la asta se rezumă. Încerc și până acum mi-a reușit să nu spun niciodată „Nu pot.”. Chit că dorm mult mai puțin, chit că renunț la foarte multe lucruri, chit că renunț la foarte mult confort, sunt prezentă și dau tot ce pot pentru momentul respectiv. Acea primă colaborare cu Susanne Bier [pentru Serena – n.r.] m-a ajutat foarte mult. Exact în aceeași perioadă, complet nelegat de nimic altceva, am primit un telefon de la agentul de casting a lui [Giuseppe] Tornatore care văzuse Periferic și care mă voia foarte mult pentru The Best Offer, un film pe care încă regret că nu l-am făcut, dar aia e, trebuie să alegi în viață. Atunci când am ajuns la Londra am dat și o probă pentru [Michael] Winterbottom și, ușor-ușor, așa s-a întâmplat. Am început să dau probe - foarte multe dintre ele nu s-au concretizat, e în natura meseriei, iar celelalte au devenit elemente din experienţa şi devenirea mea de până acum.

Ana Ularu primeste trofeul Shooting Star

Ana Ularu în Inferno

Povesteşte-mi de unul dintre ele, de Vayentha. Cât a fost de entertaining sau de obositor să încerci să-l tot împuști pe Tom Hanks în Inferno?

De aia mă amuzam foarte tare şi făceam acest mișto constant că ea e totuși un soldat de elită care ratează în ultimul hal, în continuu. La un moment dat împușcam o dronă din cer dar pe el îl ratez de la un metru distanță. Experienţa a fost tare frumoasă - chiar povesteam recent despre asta la Roma unde m-am revăzut întâmplător cu Wade Eastwood, coordonatorul de stunts de la Inferno. Wade este un fel de legendă în domeniu, e creatorul a tot ceea ce înseamnă cascadorie în franciza Mission: Impossible. El și cu soția lui, Sam, m-au antrenat pentru Inferno și am rămas prieteni. Ne-am înțeles foarte, foarte bine atunci la Inferno și chiar am avut aşa, un moment, în care m-am gândit ”Doamne, ăla a fost unul dintre cele mai frumoase, calme, minunate proiecte pe care le-am făcut vreodată.”, pentru că Ron Howard [regizorul şi producătorul filmului – n.r.] e o bucurie de om. Nu am decât cuvinte de mare, mare laudă pentru el și pentru cum gestionează o echipă și pentru felul în care vorbește cu actorii și interacționează și oferă în mod sincer și cald și total angajat, atenție fiecărui personaj și fiecărui actor care joacă acel personaj, și fiecărui departament din echipa lui. A fost foarte plăcut și relaxant să filmăm în Florența care e superbă, să mâncăm și să bem vinuri bune și între timp să mai și filmăm. A fost un răsfăț de la viață, serios, a fost un cadou absolut.

Foto “Ana la premiera filmului Siberia...”

Ana la premiera filmului Siberia, alături de Keanu Reeves și de alți colegi din echipă, Credit foto: Saban Films

În paralel cu blockbustere, lucrezi și producții Indie sau acorzi încredere unor proiecte care nu sunt susținute de nume mari. Ce îți atrage atenția la demersuri care nu îți vor aduce nici bani și nici glorie?

Da, sincer cred că am refuzat mai multe chestii care păreau uriașe și în țară și în străinătate, care veneau și cu mulți bani și cu faimă. Cred că am refuzat mai multe astfel de proiecte decât am refuzat proiecte independente. Asta e pentru că sunt un artist “obosit” (glumesc), fac mișto de mine însămi pe chestia asta, dar am în continuare un soi de idealism care probabil mă face insuportabilă în ochii unora. Da, vreau să îmi placă scenariul, să cred integral, fără compromis în poveste, să mă emoționeze - sunt un om care se emoționează foarte mult în faţa unei ficţiuni bune. În același timp, fără să îmi discut talentul în orice altă direcție, cred că sunt foarte bună intuitiv la a simți ritmul și adevărul din cadrul unei povești. Și poate că povestea respectivă iniţial puternică şi bună se transformă într-un film prost, ceea ce nu mai ține de mine, dar dacă din scriitură nu simt conexiunea, am să renunț la proiectul respectiv care poate e foarte bine plătit, poate promite destul de mult în directia notorietăţii. La sfârșitul vieții, sper că mă voi uita în urmă la ce am făcut și voi fi foarte fericită. Adică, chit că s-au dus, că au fost criticate, că au fost flop-uri, că au trecut mai puţin observate pe lângă un public larg, pentru mine și pentru creșterea mea artistică și lăuntrică au fost etape mult mai importante decât o fugă goală de conţinut după lumina aia mai strălucitoare.

CHOSEN

Ana Ularu în Chosen, Credit foto: Pandastorm Pictures

Uitându-ne... foarte în urmă, la 10 ani apăreai deja în filme TV franțuzești iar la 15 erai Lolita lui Nabokov alături de Ștefan Iordache în montarea Cătălinei Buzoianu de la Teatrul Mic. Un început de drum neobişnuit pentru un copil. Cum ai ajuns să pășești cu atâta plăcere şi dezinvoltură pe calea actoriei?

Dorindu-mi foarte mult. Adică nu a fost ceva care mi s-a întâmplat sau care mi-a fost impus, a fost ceva pentru care eu personal m-am ambiționat profund undeva de pe la vârsta de șase ani. Și, din fericire pentru mine, când îmi plănuiesc gânduri din astea am în general norocul să se întâmple... foarte rar mă ambiționez pe câte ceva dar atunci se întâmplă. Deci pe la cinci-șase ani, cred, practic în momentele în care începi un pic mai mult să realizezi ce se întâmplă în jurul tău și să ai amintiri mai bine conturate, mi-am dat seama că îmi doresc să devin actriță. Dintr-un motiv foarte frumos pe care, din fericire, l-am păstrat până în ziua de astăzi. Eram la niște repetiții, culmea, tot ale doamnei Cătălina Buzoianu căci mama mea [scenografa Mihaela Ularu] lucra cu ea la spectacolul Teatrul descompus - eu mi-am cam trăit copilăria pe platouri și în teatre și era foarte plăcut... stăteam într-un colț desenam și nu deranjam pe nimeni -, și pe scenă era Maia Morgenstern care făcea un monolog din Matei Vișniec, monologul celebru din Teatru descompus cu fluturii mâncători de carne - pe care l-am recitit mai târziu o dată și mi-am dat seamă că fobia mea de fluturi de acolo vine - și mi s-a părut absolut fascinant ce putea să facă cu vorbele, de fapt cu ființa ei. Pentru că, într-adevăr, din câte țin minte, arăta spectaculos - mama îi făcuse un costum în care arăta un pic ca Laura Palmer în Twin Peaks - și, evident, Maia Morgenstern e o femeie absolut superbă, adică oricum te uiți la ea, mai ales ca fetiță, zici ”Doamne, Dumnezeule!”. Şi mi se părea incredibil ce se întâmpla cu cuvintele, ce putea ea să facă doar prin emițătorul care e ea, de fapt prin emițătorul care e orice actor, acest... instrument care rezonează într-un fel și care transmite un anumit sunet în afara lui și o anumită emoție, și mi-am dat seama că asta vreau și eu să fac altora, de fapt. Adică a pornit dintr-un gest de fapt altruist și în același timp egoist... mi s-a părut incredibil că poți să generezi așa ceva în alți oameni care te privesc, lucru pe care deja îl simțisem când am văzut la o vârstă foarte, foarte, foarte fragedă Amadeus al lui Miloš Forman. Cred că aveam trei sau patru ani și eram destul de insomniacă... asta e o anecdotă relativ haioasă cu care tot timpul fac mișto de părinții mei pentru că m-a impresionat atât de tare Amadeus și momentul în care el murea și era aruncat în groapa comună acoperit cu var încât părinții mei s-au gândit atunci că ar fi bine să îmi spună că dacă nu dorm o să ajung și eu ca Mozart, ceea ce în ziua de astăzi este... parenting absolut greșit :) Întotdeauna mi s-a părut incredibilă puterea poveștilor și mi-am dorit să fiu un astfel de povestitor, că a venit de la Miloš Forman, că a venit de la ce se întâmpla la repetițiile doamnei Cătălina Buzoianu, că a venit din zecile de vinyl-uri cu care am crescut cu povești, de undeva s-a întrupat această pasiune în mine și s-a concretizat într-o idee de viață undeva la șase ani. Și de atunci am început să citesc scenariile pe care le primea mama mea când începuse să lucreze destul de mult în coproducții româno-franceze și căutam mereu câte un rol de fetiță, ba chiar am și zis, și un rol de băiețel pentru că, nu-i așa, la vârsta asta nu există neapărat o diferență, și când am împlinit nouă ani, în acea toamnă, am dat prima mea probă la un film francez [Meurtres par procuration] și am luat-o, din fericire. Am avut patru zile de filmare de care am fost foarte mândră mai ales că trebuia să chiulesc un pic de la școală și era pentru prima oară în viața mea când absentam motivat pentru că îmi făceam meseria, viitoarea meserie, și în următorul an, la fel, aceeași echipă a venit cu un rol care avea 10 zile de filmare pentru mine [Passion mortelle], mult mai complex rolul și cu niște scene mai dramatice, adică am apucat un pic să văd cum e, și am început să învăț din tehnică și să alerg la monitor ca să văd cum jucasem, am început să dezvolt și o părere critică despre mine și ce aș putea să îmbunătățesc, adică din toate punctele de vedere eu asta mi-am dorit, n-am avut faze intermediare și în continuare lucrez cu exact aceeași plăcere.

Omulcel bun din seciuan

Ana Ularu în Omul cel bun din Seciuan

Odată ce ai știut, ai mers de acolo mai departe pe drumul ăsta. În ce măsură te-au ajutat studiile la UNATC în evoluţia ta ulterioară ca actriţă? Mai e nevoie de școală dacă te-a hărăzit natura cu talent?

Da, absolut că e nevoie de chestia asta. În momentul în care am luat decizia să merg la UNATC şi eu am avut voci în jurul meu care spuneau ”Dar de ce îți mai trebuie?” pentru că, înainte să dau examenul, jucam într-un film al lui Cristian Mungiu [scurtmetrajul Turkey Girl din omnibusul Obiecte pierdute, 2005 - n.r.], aveam deja un alt film aliniat pentru octombrie al Ancăi Miruna Lăzărescu şi făcusem filme în același an cu Dinu Tănase [Damen Tango] și Șerban Marinescu [Magnatul], dar și Italiencele [r: Napoleon Helmis] când eram în clasa a XI-a. M-am gândit însă întotdeauna că ce pot face eu acum e foarte limitat la vârsta mea, la capacitatea mea de înțelegere, la limitările mele tehnice și la faptul că am farmecul pe care îl are orice puști de 16, 17, 18 ani, care va dispărea la un moment dat și nu e îndeajuns să ai doar atât. Şi în ciuda acelor voci și a faptului că nu e o facultate ușor de făcut sau plăcută din foarte multe puncte de vedere... pentru că e ceva care te deconstruiește și care te pune în mari dificultăți ca după aia să devii un actor, am decis să trec prin acest proces. Nu cred că m-aș fi putut ierta niciodată dacă aș fi rămas un amator zâmbăreț. Și nu prea cred că fără școală, iar școală poate însemna doar prezență în teatru, se poate face ceva. Cred că trebuie să te adaptezi tehnic, nu cred că doar o combinație de gene fericită întâmplată în cazul tău brusc te garantează ca actor. Pentru că am vrut întotdeauna să fiu un profesionist în direcția asta. Nu am aceeași atitudine față de hobby-urile mele adică îmi place foarte mult că fac fotografii așa cum o fac eu sau că pictez la nivelul meu de limitări, acolo nu m-am dus foarte mult apropo de asta și nici nu mă numesc pictoriță sau fotograf, dar în ceea ce îmi doream eu să fac profesional am vrut să merg cât de adânc și cât de complex se poate. Și de aia mă pot numi, cu drag, actor. De aia nu cred că dacă ești manechin și la un moment dat ai jucat într-un film devii actor... nu știu, cred că e un proces un pic mai complex și eu sunt destul de critică la treaba asta.

Ana Ularu 3

Credit foto: Marc Rissmann

O paranteză. Apropo de pictură ca pasiune, m-a frapat faptul că printre favoriții tăi se numără Bacon, Otto Dix sau Bosch... opțiuni destul de stranii pentru o ființă ca tine pe care o percep mai degrabă ca luminoasă.

Cred că pictorul meu preferat pentru totdeauna este Hieronymus Bosch. Nu există nici un fel de competiție acolo. Dar nu știu, eu nu m-am perceput niciodată ca fiind o ființă luminoasă, eu m-am perceput mai degrabă ca fiind o ființă cu valențe saturniene dar cu umor, adică umorul mă salvează. Mi se pare foarte interesant, foarte frumos, mulțumesc pentru că-mi spuneţi lucrul ăsta. În continuare, cred că cea mai mare bucurie a mea de fiecare dată când ajung într-un oraș străin și chiar am trăit bucuria asta acum două zile în München, este să merg la câte un muzeu şi mă bucur ca un copil stupid când văd pe vreun perete câte o pictură care îmi place. M-am bucurat foarte mult să îl descopăr cu adevărat pe Max Ernst acum, la fel cum m-am bucurat enorm să descopăr în Veneția săptămâna trecuta un fotograf pe care mărturisesc că nu îl știam, Lartigue, și tot așa... cred că în zona asta în care eu sunt foarte fericită să activez ca amator zâmbăreț, cum ziceam mai devreme, și ca mare admirator al oamenilor cu adevărat talentați, cred că mă ‚hrănesc’ foarte mult din zona asta, eu personal. Aah și am mai descoperit un pictor, Ernst Ludwing Kirchner, pe care nu-l știam și care îmi place de mor, iarăşi, și pe Max Beckmann, și mi-am dat seama că, de fapt, la început de secol german, se întâmplau niște chestii foarte pe gustul meu. 

Mara Nicolescu si Ana Ularu in Italiencele

Mara Nicolescu și Ana Ularu în Italiencele

Revenind pe cursul discuţiei, înainte să împlineşti 20 ani ai jucat în Italiencele de care aminteai şi în 2005 a fost scurtmetrajul București-Berlin al Ancăi Miruna Lăzărescu. Ambele vorbesc de relocarea în străinătate a tinerilor. Dat fiind faptul că profesia te obligă să călătorești mult, cum ți-ai redefinit tu conceptul de ”acasă”?

Foarte interesantă întrebarea. Sincer, am ajuns într-un punct în care, în clipa asta din viața mea, am efectiv cinci adrese. Ceea ce e foarte comic. Cred că ideea de „acasă” a devenit un sentiment deloc imobiliar și foarte mult legat de emoțional. Acasă pentru mine în București e o combinație între Teatrul Act, momentele în care mă văd cu Rodica Lazăr, prietena mea, ori cu Letiția Vlădescu sau Diana Cavallioti care îmi sunt prietene foarte bune, un pic Teatrul Bulandra, casa bunicii mele unde mănânc la prânz și apartamentul meu unde mai dorm. Am două adrese în București, mai este și casa mamei mele, sau, mă rog, momentele în care îmi văd familia, pe mama, pe bunica și prietenii pe care îi consider un soi de familie extinsă, și momentele în care sunt pe scenă. Asta e „casa” de-acolo. America e casa în care trebuie să stau pentru că am un green card care mă obligă să fiu acolo, mă rog e mai complicat birocratic, și tot așa. Berlinul e casa de suflet total și casa fizică în acest moment. Și între toate aceste cinci adrese între care mă învârt, până la urmă... mi-am dat seama că, probabil, sufletul meu e mai degrabă modelat așa. Sunt un om care are nevoie foarte mare nevoie de prezenţa familiei și a prietenilor apropiați dar, în același timp, m-am obișnuit foarte mult să fiu într-o valiză și să-mi găsesc mici case oriunde trebuie să merg pentru că asta e natura meseriei mele de ceva ani încoace. Și slavă Domnului că e așa. Eu sunt foarte recunoscătoare pentru că s-a întâmplat în acest fel.

Constelații, foto credit Teatrul Act

Constelații, credit foto: Teatrul Act

Fiindcă ai pomenit de Teatrul Act, să plecăm de la cele două spectacole pe care le ai acolo, O intervenţie şi Constelaţii, pentru a înțelege de ce, implicată fiind în producții cinematografice internaţionale de mare anvergură, mai ții să revii la București pentru a juca în fața a câtorva zeci de spectatori. Cât de mult mai înseamnă teatrul în viața ta?

Teatrul înseamnă enorm în viața mea, e esențial pentru mine. Mi-a lipsit foarte mult teatrul câțiva ani pentru că am început bine, foarte bine, cel mai bine, alături de Cătălina Buzoianu, căreia îi voi mulțumi tot restul vieții mele pentru ce a însemnat pentru mine. A urmat apoi un hiat de câțiva ani, normal de altfel - eram o elevă de liceu -, după care am avut șansa uriașă să lucrez cu Silviu Purcărete în sură pentru măsură [Ana Ularu a interpretat-o pe Isabella în penultimul spectacol regizat de Purcărete în România, la Teatrul Naţional din Craiova, în 2008 – n.r.], Epopeea lui Ghilgameș la Teatrul Odeon a lui Dragoș Galgoțiu, după care iarăși a urmat o perioadă în care nu știu, poate a fost preconcepția de ”Domnule, ea e actriță de film...”, dar, în orice caz, în ani de zile mi-a lipsit complet scena. Și în momentul în care am avut șansa să revin cu un nume ca Andrei Șerban [Carousel şi Omul cel bun din Seciuan la Bulandra – n.r.] nu știu dacă am mai vrut să renunț vreo secundă. La un moment dat aveam opt spectacole pe care le jucam simultan și tot mi se părea puțin și tot eram gata de mai mult. Acum am rămas teoretic cu patru dar o se vedem, trăim vremuri bizare și pentru că perioada e așa cum e simt că îmi lipsește ceva din viață profund. M-am obișnuit foarte tare cu ideea că filmăm mai puțin anul ăsta, am avut proiecte care au căzut din cauza pandemiei și tot așa, dar nu pot accepta în mod organic ideea că nu joc teatru acum și abia aștept să îmi reiau spectacolele. Eu nu ierarhizez deloc dar, dacă ar fi să o fac, Teatrul Act ar fi foarte sus pe scara respectivă. Am nevoie de teatru fiindcă simt că măsura mea ca actor cu adevărat... acolo apare. Mă simt foarte bine să intru în dansul ăsta de derviş timp de două sau trei ore cât durează un spectacol. Este timp din viața mea pe care îl dăruiesc cu foarte mare drag momentului respectiv şi îmi place foarte mult. E forma mea de escapism. Nu știu, eu nu mă îmbăt, de exemplu. Probabil că sunt fizic incapabilă să mă îmbăt, dar trăiesc chestia asta în teatru. Pentru mine e o bucurie uriașă. Emoțiile alea înfiorătoare pe care le am înainte de a ieși pe scenă, am nevoie de ele, am nevoie de adrenalina aia. Abia aștept să mă întorc. 

Andrei Serban si Ana Ular

Ana Ularu alături de regizorul Andrei Șerban 

Până la reîntoarcerea în săli se apelează tot mai frecvent la difuzarea online. Nu există riscul erodării forței de expresie a teatrului prin suprauzura lui în acest mediu bidimensional de expunere?

Nu, nu cred că se pierde ceva. Cred că e o nevoie justificată de a încerca să te exprimi oricum. Și cred că sunt zone de creativitate absolut nebănuite care apar imediat ce sunt impuse niște limite. Poate că încă nu a apărut forma ideală de teatru online. Poate că încă deocamdată sunt prototipuri mai fericite sau nu, dar poate că se va isca ceva. Adică, întotdeauna când vine câte o schimbare, garda veche are tendința să spună ”Nu se poate. Asta nu o să ajute cu nimic. E un rahat care nu o să țină. Aia e nu ştiu cum...” şi tot așa. Și de fiecare dată noile modalități de exprimare, cele reale, au rezistat. Pentru că adevăratul creator care nu vrea doar să se expună ci are o idee foarte puternică pe care nu mai poate să o conțină va ști cum să aducă public, va ști cum să inoveze. Ce se pierde din păcate e comuniunea aia dintr-o cameră în care spectatorul se uită la actor, e un schimb de energii foarte special atunci, nu știu, inclusiv din felul în care sunt organizate sălile se centrează energia altfel, iar vibrația aia și electricitatea din cameră nu le poți avea dacă te uiți pe un laptop și în același timp îți mai faci și un ceai, la fel cum se întâmplă și cu filmele. Nu putem, nu putem decât într-o comuniune directă, de aia în sălile de cinema toată lumea se uită în aceeași direcție, sunetul vine de unde vine, se face întuneric și direcționăm energie. Mai degrabă trebuie un soi de respect comun de a te dărui doar acelui moment chit că e online. Înțeleg, ce să facem, în clipa asta eu mi-aș dori foarte mult să se dea O intervenție online. Oare ar fi inteligent? Pentru că, după aia, îmi doresc să am totuși public în sală când ne întoarcem. Complicat, e foarte complicat să te adaptezi la perioada asta. Nici nu știu, nu cred că există niciun verdict până la urmă, încercăm, facem cât putem.

Constelații, foto credit Teatrul Act

Ana Ularu și Lucian Iftime în O intervenție

Trailer “O intervenţie”:

 

Să ducem ideea în planul uman, cu gândul la O intervenție și la relația dintre doi prieteni. În momentul în care intervine distanțarea socială poate fi la fel de simplu sau de convingător să îi spui o minciună sau un adevăr prin intermediul unui aparat decât avându-l pe celălalt fizic aproape?

Nu știu ce să zic. Cred că avem tendința să îl idealizăm pe celălalt atunci când e departe. Fricțiunea asta zilnică este ce ne face să avem conflicte uriașe și ce ne face la un moment dat să începem să ne mușcăm ca niște câini. Prin natura vieții și meseriei mele de până acum am prieteni foarte dragi care locuiesc la mare distanță și pe care îi văd foarte rar, care filmează luni de zile în Noua Zeelandă, de exemplu, și cu care am vorbit, probabil, o dată la trei luni, sau am o prietenă pe care n-o mai văzusem de atâta vreme încât efectiv a scris un scurtmetraj ca să joc în el ca să ajungem să ne vedem la Londra anul trecut. Nu cred că s-a pierdut nimic din aceste prietenii ale mele cu acești oameni, care sunt nu doar prietenii de circumstanță pe care îi vedem din când în când, bem o cafea și aia e, sunt oameni cu care am prietenii profunde și durabile, cu care, dacă am conflicte, am conflicte profunde și importante și totuși relațiile noastre supraviețuiesc. Pur și simplu trebuie să începem să gândim în termeni de protecție a celuilalt prin distanțarea socială. Cred că e foarte greu dacă ești persoană de familie, atunci cu-adevărat cred că e foarte greu. Și în clipa asta din viața mea eu sunt separată de familia mea și da, îmi e foarte dor, dar ceva trebuie făcut ca să ne protejăm unii pe alții.

Emancipare

Ana Ularu în Emancipare

Montările de la Act pentru care ai primit, respectiv ai fost nominalizată, la Premiile UNITER, au un numitor comun, Radu Iacoban. În Emancipare din 2016, scrisă şi regizată tot de el, personajul tău, Cristina, era foarte pasionat de munte. Ştiu că ai mai făcut drumeții în perioada asta prin preajma Berlinului. Cât ai tu din personaj apropo de dragostea de natură?

Am foarte mult. Foarte, foarte mult. Adică, Radu a scris monologul respectiv despre munte... e monologul meu, e momentul în care eu pur și simplu vorbeam cu foarte mare drag despre a merge pe munte și despre descoperirile pe care le ai. Pentru că eu am început undeva la 15 ani să devin așa, un copil mai munțoman, grație primului meu prieten și găștii minunate pe care am avut-o, și cred că muntele îți dă un soi de respect și un soi de înțelegere și un soi de atitudine față de natură și față de corpul tău și față de limitările sau de forța ta și tot așa. Foarte mult din pasiunea Cristinei, adică întreaga pasiune a Cristinei pentru munte, e a mea. Numai că, spre deosebire de ea, eu nu aș fi mers așa pe munte. Eu am totuși chestia asta cu muntele, că trebuie să ai bocanci de nu știu care, trebuie să ai... pentru că se pot întâmpla diverse chestii.

Cu muzica ai mai făcut ceva? Nu mă refer la a asculta ci la a performa căci știu că erai vocalistă și pentru Sunday People și, într-o formă sau alta, ai cochetat cu muzica.

Dacă am mai făcut ceva anul ăsta? Da, da, am făcut. Am făcut o grămadă de muzică acasă în prima perioadă a pandemiei pentru că ne dăduseram tema de învățat câte o piesă pe zi și tot așa, și am înregistrat două piese pe care abia aștept să le... trimitem în lume, una alături de Massimiliano Nardulli și una alături de Eugen Nuţescu și m-a bucurat foarte tare. Adică, în continuare, sunt atât de onorată și fericită de fiecare dată când cineva mă întreabă de sănătate în direcția asta. Chit că sunt lăutar, adică am limitările mele, dar îmi place foarte mult să cânt.

Constelații, foto credit Teatrul Act

Credit foto Marc Rissmann

Unde au de învățat una de la alta, performanța actoricească și cea muzicală?

Nu știu cine a zis chestia asta dar mi se pare genială: ”Toată arta aspiră la muzică”. Trebuie să regăsesc cine a spus pentru că mi se pare că absolut toți vorbim, și în literatură, și în actorie, și în pictură, vorbim despre ritm, vorbim despre compoziție, vorbim despre sincope, adică vorbim în termeni muzicali. Cred că oamenii cu adevărate înclinaţii artistice au un simț înnăscut și un respect înnăscut. Eu nu am întâlnit până acum muzicieni care să privească cu ochi superficiali meseria mea, la fel cum nu am văzut niciun actor care să se uite până acum - mai ales cei dintre noi care au avut șansa uriașă de a lucra cu muzicieni live - cu mai puțin respect la un pianist. Sunt zone de performanță de care avem nevoie, fiecare dintre noi are nevoie de celălalt. Cred că ei ar putea prelua de la noi coloraturi emoționale, la fel cum noi am putea prelua rigoare de la ei și temeinicie. Înainte să aduci virtuozitatea în ceva, cred că trebuie foarte bine să ai partitura învățată. Dar astea sunt lucruri destul de teoretice, pentru că până acum experiența mea mi-a arătat că există foarte mult respect între tabere. Adevărul e că, întâmplător, am și cazuri din astea de oameni care au trecut... pragul. Letiția Vlădescu de exemplu, care mi-e foarte, foarte bună prietenă și o actriță foarte talentată, este o violonistă excelentă care a intrat cu bursă la Yehudi Menuhin la Londra după care a renunțat în ultima secundă și a decis să se facă actriță. Raul Kuşak, cu care lucrăm în spectacolele domnului Andrei Șerban, este un pianist extraordinar care, cred că în urma experienței cu noi, a început să înțeleagă altfel și să devină mult mai al teatrului. La fel cum şi noi cei din trupă ne raportăm diferit ritmului în scenă şi propriei muzicalităţi colaborând cu el. Adevărul e că am și prieteni incredibili.

Omul cel bun din Seciuan (trailer):

 

Schimbăm mediul şi ne întoarcem în timp la serialul Cu un pas înainte din 2007, primul tău rol în TV. Lucrai deja în teatru și în cinema... ce ți-a adus în plus experienţa în televiziune?

Cred că are legătură cu rapiditatea de răspuns, cu faptul că în televiziune ai mult mai puțin timp să te lăfăi în metafore... adică trebuie de cele mai multe ori să îți construiești personajul din mers cumva, să te păstrezi cumva alert, să te obișnuiești cu un altfel de ritm. Este ritmul care are legătură totuși cu un produs comercial și în cazul lui Cu un pas înainte a și fost vorba de mult mai multă performanță, adică erau zeci de ore de pregătire de dans, de balet pe care îl făceam, a fost o pregătire cât se poate de intensă. Ai zilele în care filmezi coregrafiile care durează câte 10 ore de dansat în continuu și mai ai și de jucat între timp, adică e foarte puțin timp. Trebuie să ai toată energia la tine, trebuie să știi să-ţi dozezi energia respectivă, ceea ce mi se pare esențial, să te conservi, să știi când să ai explozie și tot așa. Am avut șansa unui serial care a fost lucrat ca un soi de film independent cu un buget uriaș și anume Emerald City, unde era foarte multă atenție pe felul în care se lucra și pe construcția scenelor, și totul vine din absolutul geniu al lui Tarsem Singh [regizor al unor filme ca The Fall sau Self/less – n.r.], care e și a fost întotdeauna un iconoclast care a reușit să spargă normele televiziunii. A cerut din prima ca el să regizeze toate 10 episoadele, ca niciunul dintre actori să nu fie concediat, a cerut toate scenariile - e rarisim să ai toate 10 scenariile scrise de la început, chiar dacă mici modificări au mai urmat după aia -, și se lucra cu atenție pe repetiție, pe descoperire, pe ritmul unei scene și tot așa. Acolo am avut un noroc uriaș, uriaș... rămâne în continuare unul dintre proiectele mele de suflet, absolut.

Emerald

Ana Ularu în Emerald City, credit foto: NBC

Neîndoielnic, rolul tău de Vrăjitoare a Vestului din acest Fantasy este ieșit din comun. Cum trebuia el privit, cu ochi de adult sau de copil? Ajunşi la maturitate, mai trebuie să cultivăm ceva din copilărie în noi înşine?

Emerald City nu a fost un serial pentru copii, din niciun punct de vedere... dar dacă ne uităm în urmă la toate poveștile copilăriei noastre cu ochii de adulți de acum, ne dăm seama că e atât de multă cruzime în ele că ar trebui să vină cu un soi de titlu de avertisment. Adică ne-am gândi că „Vai, copilăria, ce frumos!”, Mica sirenă și Hans Christian Andersen, și tot așa, dar trebuie să ne uităm cu ochiul critic al adultului și ne dăm seama câtă manipulare și câtă tristețe și câtă cruzime și câtă violență e, de fapt, în aceste povești. Și de ce rămân ele pentru totdeauna vii, e pentru că, de fapt, nu au o atitudine superioară față de copii. Copiii au înțelegere uriașă, uneori mult mai profundă și mult mai puțin bazată în stare și în accidentări decât a noastră, și cred că mai important decât orice, ce e de păstrat în noi în perioada asta din copilărie e imaginația și seriozitatea cu care copiii iau toate lucrurile astea, seriozitatea cu care copiii nu sunt egoiști, de fapt. Dacă ne uităm, copiii nu au niciodată atitudinea de eu acum sunt un copil. Nu, pentru ei orice joc este tratat cu maximă importanță și maximă seriozitate. Noi îi privim de sus, dar asta e doar o perspectivă falsă, mi se pare. Cred că avem mult de învățat din direcția asta inversă.

Emerald City

Ana Ularu în Emerald City, alături de Florence Kasumba, Joely Richardson, credit foto: Michael Muller, NBC

Păi atunci de ce consideri că defectul tău principal e „neadaptarea totală la cerințele lumii adulte” când poate fi considerat un benefit?

Pentru că nu îmi place... Da, e un beneficiu uriaș, dar în același timp trebuie să plătesc impozite, ceea ce nu îmi face nicio plăcere. Adică birocrația și chestiile astea, oamenii nefericiți și nervoși de la ghișee, asta e o parte din lumea adultă care mie nu îmi place. Nu îmi place falsitatea pe care adulții o au, de exemplu. Faptul că le e mult mai ușor să critice și să... fie nefericiți. Hai să ne gândim, hai să ne gândim în mod real. Toți, odată ce trecem de vârsta de 30 ani, avem un soi de pasiune în a ne plânge și în a critica lucruri... uriașă! Foarte puțini dintre noi se mai definesc prin lucrurile pe care le iubesc. Copiii nu fac chestia asta. Copiii nu zic „Da, deci urăsc desenul ăla animat.”. Nu, ei vorbesc de desenul animat pe care îl iubesc și de personajul lor preferat. Adică, de exemplu, mie nu îmi place lipsa de imaginație care e, din păcate, o trăsătură a adultului, vezi Antoine de Saint-Exupéry, dacă e un boa care a înghițit un elefant sau o pălărie... asta e lumea adultă la care eu mă simt complet neadaptată.

Ana Ularu  in Alex Rider

Ana Ularu în serialul Alex Rider (2020), credit foto: Sony Pictures Entertainment

35 de ani de viaţă, 25 de la debutul pe ecran şi 10 de la breakthrough-ul cu Periferic... există lucruri importante pe care le-ai descoperit despre tine însăţi în 2020, un an a cifrelor rotunde?

Oh, da, da. Da, pentru mine, din punctul ăsta de vedere, cred că e un moment absolut decisiv ce se întâmplă acum și-o să vorbim mai mult atunci când vor fi realizate faptele. Dar e un an crucial, în cel mai bun sens pentru mine. Am scris un scenariu alături de partenerul meu, am... căutat în cu totul alte zone decât până acum, am scris niște treatment-uri, avem idei cât cuprinde, mă bucur foarte mult să îmi descopăr o chestie pe care am crezut-o imposibilă și anume să scriu, a fost o bucurie să facem și documentarea îndelungată și să și scriem și tot așa. Cumva aveți mare dreptate că, într-adevăr, s-a întâmplat în cifre rotunde viața mea. Întotdeauna. Să vedem ce-o să se întâmple, deocamdată sunt rezervat-optimistă. Eu tot timpul sunt rezervat-optimistă. 

 

02 Ana Ularu Marc Rissmann

Credit foto: Marc Rissmann

  • Text de Ioan Big

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Cover: credit foto - Marc Rissmann
  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter