ARTA FOTOGRAFICĂ | Interviu cu FLORIN GHIOCA

FLORIN GHIOCA „Lacrima aia pe obraz vreau să i-o arăt spectatorului” 

Într-o lume în care fotografia a devenit un hobby comun datorită tehnologiei „istețe”, arta fotografiei de teatru, când este practicată din vocație, cu inspirație și har, trebuie tezaurizată întrucât ridică deasupra ordinarului experiențele pe care le trăim ca spectatori și le face cu adevărat memorabile. FLORIN GHIOCA, fotograful oficial al TNB, este unul dintre foarte puținii artiști autentici devotați teatrului - nu conjunctural, fiind absolvent de Teatrologie –, care și-a asumat de ani buni „specializarea” în acest spațiu nișat de expresie vizuală renunțând la o carieră de fotojurnalist de succes (acreditat la ONU, participant la misiuni în Afghanistan ca invitat al NATO), al cărui imagini de o expresivitate aparte revalorizează cu trecerea timpului nu doar spectacolul teatral ci și amintirile noastre. În Aproape departe, noua sa expoziţie, vernisată online pe 22 noiembrie în cadrul F.N.T., Florin Ghioca ne reamintește de starea de bine pe care o avem prin apropierea de cei dragi, fără a se constitui însă într-un manifest... anti-distanțare. Tot în festival, de această dată ca realizator, Florin semnează spectacolul-lectură Moartea bate la uşă după un text de Woody Allen, cu Maia Morgenstern şi Mircea Rusu, care va fi transmis live, 360°, în data de 29 noiembrie de la ora 16.00, însă dialogul nostru s-a centrat totuşi, firesc, pe arta fotografiei de teatru. 

Florin Ghioca | foto © Adrian Pîclişan

Florin, dincolo de reflectarea ca mărturie necesară a spectacolului în ansamblu, tu urmărești obstinat actorul ca individualitate, portretizarea lui ca personaj. Explică-mi această fascinaţie... 

Cel mai frumos lucru care mi s-a spus până acum este că există un stil ‚Ghioca’ în fotografia de teatru. Și asta, sincer, n-am înțeles-o prima dată, pentru că eu trag cum simt și simt că actorul trebuie să arate cât mai expresiv. Pentru că deja cunosc relația lui cu personajul, caut să îl simt când, într-un anumit moment, este acolo, este în personaj... sunt mulți actori care, la un moment dat, când sunt în personaj, își schimbă fizionomia. Unul dintre ei este István Téglás. Când l-am văzut prima dată în Butoiul cu pulbere, au fost situații în care nu l-am recunoscut, nu știam cine este actorul care joacă în rolul respectiv, atât de tare era schimbat. Mi-a luat câteva minute bune să îl recunosc, să îmi dau seama cine joacă, ceea ce este mare lucru. Ei, în momentul în care tu ca fotograf reușești să surprinzi actorul în acele scene în care este el este transfigurat, este transformat în personaj, acolo ai atins esența fotografiei de teatru. Ăla este momentul de grație. E dificil pentru ambele părți, și pentru actor să fie în momentul respectiv, și pentru tine ca fotograf, să-l surprinzi în acel moment.

Unul dintre proiectele mele de suflet la care lucrez acum este legat de Hamlet, poate cel mai cunoscut personaj de teatru din lume, pe care vreau să-l surprind în diverse reprezentații, fix în același moment: celebrul moment cu monologul cu „a fi sau a nu fi”, în care vreau să-l prind pe respectivul actor cu starea pe care o are în momentul monologului și să văd toți Hamleții pe care apuc să îi întâlnesc de-a lungul vieții în alte teatre, în alte reprezentații, să îmi dau seama cum vede fiecare momentul respectiv și cum arată, cum se transfigurează, cum este Hamletul lui. Indiferent că e Hamlet femeie, cum e la Londra de exemplu, sau un Hamlet de culoare, sau este un Hamlet asiatic, mai în vârstă, mai tânăr, mai nebun, mai punk, indiferent cum ar fi el, vreau să-l văd în momentul respectiv... pentru că e un univers întreg în Hamlet. Portretele sunt foarte importante. Imaginea actorului este foarte importantă pentru posteritate, deși nu îmi place cuvântul. Uite, acum un an, cam așa, am asistat la o conferință a domnului George Banu legată de imagine în teatru, ne-a arătat câteva fotografii într-o proiecție pe fundal și am ajuns la concluzia tristă că nu sunt suficiente fotografii expresive cu portrete ale actorilor. Sunt niște cadre din spectacole, destul de largi, se poate vedea o scenografie, se poate vedea un corp ansamblu, însă ca spectator vrei să-l vezi mai de-aproape, pentru că de asta biletele sunt mai scumpe în față, fiindcă îl vezi acolo, îi vezi lacrima pe obraz... eu lacrima aia pe obraz vreau să i-o arăt spectatorului, nu vreau să-i arăt că există niște schele în spatele lui, deși sunt importante, normal, e munca unui scenograf acolo, dar eu vreau să ajung la sufletul actorului, al personajului respectiv.

Nu cred că e chiar simplu să ajungi la sufletul unui actor, mai ales când este în rol. Cum ajungi să îi câștigi încrederea? 

E greu! E greu! Pentru că în momentul repetițiilor actorii sunt foarte vulnerabili. E un laborator, acolo se creează personajul. Sunt momente de tensiune, momente în care treaba se poate împotmoli, sunt conflicte viscerale la un moment dat, ajung în lupte actori cu regizorul, în care tu ești practic un intrus... pentru că e o treabă foarte intimă crearea asta a rolului între actor și regizor. Și atunci, în momentul în care tu ești prezent pe acolo și surprinzi imagini, îl prinzi cumva descoperit și nu-i place. Mi-a luat câțiva ani buni să se obișnuiască cu mine, să-mi ignore prezența, pentru că ăsta era cel mai important lucru - să nu mă bage în seamă, iar eu, la rândul meu, am încercat să fiu cât mai discret și să nu deranjez. Dar asta depinde de fiecare în parte. Pentru unii sunt foarte deranjant, pentru unii sunt chiar binevenit. E  greu să găsești calea de mijloc între astea două, dar pe parcurs, dacă oamenii se obișnuiesc cu tine și știu că nu le faci rău în niciun fel, atunci e mai simplu. Dar știi, în Teatrul Național sunt aproape 80 de actori, sunt 80 de firi total diferite, să zic, rotunjind cifra, nu mai vorbesc de actorii colaboratori că sunt și ăia vrea 300 și ceva, care au fiecare ideile lor preconcepute, bucuriile și nemulțumirile lor față de felul în care se prezintă într-un spectacol. Ei le văd într-un fel, eu le văd în alt fel, pentru mine o imagine poate să fie frumoasă, pentru ei poate să fie oribilă... aud la un moment dat „Vai, dar mie nu îmi place fotografia aia” și eu trebuie să mă lupt pentru ea și să-i spun „Da, dar uite cât de fain arată, cât ești de expresiv”, ce dacă ți-a ieșit sângele pe nas acolo și ești habar n-am cum, că mie îmi place pentru că are un impact vizual foarte puternic.

Am avut anul trecut o expoziție la Sarajevo care s-a numit Act angry și am dus în respectivul festival în care am fost invitat niște fotografii pe care eu le-am numit în comunicatul de presă de atunci ”imagini cu un puternic impact emoțional”. E textul pe care tot îl auzim noi la știri de fiecare dată când urmează să apară ceva groaznic, pe care va fi greu să îl digerăm. Le-am spus aşa deoarece plecând de la tema festivalului, asta de zgomot și furie, am încercat să aduc niște imagini care într-adevăr o exprimau și fuseseră la noi câteva spectacole mai violente vizual în care actorii, într-adevăr, își depășeau propria condiție și intrau în personaj cu totul incredibil. Violent, dur, grotesc. Și acolo, iarăși, este un pariu al fotografului cu sine și cu corpul artistic de a prezenta într-un mod corect, estetic în regulă, niște imagini dintr-un spectacol care poate să nu placă, poate să deranjeze, poate să irite, poate să incite. Uite, Romeo și Julieta a lui Yuri Kordonsky mie mi s-a părut un spectacol excepțional. Unora nu le-a plăcut. Au fost oameni care au ieșit din sală, oameni care și-au exprimat dezacordul și dezaprobau spectacolul pentru că i-a șocat. Rolul teatrului nu este să placă neapărat, adică nu trebuie să te duci și să ieși de acolo neapărat cu o senzație de „Vai, ce frumos a fost!”. Lucrurile pe care le vedeam în Romeo și Julieta sunt lucruri care se întâmplă în orice cartier al Bucureștiului aproape zilnic: ceartă între părinți și copii, bătăi, scandaluri ş.a.m.d., lucrurile astea sunt frecvente. A le vedea pe o scenă cu actori, cu sânge care e o vopsea specială, cu lanțuri care nu lovesc dar care provoacă o senzație ciudată, pentru unii a fost foarte mult, prea mult. Pentru mine ca artist vizual a fost încununarea unui moment, cum să spun, orgasmic, pentru că eu nu mai știam încotro să mă duc și cât să apăs pe buton, cât să surprind. La mine a avut un impact vizual teribil și atunci normal că în expoziția asta am prezentat imagini cu puternic impact emoțional pentru că da, nu trebuie să îți placă dar era ideea de a-ți trezi o senzație. Fiindcă şi alea sunt foarte expresive, iar acolo actorii mi-au plăcut teribil tocmai pentru că nu pozau frumos ci erau personajele alea... și asta trebuie să înțeleagă inclusiv cei care nu sunt mulțumiți de felul în care arată într-o fotografie, că ei nu sunt actorii din imagine, ei sunt personajele din imagine.

Să vedem cum s-a născut această pasiune a ta pentru fotografia de teatru, transformată cu timpul în profesie. Ai început foarte de timpuriu ca jurnalist dar pe parcurs ai dat o atenţie tot mai mare fotografiei în detrimentul scrisului. Cuvintele au lăsat loc imaginilor. Ce te-a făcut să înclini balanța înspre fotografie? 

Într-adevăr, am început cu presa scrisă pentru că a fost conjunctură foarte simpatică în care la doar 13 ani ajungeam să colaborez cu o revistă pentru copii unde scriam... că asta îmi plăcea să fac, pasionat fiind de literatură şi citind foarte mult. Ulterior, am simțit nevoia pentru articolele pe care le scriam să ilustrez, normal, cu fotografii, iar fotograful redacției, fiind unul singur, nu era tot timpul la dispoziția mea. Mi-am zis „Mă, zis cât de greu poate să fie să faci o poză pentru diverse articole simple, adică o poză cu o stradă sau cu o casă?” şi am început să fac. Am luat un aparat foto și am început ușor-ușor să învăț mai mult autodidact, după aia și de la fotograful redacției, de la Ion Petcu, un tip foarte fain, în așa fel încât, petrecând mai mult timp alături de el, a început să îmi placă fotografia. Am rămas în continuare slujitorul textului, adică nu am ieșit din zona editorială, dar fotografia a început să își câștige locul din ce în ce mai mult. Faptul că redactorul șef zicea „Foarte bine! Bravo! Continuă!” mă încuraja, a căpătat de la un moment dat rolul de a-mi da imboldul necesar să perseverez și să mă îndrept uşor spre zona de fotojurnalism... fotojurnalism la modul rudimentar, cum se întâmpla pe vremea aia, cu un aparat foto vai de mama lui. Căpătând din ce în ce mai mult curaj, îmi ilustram singur articolele în proporție de 50-50, o muncă nu foarte plăcută pentru că te întorci în redacție, te apuci să scrii textul dar trebuie să descarci fotografiile, să le prelucrezi ș.a.m.d... o muncă dublă pe același salariu, dar satisfacția era mare pentru că, pe lângă bucuria pe care o ai văzându-ți numele pe un articol pe care lumea îl citește, era și impactul ăsta vizual pe care fotografia îl are de multe ori. Aici am învățat că expresivitatea imaginii este foarte importantă şi, ușor-ușor, cu cât fotografiile erau mai expresive, cu atât textul devenea mai scurt... se transforma într-o explicație foto și atât. Acum șase ani, când am aflat că există postul ăsta liber de fotograf la Teatrul Național prin plecarea respectivului care se ocupa de treaba asta de ceva vreme am zis că pot să le fac în paralel: să mă înham și la munca de jurnalist la Adevărul, să fiu și fotograf la Teatrul Național. Însemna să vin să fac niște fotografii la niște repetiții, spectacole, nu era mare brânză pentru mine.

Erai deja un fotojurnalist reputat și cu toate astea ai renunțat în mare măsură la teatrul de operații, să zicem, pentru teatrul propriuzis. A fost o decizie care presupunea pentru tine niște riscuri și niste renunțări. De ce? 

Să știi că trecerea asta nu e deloc simplă. Tehnic vorbind, fotografia de teatru este mult mai grea decât fotografia de fotojurnalism. La fotojurnalism trebuie să fii atent la moment, să ai un spirit de observație foarte bun și să cunoști o tehnică a fotografiei care nu necesită mari prelucrări, sau, mă rog, niște mari setări făcute aparatului. Poţi să faci liniștit asta fără nicio problemă și dacă ești un nivel mediu, să zic. În materie de fotografie de teatru deja intri pe un teritoriu mult mai dificil. Arta fotografică de scenă înseamnă un pic mai mult de atât pentru că aici, pe lângă priceperea tehnică, mai vine un simț estetic pe care trebuie să îl ai și mai vine un plus de dificultate al tehnicii pe care trebuie să îl stăpânești. Fotografia de scenă de teatru implică o pricepere în plus pentru orice fotograf fiindcă te duce într-o zonă, tehnic vorbind, foarte dificilă, adică ai de lucru cu lumină foarte slabă sau foarte puternică, de intensități care se schimbă rapid, cu scene de grup versus scene individuale, cu foarte multe cerințe, pentru că scenograful vrea să i se vadă scenografia, actorul vrea să se vadă el în anumite ipostaze cât mai plăcute ochiului lui, în condiţiile în care eu ca fotojurnalist încerc să arăt expresivitate prin imagini iar ele nu sunt întotdeauna pe placul actorilor. Nu în ultimul rând, eu sunt adeptul fotografiei raw, adică a fotografiei explicite, așa cum o fac, fără să intervin în Photoshop decât strict legat de lucruri de bază. Eu am boala fotojurnalistului, adică să intervii cât mai puțin posibil pe imagine pentru că deja o transformi în altceva. Nu îmi place să umblu pe fotografii, asta zic. Mulți fotografi și le prelucrează, și le fac frumoase, cât să dea bine și să îi pună cumva într-o altă lumină dar mie mi se pare că din momentul în care ai intervenit pe o fotografie și i-ai schimbat sensul inițial, ăla pe care îl are din momentul în care tu ai văzut o anumită scenă, se schimbă total toate datele problemei.

Ca să scoți o mână de poze de care tu însuți să fii mulțumit și ca să împaci toți acești factori... presupun ca există un algoritm personal pe care ţi l-ai şlefuit cu trecerea timpului şi acumularea experienţelor în teatru. Cum abordezi de fapt materializarea unui spectacol? 

Procesul este unul foarte elaborat în sensul în care sunt prezent de la prima întâlnire a regizorului cu actorii, așa numita „primă lectură”. În momentul în care actorii sunt convocați la teatru în urma unei selecții făcute de regizor, se stabilește distribuția și ei vin la prima întâlnire într-o sală de repetiții, la o masă unde toată lumea primește textul și încep să îl citească pe roluri. În momentul primei lecturi, eu sunt prezent să fac primele portrete, pur și simplu de acomodare, adică să văd cine e în distribuție, cu cine o să lucrez, să mă cunosc cu regizorii dacă nu ne cunoaștem deja, să văd cam despre ce este vorba în spectacol.

Ulterior, revin în momentul în care actorii se ridică de la masă și trec în mișcare fiindcă atunci există niște prime elemente importante din recuzită care marchează cumva intrări, dar care nu sunt neapărat parte a decorului propriuzis final din spectacol. Deci tot acolo, în sala de repetiții, unde lucrurile deja încep să se miște, observ elementele care mă interesează apropo de scenele de grup, scenele individuale, eventuale portrete, eventuale stări pe care actorii le au în spectacol... îmi fac o privire de ansamblu asupra spectacolului.

Partea a treia este când se mută toată repetiția respectivă la scenă și apar costume, decor, lumini, machiaj s.a.m.d., moment în care, practic, îmi dau seama cam ce am de făcut în momentul în care va exista acel shooting oficial, care se întâmplă de obicei la o vizionare - adică la un ”șnur” cum se numește în limbajul teatral -, un spectacol cap-coadă în condiții normale de spectacol, cu lumini, cu machiaj, cu costume, cu tot ce se întâmplă, însă fără spectatori.

Cunoscând deja toate elementele de dinainte știu atunci unde să mă poziționez în sală, mă mișc după bunul plac astfel încât să am cele mai bune unghiuri de acoperire a imaginii și pot să îmi fac de cap cum s-ar zice... adică atunci este momentul meu de glorie, este momentul în care știu că trebuie să obțin acele fotografii care în primul rând trebuie să fie corecte, trebuie să acopere toată distribuția pentru că toți actorii sunt importanți, indiferent de intensitatea desfășurării rolului, și trebuie să fie reprezentative pentru spectacol, adică să aibă acel mesaj pe care și regizorul vrea să îl transmită și spectacolul trebuie să se vândă. Ai niște elemente de care trebuie să ții cont și ai, de cele mai multe ori, o singură șansă să le tragi corect. Și aici apare priceperea fotografului care, dacă nu a făcut atunci când trebuie, s-a terminat. Dar sigur, uneori, mai pot să vin la o avanpremieră sau la o vizionare cu prietenii și atunci pot să mai retușez unde am mai avut niște scăpări, că nu întotdeauna prinzi momentul ăla pe care ți-l pui în minte. 

Îmi imaginez că pe tot acest parcurs faci o mulţime de fotografii. Ce se întâmplă în final cu ele? 

Procesul nu s-a terminat fiindcă după ce am făcut fotografiile trec o dată prin ele. Practic, în momentul în care livrez marfa... cum se zice pe românește, prima dată trebuie să acopăr toate scenele spectacolului prin ceea ce am selectat. Asta este ideea mea fixă. Pentru că, atunci când se aleg scenele, trebuie ca să existe o imagine, cel puțin, din orice moment al spectacolului. Cred că undeva cam la 100-200 de fotografii le dau de obicei mai departe neprelucrate deloc iar colegii mei care se ocupă de caietul program, de promovarea spectacolului respectiv, inclusiv regizorul dacă are pretenții, aleg cele care rămân, finalele, pe care ulterior eu le primesc și, dacă este cazul, mai încerc retușuri ici-colo unde este nevoie. Uite, îți dau un exemplu, la Incognito pe care l-am tras nu demult, a fost o rugăminte a scenografei ca anumite cute ale hainelor care nu erau terminate de croit să nu apară în imagini și a trebuit să curăț un pic hainele de dungile respective care se creau până să se realizeze costumul cum trebuie. Astea sunt de înțeles, nu înseamnă că am intervenit în chintesența spectacolului. Pe de altă parte, aici mai există o capcană în care am intrat, un cerc vicios, pentru că - și asta este o nemulțumire a mea - există de obicei pretenția ca fotografiile pe care le dau și care intră în caietul program să fie identice cu ce vede omul în spectacol. Adică, dacă eu am făcut niște fotografii bune într-un stadiu intermediar al spectacolului, ele sunt mai greu acceptate, dacă nu chiar deloc, pentru că nu arată la fel ca spectacolul pe care omul îl vede când vine într-o reprezentație normală, însă mie, pentru că am copilărit în teatru, îmi plăceau foarte mult caietele program în care vedeam procesul de creație al spectacolului, repetițiile. Îmi plăcea teribil să îl văd pe domnul Rebengiuc într-un pulovăr, repetând pe scenă, când el era ulterior rege sau mai știu eu ce, pentru că aveam o privire în culisele spectacolului. Pentru că produsul final eu îl văd oricum pe scenă. Pe mine mă interesează ca în caietul program să văd și altceva, arată-mi ceea ce nu este evident pe scenă. OK, ai imagini din spectacol, dar dă-mi și ceva pe lângă. Asta era ideea. Am mai avut şi spectacole pe care le-am tras de mai multe ori pentru că s-au schimbat niște peruci, pentru că o haină nu mai era, pentru pantofii interpretei principale aveau altă culoare după vizionare, deci sunt și situații de astea. Greu de înțeles pentru mine, dar, mă rog, dacă nu au fost mulțumiți în momentul respectiv de respectiva ținută, asta este, s-a schimbat modificarea.

Expozițiile tale de fotografie prezintă două caracteristici aparte, unu, provocarea pe care ți-o asumi invariabil prin conceptul evenimentului, și doi, faptul că fondurile obținute sunt donate spre cauze umanitare. De ce cauți sa creezi concepte pentru fiecare din expoziții? Fotografiile tale vorbesc în sine... mai au nevoie să le pui în galerii 3D sau să le scufunzi în apă? 

Răspunsul, pe de o parte, este simplu iar pe de altă parte e foarte complicat fiindcă eu nu vreau ca oamenii să aibă de fiecare dată senzația că vin la aceeași expoziție de fotografie în care pe pereți sunt puse niște imagini, ei vin se uită, trec de la una la alta, că îi interesează sau nu, mă rog, n-are importanță, sau că le plac sau nu iarăși nu e concludent, le-au văzut, după care cineva ține un speech, unul îl laudă pe artist, după aia mâncăm un pișcot, bem un pahar de șampanie și ne-am dus frumos acasă așa cum am venit. Ideea de expoziție de fotografie vreau să însemne mai mult... pentru că vreau să provoc oamenii, vreau ca odată ce văd imaginile să aibă senzația nu doar că privesc o fotografie și atât, vreau să audă, să simtă cu toate simțurile lucrurile care se întâmplă, să audă, să miroasă eventual.

Au fost și situații în care i-am provocat olfactiv, i-am băgat în stări diferite,  pentru că atunci când am avut expoziții legate de Afganistan le-am creat inclusiv senzația că sunt într-o asemenea zonă, am expus într-o clădire părăsită unde aveau inclusiv pericolul să cadă în niște gropi la un moment dat, sau vedeau niște manechine spânzurate, și intrau în coridorul cu făclii și ajungeau într-o zonă cu sârmă ghimpată după ce treceau prin experiența unei luări de ostatici înainte de vernisaj. Iar, la sfârșit, au mâncat kebab făcut de un bucătar arab. Deci experiența nu trebuie să îți vină doar din a privi niște imagini, trebuie să ai o privire de ansamblu asupra întregului concept pe care artistul ti-l prezintă. Am fost la atât de multe vernisaje la care am intrat, m-am uitat, am băut un pahar și-am plecat încât m-am săturat și am vrut să propun altceva, să propun o experiență mult mai vastă. Așa am ajuns la expoziții sub apă sau într-o ghețărie în pivniță la Palatul Mogoșoaia, tot imagini din Afganistan, am încercat să provoc într-un fel sau altul pentru că, până la urmă, și teatrul e o provocare, și atunci nu poți doar să arăți o imagine și-atât.

Componenta socială a venit în urma faptului că la sfârșit strângi fotografiile, le depozitezi undeva, dacă nu le vinzi, mă rog, dacă nu ai tablouri să le vinzi, le strângi și le duci acasă. Eu nu am vrut să se întâmple asta, pentru mine e un moment foarte trist când închid o expoziție și atunci am vrut să las ceva în urma expoziției respective, nu doar impresia pe care o au oamenii atunci când vin și vizitează, și ce frumos și foarte drăguț s.a.m.d. Am vrut să se întâmple ceva, să aibă o urmare fiecare expoziție de genul ăsta, și indiferent că s-a numit să sprijin niște campanii legate de marile feline sau de persoane care aveau o luptă de dus cu boli, sau... nu știu, cu ultimul proiect care este încă în lucru, aș vrea să construim un leagăn pentru persoane cu handicap. Toate astea pleacă din nevoia de a oferi nu doar o experiență vizuală și atât. Oamenii cu cât participă se implică mai mult într-un eveniment, indiferent că e vorba doar de o expoziție de fotografie, de un happening sau de un spectacol... poate să fie indiferent ce. Cu cât îi implici și simt că fac parte din proiectul respectiv, cu atât satisfacția lor mai departe... eu cred că există. 

Ce mai poți fotografia acum dacă teatrul e online? Cât te afectează pe tine ca artist acest trend forțat înspre o experiență etichetabilă ca surogat? 

În momentul ăla nu mai vorbim despre teatru, pentru că este, dacă vrei, un fel de film, cu un scenariu pus la punct, cu actori care joacă roluri, practic nu se diferențiază foarte mult de un film doar că nu are, cum se spune, scenele respective, deși sunt și filme care se realizează într-un singur cadru. Dispare orice schimb de energie cu actorul de pe scenă ori până la urmă teatrul la asta se rezumă, la un schimb de energii. Publicul vine, se implică emoțional și afectiv și efectiv într-un spectacol, actorul la rândul lui oferind în acel moment toată priceperea și tot talentul lui în acel rol în fața publicului. Dezvăluind acea poveste, practic, actorul investește o foarte mare cantitate de energie pe care publicul o simte. Citeam inclusiv ce a scris cândva regizorul Mihai Măniuțiu legat de reacția publicului de la finalul spectacolului. Aplauzele nu sunt doar modul de a-ți exprima mulțumirea și aprobarea față de actul artistic, este și o trezire din hipnoză, dintr-o stare în care te introduce teatrul la un moment dat. Pentru că trezirea din hipnoză se face printr-un zgomot, printr-o bătaie,1, 2, 3 și te-ai trezit iar aplauzele sunt reacția firească a publicului care vrea să se trezească după acea experiență pe care a trăit-o într-un spectacol.

Este nevoia de a te detașa, ok, ne-am uitat până aici, ne-a plăcut sau nu, ne-am implicat emoțional, hai să ne trezim, plecăm acasă, și atunci... normal că lipsește emoția în momentul în care tu te uiți la un spectacol filmat. Detașarea se face prin intermediul ecranului, că ne uităm liniștiți la știri care ne arată grozăvenii pe care în alte condiții, în realitate nu am putea să le urmărim. Câți dintre noi pot să vadă un om care s-a aruncat pe geam și s-a făcut țăndări pe asfalt? Puțini. La știri nu avem nicio problemă pentru că ecranul este bariera aia care se pune între noi și ceea ce se întâmplă dincolo de ecran, și putem să privim cu detașare ceea ce înseamnă enormitățile lumii: copii morți de foame, de secetă, cutremure, ș.a.m.d. Detașarea asta se întâmplă și în cazul teatrului dus pe ecran. Și atunci nu mai vorbim de teatru, vorbim de o experiență căreia eu nu i-aș spune nici măcar surogat fiindcă nu poate să înlocuiască pe lumea asta nimic emoția pe care o ai atunci când un actor respiră lângă tine și-l vezi jucând. Nu poți să faci fotografie în condițiile astea, e clar. Eu l-am văzut pe Ian McKellen în nu știu câte filme şi n-am avut nicio emoție ca atunci când a trecut pe lângă mine în sală, în pauza spectacolului, sau când l-am văzut pe scenă interpretându-și propriul rol, el fiind acolo pentru mine, pentru noi ăștia care am plătit biletul ca sa-l vedem jucând în seara aia. Bucuria pe care o oferea publicului, eventualele scăpări, fiecare tresărire a fizionomiei, toate crează energia aia, bucuria pe care o ai când ești față în față cu actorul.

Vorbește-mi un pic de cum îți ții rotițele unse în perioada asta căci riscul de a rugini e mare. 

Păi uite, primul este un proiecțel care în momentul în care interviul ăsta o să apară va fi deja și consumat dar care încă nu a apărut la momentul discuției noaste, un proiect online legat de o joacă pe care am început-o în pandemie, acasă, în weekend-ul trecut. Uitându-mă prin arhivă, am luat câteva imagini ale actorilor din spectacolele pe care le-am fotografiat și am realizat colaje digitale cu fotografii celebre din istorie punându-i pe actori în diverse cadre, de la celebra scenă cu muncitorii pe schelă în acel zgârienori newyorkez printre care îl vezi pe Mihai Călin până la Kennedy salutând mulțimea cu Alexandru Bindea în public, de la o grevă în Statele Unite până la două femei superbe pe 5th Avenue. Actorii scoși din contextul spectacolului și puși într-un cadru cu totul diferit, mă rog, e o joacă. Dar e o joacă pentru a-ți ține tonusul ridicat, pentru a fi optimiști în perioada asta foarte tulbure... cred că o să placă. Primul feedback pe care l-am obținut de la colegi a fost unul foarte simpatic, pozitiv, și cred că, atâta timp cât nu vorbim de teste COVID, partea pozitivă a lucrurilor este binevenită în viața noastră.

Dar care e situaţia cu albumul tău foto Backstage?

Backstage este un proiect de suflet de care lucrez de vreo doi ani. Statutul de fotograf al teatrului Teatrului Național, care nu există în mod oficial - adică nu e o funcție pe care ai decât onorific, dacă vrei, ea nu e în nomenclatorul de meserii -, mi-a permis să pătrund în culisele celui mai mare teatru din Europa - raportat la numărul de săli, şapte, TNB este cel mai mare teatru din Europa - și am avut parte în multe seri și multe dimineți și multe nopți de momente inedite. Am fost martor al aniversării domnului Rebengiuc care a tăiat tortul în culise, i-am trezit din somn pe actori prin cabine când îi fotografiam pe ascuns în timp ce se odihneau, am fost în turnee în care i-am văzut altfel decât îi vede lumea pe scenă, sau pe drum, în autocar, în microbuz, la restaurant, s.a.m.d.... am fost martorul unor momente inedite și intime din viața actorilor şi sper ca albumul ăsta, Backstage, să arate lumea asta foarte fascinantă din spatele cortinei.

Aici fac o scurtă paranteză legată de momentul schimbării actorului în personaj. Un capitol din acest album pe care intenționez să îl scot cât mai curând va fi dedicat momentului în care actorul se pregătește să intre în scenă, ultimele secunde... sunt în spatele decorului cu el, este îmbrăcat, este machiat, așteaptă replica aceea care îi dă intrarea în scenă și îl văd că se transformă, ușor-ușor devine personajul pe care el îl arată publicului. Momentul ăla este fotografiat, momentul în care pune mâna pe clanță și intră, sunt secundele în care îl surprinzi schimbându-se, devenind personajul. Ăla e un moment foarte fain şi Backstage va fi în primul rând un produs unicat în lumea teatrală românească pentru că surprinde această lume intimă a actorilor. Am inclusiv momentele de rugăciune ale actorilor înainte de a intra în spectacol care sunt foarte, foarte speciale. Sunt actori care se roagă individual, se roagă singuri înainte de a intra în scenă, își fac cruce, sau sunt actori care se prind de mână într-un fel de horă, dacă vrei, și se roagă împreună, sunt momente la care am asistat și pe care o să le pun în acest album de suflet.

Va fi o experiență pentru cei care îl vor vedea pentru că nu va fi doar un album de fotografie, va fi un album multimedia, în care actorii din el le vor povesti despre imaginile pe care le văd... aici încă mă gândesc dacă să apelez la realitatea augmentată sau nu și să le ofer experiența de a-i vedea pe actori ieșind din fotografii și povestindu-le diverse momente intime și nu numai. O să fie foarte multe surprize, unele pe care nu le-a trăit până acum nimeni deschizând o carte, cu atât mai puțin un album de fotografie de teatru. Ţin să pun oamenii într-o situație inedită, să le ofer lor experiența inedită de a vedea altfel imaginea, o experiență pe care trebuie să o încerci. Adică, eu pot să pun fotografiile alea și pe facebook-ul meu și pe instagram și pe ce vrei tu... nu va fi niciodată aceeași experiență cu a vedea fotografiile în momentul vernisajului. Nici dacă vii a doua zi nu va fi același lucru. Dacă nu le vezi atunci când ți le prezint, atunci când ridic cortina și ți le arăt, nu va fi aceeași experiență.

Asta ține de un mod de a prezenta cumva altfel situația pentru că, până la urmă, tot mai mulți oameni fac fotografie, au apărut telefoane care sunt mai pricepute decât multe camere foto profesioniste, există filtre peste filtre, poți să faci niște superfotografii dar emoția din spatele imaginii nu ți-o dă orișicine. Cu atât mai mult în materie de fotografie de teatru unde sunt fotografi foarte pricepuți, care îți prezintă estetic foarte frumos, însă a săpa dincolo de imagine și de a arăta un pic mai mult decât partea vizuală e un pic mai complicat. Eu încerc să obțin acel ceva deosebit, acel ceva care îți atinge un pic sufletul când te uiți la fotografie. Uneori reușesc, alteori nu, că n-am găsit secretul fotografiei perfecte de teatru... sunt departe de el dar mă bucur că am ocazia să fac asta constant în Teatrul Național și că am niște actori foarte faini care îmi oferă șansa asta, să le fiu prin preajmă, să îi observ, să îi fotografiez, să îi descopăr, să le arăt spectatorilor că sunt și altfel de cum îi văd pe scenă și asta e foarte important.

Florin Ghioca | foto © Adrian Pîclişan

  • Interviu de Ioan Big

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter