Medicii se dau ma(r)i artişti când intră în politică

În pofida faptului că am dormit prost perpelindu-mă datorită dilemei dacă există sau nu virusul şi a efectului cipului implantat de agentul de la supermarket, starea mea de bine s-a reinstalat efemer într-o dimineaţă de început de noiembrie odată ce am citit declaraţia liniştitoare şi plină de pozitivism a ministrului sănătăţii din ţara a cărui cetăţean responsabil încerc să rămân: “Arta noastră medicală este cea care ne-a învăţat să privim pragmatic spre un pacient care ne va zâmbi când va pleca acasă.”. Ce poate fi mai revigorant decât un spirit caracterizat de o asemenea forţă de conciziune? Artă, ştiinţă şi educaţie, raţiune şi simţire, toate într-o frază. Wow!

Optimismul meu a scăzut însă repejor când am realizat că fac parte din amorfa “populaţie civilă” şi nu am cum să fiu eu acel “un pacient” care merită o privire pragmatică din partea artiştilor. Mai ales că sunt deja acasă, un telemuncitor obligat de context la recluziune socială, şi zâmbetul meu plin de căldură n-ar ajunge la comunitatea rezidentă în diverse palate dâmboviţene. Da, plin de căldură, căci de pe 1 noiembrie plătim facturi mai mari la curentul electric ca să ajutăm CET-urile să dea agent termic. Dar ce naiba, arta contemporană nu se mai face ca-n vremea lui Shakespeare la lumina feştilei şi nici ca a lui Michelangelo în frigul din Capela Sixtină.

Că nu sunt pacientul la care se referă autorul panseului - medic ce “a luat o sarcină politică”, după cum se autocaracterizează – este, din păcate, singurul lucru care mă reconfortează în vreme de pandemie fiindcă, altfel, am un simţământ intelectual uncool legat de înţelegerea pe deplin a perspectivei artei care cultivă pragmatismul şi a implicaţiilor concrete ale acesteia. De ce artă şi nu... inginerie medicală, de ce sunt trimis la Nicolae Grigorescu şi nu la Anghel Saligny? Ce anume din pragmatismul artistului medical ajuns în politică poate stârni actualmente zâmbetul unui pacient... cronic, să zicem? Întrebări d-astea, de simplu “civil”.

Dincolo de sarcasm, exprimarea actualului Ministru al Sănătăţii pune în mod serios pe gânduri. Dacă justifică vorba lui Vasile Alecsandri că “românul s-a născut poet” e tolerabil însă dacă reflectă, deliberat sau nu, un mod real de a gândi este periculos întrucât, prin definiţie, pragmatismul asociază indisolubil adevărul experienţei. Doar succesul aplicării unei idei conferă acesteia valoare de adevăr, iar tentaţia de a manipula rezultatul experienţei pentru ca adevărul să devină unul convenabil doar unora este uriaşă, mai ales la politicieni. Mare atenţie deci la “artiştii” care ne reprezintă şi care identifică pragmatic adevărul cu utilul, fiindcă utilul lor nu este neapărat şi al nostru. Eu cel puţin, aş prefera să mă strecor liniştit seara sub plapumă având în minte Noaptea înstelată a lui Van Gogh şi nu Ţipătul lui Munch, dar nu-mi fac mari iluzii că asta se mai poate întâmpla anul ăsta. Nici măcar în decembrie.

  • Text de Ioan Big

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter