PERFORMING ARTS | JUDITH STATE: “Nu cred că te poți seta să simți”

Interpretarea remarcabilă a rolului principal din apreciatul film Monştri. care i-a adus anul acesta Premiul Gopo pentru cea mai bună actriţă precum şi prezenţa în distribuţia filmului lui Cristi Puiu, Malmkrog, ce va fi lansat, sperăm, luna aceasta, o asociază pe coregrafa şi dansatoarea JUDITH STATE îndeobşte cu cinematografia, însă această formă de expresie a talentului său performativ nu reprezintă decât vârful cel mai vizibil al aisbergului. Unul cu adevărat impresionant, menit să ne reamintească uriaşul potenţial creativ al unei personalităţi netemătoare în a explora şi experimenta fuziuni artistice interdisciplinare. Dansul, muzica, teatrul, instalaţia, filmul, toate se regăsesc în varii proporţii în demersuri conceptuale personale care devin prin intermediul artelor performative tot atâtea invitaţii memorabile la autocunoaştere sau descoperire adresate publicului de către Judith State.

 

Octombrie, festivalul eXplore. A fost prima expunere publică a performance-ului instalaţie Ember, conceput de tine şi aflat în stadiu embrionar, realizat împreună cu Radu Dumitriu şi István Téglás. Îmi poţi da detalii despre concept şi formulă performativă?

Ember (Om, în limba maghiară) vine cumva în continuarea spectacolului meu de anul trecut, Emlék, și pornește tot de la ideea întoarcerii în timp, a amintirii.  La baza lui stă chiar una dintre cele mai timpurii amintiri de-ale mele - trebuie că aveam până în 5-6 ani, că eram încă la bunici - când aproape seară de seară mă bântuia obsesiv gândul că cineva, undeva în lume, stă, exact în același timp, în aceeași poziție cu mine și face exact aceleași gesturi pe care le fac și eu. Acest gând nu m-a părăsit de-a lungul anilor, ba a tot revenit sub diverse forme, dar cu același miez: că suntem poate mai interconectați decât realizăm și că, în unicitatea individualității personale, este foarte posibil să oglindim - fără să știm vreodată - un alt “noi”.

Emlek (2) FOTO Iustin Surpanelu

Ember, Credit foto - Grigore Ghergani

Prima oară m-am apucat să fac notițe despre idee prin 2015 și încă de atunci - chiar dacă relația noastră nu era atât de apropiată precum este azi - István era singura opțiune de partener, iar Radu era în cărți - evident - pentru muzica live. I-am povestit prima dată lui István despre ce aș vrea să facem în iarna lui 2018, pe când ne aflam împreună pe platourile filmului Malmkrog și a rezonat cu ideea imediat. Apoi, la începutul acestui an, a venit propunerea Andreei Căpitănescu de a participa ca artist selectat prin Asociația 4Culture și Life Long Burning în cadrul Creative Crossroads și când am aflat că este fără presiune de timp și că rezultatul finit trebuie să fie prezentat în 2021, am acceptat și am și știut că despre acest proiect va fi vorba.

Formula performativă - cum îi spui tu - este cea ideală pentru mine, cu Radu am lucrat și la Emlék și îl cunosc în mod cert foarte bine, și știu că suntem pe aceeași lungime de undă când vine vorba (și) despre cum lucrăm împreună, iar István, pe care l-am admirat ca profesionist mai întâi de la distanță, apoi la Malmkrog și, mai târziu, lucrând la A New and Better You (POINT), mi-a confirmat în repetate rânduri că este exact genul de om cu care pot și îmi doresc să merg la drum. Adică foarte implicat, cu acea seriozitate și rigurozitate parcă apuse, intuitiv și cu foarte mult bun simț și respect față de procesul de lucru.

 

Ca spectator subexpus unor astfel de experienţe în mod regulat pot avea dificultăţi în a sesiza frontiera dintre mişcare şi dans într-un performance contemporan. Prin ce se face diferenţa în plan artistic?

Nu știu. Cred că răspunsul este la fiecare dintre noi. Pentru unii dansul va însemna doar forma aceea a celebrării și a ritualului, pentru alții - cum și citeam o postare acum ceva timp - este condiționat de folosirea brațelor și a picioarelor în gesturi ample, în alternarea planurilor podelei și a verticalității corpului. Așa cum spuneam și la discuția de după prezentarea noastră publică, deși sunt adepta fizicalității explicite, ca să spun așa, și îmi place extrem de mult să-mi mișc corpul până la epuizare în timp ce dansez, regăsesc și recunosc dansul, coregrafia, în tot ce ne înconjoară, în ceea ce numim “viața de zi cu zi”, în gesturile firești. Și această observație, curiozitate și recunoaștere m-a atras spre a aprofunda întrebarea “în ce măsură pot “trece” drept dans gesturile cotidiene, și muzică sunetele la fel de umane pe care le emitem în “normalitatea” noastră zilnică?”.

Apoi, dincolo de estetică și aspectul stilistic, felul în care dansăm și ne mișcăm povestește despre noi în permanență, asemenea unei subtitrări. Traduce sau explică în mod foarte clar felul în care noi suntem, de multe ori contrar a ceea ce susținem în discursurile noastre verbale, foarte bine analizate și puse la punct înainte de a fi livrate. Cred deci că dacă suntem un pic atenți, atât la noi cât și la cei din jur, gesturile noastre pot fi o sursă inepuizabilă de cunoaștere și recunoaștere, de decodare și învățare despre sine și despre cei de lângă noi.

 Emlek (2) FOTO Iustin Surpanelu

 Emlék, Credit foto - Iustin Șurpănelu

 

Cum ar trebui să mă setez ca să-mi maximizez şansele ca un happening în care dansul este o componentă esenţială să-mi “vorbească” cu-adevărat şi nu doar, eventual, la nivel spectacular?

Cred că felul în care ne conectăm, percepem și lăsăm să ne atingă un moment artistic, sau mai cuprinzător spus, arta, este total subiectiv și în legătură directă cu istoria personală, cu experiențele, cărțile citite, muzica ascultată, oamenii întâlniți și conversațiile avute, iubirile trăite, persoanele pierdute și tot așa. Nu cred că te poți seta să simți și cred că acest transfer, dintre artist și receptor, este mijlocit mai degrabă de emoțional decât de rațional. Cred că dansul și dansatorul “îți vor vorbi” în momentul în care te vor oglindi într-o măsură oricât de mică, atunci când vei reuși să recunoști ceva familiar în ceea ce vezi și la care te vei putea conecta instantaneu, fără gând. De multe ori nu este ceva concret, nu e ceva ce poți identifica și pe care poți pune degetul, ci mai degrabă o senzație în corp, o vibrație subtilă, organică, ce poate rămâne mult timp după încheierea spectacolului și care, de cele mai multe ori, generează sensuri și întrebări.

 

Performance-uri precum Ember dar mai ales atelierele formative (DaDans, Contemporary Fusion, GROWASP) iniţiate de tine arată preocuparea pentru ştergerea unei alte frontiere, cea dintre public şi performer. Încurajezi spectatorul să intre în intimitatea creării actului artistic şi apoi, ca posibil pas în evoluţia sa, să devină el însuşi performer. Ce te motivează sufleteşte să perseverezi în demersul tău?

Este mult spus că prin ateliere îi invit pe oameni în intimitatea creării actului artistic… Să spunem că le facilitez mai degrabă o posibilă întâlnire cu propriul corp și tot ce derivă din fenomenul acesta extrem de profund și de complex. Îmi place foarte mult să predau, o fac deci în mare măsură pentru mine și deși intru la atelier de fiecare dată cu temeri și întrebări fel de fel, plăcerea aceasta merge mână în mână cu dorința mea de a învăța continuu. Predând, învăț la rându-mi - în cel mai frumos mod cu putință - o sumedenie de lucruri. De multe ori cei din fața mea îmi pun întrebări la care nu m-am gândit poate niciodată, sau se întâmplă ca, dialogând în jurul acestor întrebări, să aud puncte de vedere care-mi demontează anumite idei despre cum credeam că ar trebui făcute anumite lucruri.

Apoi, mai este un aspect ce este valabil cu precădere în situațiile în care lucrez cu amatori: aceștia au un soi de curiozitate, de sete și de dorință de a explora mai mult și mai mult, un curaj în a se “dezbrăca” și a se oferi, și o energie parcă nesecată pentru mișcare și căutare în jurul ei, care mă alimentează și pe mine de fiecare dată. Nu a fost curs de la care să nu plec pe mare plus, indiferent de starea mea, uneori, de oboseală sau de letargie de dinainte.

Judith State foto Mihai Benea

 Judith State, Credit foto - Mihai Benea

 

Când ai ştiut că vei deveni dansatoare? Cum de-a intervenit Filologia pe parcursul între liceul “Floria Capsali” şi studiul la “Broadway Dance Center” din New York?

Am știut de foarte mică. Am mai povestit asta de multe ori și mi-e greu să mă desprind de sentimentul teribil că mă repet :) dar, foarte pe scurt, a fost alegerea mea de a merge la balet și nu a mamei și încă de atunci nu îmi amintesc să fi existat vreun moment în care să mă gândesc măcar că nu îmi place ceea ce fac sau că nu-mi doresc să mai merg pe drumul ăsta. 

În alegerea facultății a cântărit mult aplecarea mea spre limbi străine și o atitudine destul de pragmatică: într-un moment în care nu îmi era foarte clar încotro vreau s-o apuc, mi-am spus că o limbă străină aprofundată și una nou introdusă în bagaj nu pot fi decât un plus, indiferent de drumul pe care mă voi găsi mai târziu. 

 

Experienţele acumulate ca dansatoare şi coregrafă au fost variate, de la arta cultă la pop culture şi entertainment. De la colaborările cu Dragoş Galgoţiu şi Răzvan Mazilu la X-Factor sau Surprize, surprize. Care ţi-au fost mai utile pentru evoluţia ta ulterioară ca artistă? 

Ordinea a fost ușor inversă, partea de televiziune, comercială, la debut - cred că aveam 19 ani la Surprize-Surprize - și-apoi Mazilu-Galgoțiu :) Nu exclud sau anulez absolut nimic din evantaiul acesta colorat, foarte mult timp înainte de a mă opri asupra dansului contemporan eram avidă de a încerca absolut tot ce-mi ajungea la îndemână. Și dacă nu îmi ajungea, înlesneam eu întâlnirea într-un fel sau altul. Cu siguranță, o sete venită din sentimentul amar că am ratat enorm, că am pierdut timp, și o nevoie pe măsură de a compensa, de a recupera. Consider că fiecare context, fiecare întâlnire este cu atât mai bogată și mai relevantă prin diversitatea ei cu cât m-a făcut mai versatilă, mai mobilă. Și n-o spun doar din punct de vedere stilistic, ci și din cel al deschiderii și modului de gândire în lucru, în adaptabilitate. Iar ăsta cred că este un mare câștig, mai ales în condițiile în care știu despre mine că, cel puțin în anumite aspecte, sunt foarte cimentată în poziția și convingerea mea. Și sunt conștientă că ăsta nu este neapărat un semn bun :) 

 

Ai aprofundat în peregrinările tale formative diverse stiluri, de la lyrical contemporary la street-jazz sau hip-hop. Ajungem la relaţia dansului cu muzica, mai ales că îl ai ca partener de tandem muzical pe Radu, un experimentalist la rândul său. După ce în mintea ta prinde viaţă o idee sau concept de spectacol ce urmează mai întâi, crearea structurilor muzicale sau dezvoltarea coregrafică? 

Nu cred că există o regulă nici în sensul ăsta iar soluțiile vin de multe ori contextual. De cele mai multe ori însă, tind să cred că muzica structurează coregrafia și în foarte multe situații, acest lucru este evident. Cu Radu în schimb, beneficiez de un lux și de o libertate extraordinare. Îmi place că spui despre el că este un experimentalist, pentru că asta cere un soi de detașare și de libertate la care a ajuns cu mare efort, după o viață petrecută extrem de ancorat în rigorile pe care le impune studiul pianului clasic.

Când lucrăm, vorbim mult despre ceea ce vreau să fac și cam cum îmi imaginez momentul ca întreg, apoi el vine cu sugestii, discutăm din nou, aduce modificări și tot așa, până ce ajungem la un rezultat care ne bucură pe amândoi. Iar în anumite cazuri s-a întâmplat ca ceea ce a creat să vină milimetric precis în întâmpinarea unei coregrafii prestabilite, asta însemnând că acolo unde aveam nevoie de anumite accente sau sunete, el le insera, scria deci muzica după cerințele coregrafice. Ceea ce pentru mine este, repet, un lux! 

 

Judith State _ Razvan Mazilu (Barock) FOTO Liviu Stefan

Judith State & Răzvan Mazilu (BaRock), Credit foto - Liviu Ștefan

O a treia frontieră pe care o traversezi în mod frecvent este cea interdisciplinară pentru că performezi inclusiv muzical. Eşti discretă în privinţa asta. Ne poţi da câteva detalii vizavi de muzica pe care îţi place să o cânţi şi în ce formule ai experimentat până acum? 

Cu muzica, la fel ca și cu filmul sau cu teatrul, întâlnirea e mai mult un fel de accident decât o alegere a priori. Mi-a plăcut dintotdeauna să cânt și o fac de mică, liber, ori de câte ori mă apucă - și mă apucă des! :)) - fără să fi studiat în direcția asta sau să-mi fi setat vreodată un țel în acest sens. Îmi face pur și simplu o mare plăcere să cânt și am realizat de-a lungul timpului că este aproape o reacție spontană la stările mele de liniște, de interiorizare și de bine. Plus că muzica și cântatul sunt o mare parte din patrimoniul imaterial al copilăriei mele pe care mi-am și propus să îl tezaurizez prin Emlék, anul trecut, și prin gândul de a imprima în viitorul apropiat concertul de cântece populare și romanțe ungurești pe care l-am dezvoltat cu Radu în cadrul proiectului și la care s-a alăturat și muzicianul George Dumitriu.

Prima dată când am cântat într-un cadru oficial, să-i zic așa, a fost la TNB, în muzicalul Chicago, unde făceam parte din corul-ansamblu și o interpretam pe Hunyák, una dintre cele șase prizoniere. Acolo am făcut primele și singurele ore de canto, ne pregătea zilnic Ozana Barabancea. Tot cam în aceeași perioadă am făcut, timp de un an, backing vocals pentru Analia Selis și nu mai este cazul să spun că mi-a plăcut enorm! Apoi, îmi aduc aminte că într-unul din momentele pregătite pentru o ediție a Street Delivery din Timișoara, Răzvan Mazilu mi-a propus să cânt live, în timp ce el dansa, standard-ul de jazz Summer time și, mai târziu, tot el mi-a sugerat, pentru suportul sonor al duetului nostru din spectacolul BaRock de la Teatrelli, Purple Rain a lui Prince, unde am fost acompaniată de violoncelistul Mihail Grigore și chitaristul Horia Crișovan. 

Cu NEON a fost o încercare, un fel de “hai să vedem ce iese”, și-a ieșit single-ul Rain, pe care inițial trebuia să-l cânte Relu (unul dintre membri), însă cu ei colaborarea frecventă se întâmplă în principal pentru versuri. Dar îmi face plăcere, desigur, să cânt cu ei live ori de câte ori am ocazia. 

Cel mai asumat și important pas în această direcție, a muzicii, a fost concertul de anul trecut cu Radu și George de care aminteam mai devreme, și a cărui realizare, dincolo de faptul că m-a emoționat foarte tare, m-a și onorat peste măsură, pentru că m-am trezit deodată pe scenă cu acești doi muzicieni atât de talentați și experimentați, alături de care am brodat, pornind de la acele cântece fix structurate, propriul nostru univers, cu neregulile noastre ritmice :), cu libertate totală, fără efort și cu maximă prezență și imersiune. Genul acesta de experiențe și de întâlniri le prețuiesc peste măsură! Sunt rare.

 

Referitor la muzică spuneai că “este extrem de important pentru mine ‘să văd lucruri’ în timp ce ascult”. Sunt lucruri stocate în sertăraşele memoriei sau roade ale imaginaţiei născute spontan?

Eu zic că imaginile spontane sunt condiționate de ce avem prin sertărașe. Dar când am spus asta, mă refeream la ce imagini îmi apar spontan pe ecranul conștiinței, da, lucru care se întâmplă în raport direct cu și funcție de impactul pe care-l are audiția asupra mea, de cât de tare mă emoționează ceea ce aud. 

 

Judith State _ Razvan Mazilu (Barock) FOTO Liviu Stefan

Judith State (Monsters)

Citatul este dintr-o declaraţie a ta legată de apariţia în 2017 în videoclipul trupei Dreamology, regizat de Marius Olteanu, autorul premiatului film Monştri. care ţi-a adus Premiul Gopo în 2020. Rolul a fost unul dificil, tu nu eşti actriţă “de meserie” iar Marius debuta în lungmetraj. Ce te-a făcut să crezi în acest film, să n-ai teamă de riscurile pe care ţi le asumi?

A fost vorba despre un cumul de factori. În primul rând a contat enorm faptul că îl respect și apreciez pe Marius foarte mult atât din punct de vedere uman cât și profesional, am încredere foarte mare în mintea, intuiția și profesionalismul lui și asta cumva este suficient pentru mine să spun un “prezent” în alb, pentru orice ar fi să vină spre mine din partea lui. Mai lucraserăm împreună  înainte, ne-am cunoscut pe set-ul de la Sieranevada și am avut o chimie foarte bună de la început.  

Apoi, văzusem cu ani înainte Scor Alb (scurtmetrajul ce stă la baza filmului Monștri.), care-mi plăcuse mult și citisem și scenariul pentru Monștri. care mă impresionase și el. Iar felul în care a venit propunerea de a o interpreta pe Dana, adică fix înainte de începerea filmărilor, a făcut - spre marele meu noroc - să nu am timp să mă gândesc prea mult la riscuri și să-mi pun piedicile pe care de altfel sunt maestră în a mi le așeza perfect ca să mă împiedic cât mai tare. Și fricile au venit, desigur, pe măsură ce deveneam tot mai conștientă de ce mi se întâmplă, însă prin felul lui Marius de a fi și prin ecosistemul confortabil care s-a creat la nivel de echipă, am reușit să le rămân deasupra. 

Judith State _ Razvan Mazilu (Barock) FOTO Liviu Stefan Judith State (Monsters)

Judith State, Credit foto - Adrian Marineci

Dorinţa ta continuă de a experimenta în artă a presupus ca niciodată să nu fii părăsită de curaj dar nu ai avut uneori nelinişti în privinţa drumurilor pe care ai hotărât să păşeşti profesional? Ai debutat în film cu o nominalizare la Gopo pentru Sieranevada lui Cristi Puiu dar pericolul era la fel de mare să fii o dezamăgire, chiar şi pentru tine.

Sentimentul dezamăgirii de sine nu îmi este deloc străin, dimpotrivă… Nu de el îmi este deci frică ci de gândul că îi dezamăgesc pe cei pe care îi admir foarte tare și care mă investesc cu votul lor de încredere, așa cum au făcut de pildă Cristi Puiu și Marius. Am întotdeauna temeri, gânduri, frici, și în toată iubirea de sine sunt, în fapt, foarte critică cu propria-mi persoană, mai ales când mă autoevaluez profesional. Dar cred că am învățat în timp să-mi înțeleg și să-mi accept acest “autoflagel” - fără de care îmi pare că nu pot funcționa - ca parte indispensabilă a drumului meu. Aș spune chiar că ne-am împrietenit în ultima vreme și simt că îi pătrund utilitatea și sensul tot mai mult.

 

Te vom vedea în curand şi în noul film al lui Puiu, Malmkrog. Spuneai că, deşi personajul tău nu este foarte prezent, experienţa ţi-a “răsucit toate busolele”. Ai găsit între timp răspunsuri la numeroasele întrebări cu care ai ajuns acasă după filmări?

Așa este, mi le-a răsucit de mă întrebam atunci dacă or să mai vadă Nordul vreodată! :)) Voi spune și acum același lucru pe care l-am spus în interviul amintit: ce găsesc infinit mai relevant și îmbogățitor la întâlnirea aceasta dincolo de răspunsurile pe care mi le-a dat, stă în întrebările pe care încă mi le pun în urma ei. Și da, uneori vin și răspunsuri, iar “coșul cu merinde” e încă plin, să-mi țină cât pentru un drum lung. 

 

Închidem cu Emlék, cel mai personal şi complex proiect interdisciplinar al tău, ce trebuie absorbit de pasionaţii artelor performative contemporane ca experienţă live şi nu prin intermediul unor cronici. Un one-woman-show în care Judith State este chiar personajul. Cum s-a născut acest exerciţiu formidabil de sinceritate umană şi cum l-ai dezvoltat?

Emlék este rezultatul multor ani de căutări, de notițe, de documentare și-n același timp de ezitări, șovăieli, amânări și frici. Evident, uitându-mă acum în urmă, simt că s-a materializat exact la momentul potrivit, când eu am fost realmente pregătită să fac acest exercițiu pe atât de sincer pe cât am putut. Am evitat în toți anii ăștia să fac un spectacol doar din dorința de a-mi pune semnătura pe ceva, doar ca să am bifată și această căsuță și m-am întrebat mult timp dacă am ceva înăuntru care trebuie exprimat. Lucrul care mi-a fost în schimb clar în tot acest timp a fost că dacă și când voi face ceva, e musai să fie despre mine și așa a ieșit, cum avea să-mi spună un prieten care a văzut spectacolul, “mărturisirea unei amintiri”. Așa m-am întors mult în timp, în copilăria mea, acolo unde simt că mi s-au setat niște baze lăuntrice esențiale, i-am înregistrat pe bunici povestind de-a lungul a trei ani de vizite, fără ca ei să știe, ca să nu le alterez în vreun fel naturalețea discursului, am vorbit mult cu mama despre trecut, am forat destul de adânc și-am adus la suprafață povești - cu bune și rele - multe uitate, altele intenționat închise bine, ferite de amintire. Toate aceste revizitări, înregistrări, plus cântecele pe care le-am învățat în copilărie de la bunica au stat la temelia procesului meu de lucru și au dus într-un final, la performance-ul Emlék, care nu este chiar un one-woman-show, considerând că Radu este parte integrantă a spectacolului, prezent pe scenă cap-coadă, cu cea mai frumoasă muzică pe care acest spectacol o putea avea.

Emlek 3_ FOTO Iustin Surpanelu

 Emlék, Credit foto - Iustin Șurpănelu

Când am luat decizia de a mă apuca de lucru, mânată de gândul și intuiția (care acum îmi par juste) că e “acum ori niciodată”, am scris proiectul cu ajutorul lui Cosmin Manolescu, care m-a încurajat să îl fac cu această structură modulară și să introduc în el toate componentele care mă preocupau și din care, la momentul respectiv, nu știam pe care să-l aleg, căruia să-i acord prioritate. Și a fost un hei-rup, le-am împletit în patru și-așa au ieșit Body Talks - atelierul de mișcare și voce cu muzică electronică live, concertul cu Radu și George, performance-ul Emlék și filmul de scurtmetraj experimental de dans filmat tot anul trecut, care este acum în etapa finală de producție.

Emlek 2_ FOTO Iustin Surpanelu

 Emlék, Credit foto - Iustin Șurpănelu

Am avut noroc de un parteneriat excelent cu Teatrul Mic, la a cărui ușă am bătut fără așteptări și unde dl. Gelu Colceag, fără a mă cunoaște personal, m-a primit la întâlnire, m-a ascultat și, interesat fiind de atelierul de mișcare pe care puteam și-mi doream să-l țin și cu actorii teatrului, mi-a oferit spațiu pentru cercetare și repetiții, plus Sala Studio pentru patru reprezentații ale spectacolului. Așa se face că am avut toată vara teatrul gol, numai pentru mine, loc ce mi-a devenit rapid o casă ale cărei uși erau deschise pentru mine zi-noapte, funcție de disponibilitatea și inspirația mea. Acest lucru a fost extrem de special și sunt recunoscătoare peste măsură pentru el, știu că a cântărit enorm în felul în care spectacolul și-a făcut gestația.

În ultimele două săptămâni dinaintea premierei, prietenul și colegul meu Mircea Ghinea - care a făcut și design-ul de lumini al spectacolului - a venit să vadă ce am făcut și mi-a dat feedback esențial vis-a-vis de dramaturgie. Știu că fără privirea lui detașată și “micile” detalii care au schimbat enorm felul în care apar și se îmbină amintirile, Emlék nu ar fi fost cu siguranță așa cum s-a definitivat.

Judith State foto Liviu Stefan

Judith State, Credit foto - Liviu Ștefan

 

  • Interviu de Ioan Big

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Cover foto: Marius Șumlea - din spectacolul Dans Wanderer
  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter