CLIN D’OEIL | ISTVÁN TÉGLÁS “Am început să mă ascult mai mult”

Istvan Teglas FOTO Florin Ghioca

István Téglás FOTO Florin Ghioca

La Apollo 111, Catinca Drăgănescu şi Gabriel Sandu pregătesc un spectacol despre viaţa si moartea Mihaelei Runceanu, în a cărui distribuţie a fost cooptat şi István Téglás, pentru care, fără doar şi poate, 2020 rămâne un an interesant din perspectiva relaţiei sale cu iubitorii de experienţe culturale aparte.

Valorosul actor şi performer a început excelent anul cu premiera Beginners, montarea lui Bobi Pricop de la TNB, în vară a primit Premiul Gopo pentru rolul din La Gomera, filmul lui Corneliu Porumboiu, iar toamna demarase promiţător cu Duşmănie, piesa lui Gabriel Sandu pusă în scenă de autor la Teatrelli, în care István impresionează în compania Rodicăi Mandache şi a lui Edith Alibec. Mai mult, într-un respiro pandemic autumnal, a putut fi văzut în octombrie în festivalul eXplore în Ember, performance-ul instalaţie conceput de Judith State, aflat încă în stadiu embrionar. Într-un sezon definit de frustranta penurie de experienţe live, István Téglás se menţine în atenţia publicului datorită speratelor şi aşteptatelor lansări ale filmelor lui Cristi Puiu şi Horaţiu Mălăele, Malmkrog şi, respectiv, Luca, nemaivorbind de faptul că, la sfârşit de noiembrie, în cadrul festivalului Caleido, urma să se difuzeze online performance-ul Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards. De la acesta am plecat în dialog, cu toate că festivalul s-a amânat pentru 2021, întrucât rodul colaborării lui István cu coregrafa Andreea Novac, ce a avut premiera anul trecut tot în Caleido, a putut fi vizionat în această toamnă instabilă şi în cadrul stagiunii Dans la MARe iniţiate de Cosmin Manolescu la Muzeul de Artă Recentă.

FOTO Mihaela Tulea

István Téglás FOTO Mihaela Tulea 

Magic is a condition that kills people... vine la 11 ani după controversatul dar memorabilul solo Dance a playful body, precedenta ta experienţă creativă cu Andreea. Spuneai anul trecut, când l-aţi lansat, că nu e un spectacol de dans ci un performance-statement. Redefineşte acest statement în contextul actual. Ce vrea să ne spună?

Bineînţeles că s-a redefinit acest concept de statement pentru că am schimbat spaţiul şi am venit mai aproape de public, să zicem, performându-l la muzeu. În primul rând noi am fost expuşi mai mult decât în mod normal, nu doar pentru că apropierea noastră era mai mare faţă de public ci pentru că acum, în perioada asta când ne punem şi ne-ascundem după măşti, să vezi un corp dezgolit sau redus până la funcţia de corp în sine... cumva conceptul se redefineşte. Ce vrea să spună? Zona de performance eu o înţeleg ca un fel de provocare artistică, în primul rând pentru mine. Cumva mă retrag sub umbra acestui lucru. Am şi vorbit de multe ori despre chestia asta, că eu, totuşi, sunt o persoană care nu mă văd gol în faţa oamenilor în general... faptul că sunt două corpuri goale la începutul spectacolului e şi o tactică, de fapt, pentru că atunci când aduci laolaltă 100 de oameni, bineînţeles diferiţi, noi avem nevoie în primele minute să le captăm atenţia, atenţia lor să fie direcţionată exact aşa cum vrem noi în acest performance şi când vezi două trupuri goale nu poţi să nu te uiţi la ele. Noi nu vrem să definim foarte bine ce vrem să spunem, tocmai de aceea există şi libertatea felului în care înţelegi ceea ce vezi sau simţi, şi mai degrabă aici ne mişcăm noi… când îi avem pe toţi laolaltă, să zicem, urmează o chestie tactilă, în care noi ne atingem, eu cu Andreea, şi cumva din două corpuri începe să devină ceva întreg. Nu este vorba despre o relaţie între un bărbat şi o femeie, ci pur şi simplu sunt două entităţi... nici măcar corpul nu mai contează pentru că, între timp, noi deja ne-am îmbrăcat şi urmează chestia asta cu atingere, cu tactil, cu senzaţii, şi unde există o parte mai mare de mişcare a spectacolului, care e o întâlnire între mine şi ea. Bineînţeles că noi, după ce că ne ştim de atâţia ani şi avem de împărţit foarte multe teorii, gânduri şi chiar şi moduri şi feluri de a vedea viaţa şi de a trăi viaţa, atunci şi acolo încercăm să împărtăşim şi să ne regăsim un pic altfel decât cum facem în viaţa de zi cu zi, şi asta aducem în faţa publicului… vieţile noastre. Ăsta e un fel de curaj pe care publicul trebuie să-l vadă şi poate să-l inspire, pentru că şi noi la rândul nostru facem cumva la fel când suntem în public.

Magic is a condition that kills... FOTO1 Mihaela Tulea

Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards, FOTO (1) Mihaela Tulea

Magic is a condition that kills... FOTO2 Mihaela Tulea

Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards, FOTO (2) Mihaela Tulea 

Magic is a condition that kills... FOTO3 Mihaela Tulea

Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards, FOTO (3) Mihaela Tulea  

Cu Andreea te-ai împrietenit încă de la venirea ta în Bucureşti. A trecut ceva vreme de atunci iar acum eşti cunoscut în egală măsură ca actor ce ai lucrat cu Măniuţiu, Afrim sau Galgoţiu şi ca dansator sau performer în proiecte ale lui Răzvan Mazilu, Vava Ştefănescu, Florin Fieroiu sau Sergiu Matiş. Explică-mi un pic apetitul tău pentru dans.

Păi, e ceva în mine pe care încerc să-l mulţumesc şi, deşi nu sunt fan neapărat al dansului, pur şi simplu ceva intră în funcţiune cum păşesc într-o sală de repetiţii, de spectacole sau de orice altceva... mai nou zicea şi Cristi Puiu legat de filmul Malmkrog - ăla e şi un film de epocă şi cumva ai nevoie de o anumită postură -, zicea “Tu parcă pluteşti în cadru”, ceea ce e foarte tare... crează un mister lucrul ăsta. Dar eu nu-mi propun lucrurile astea şi, de cele mai multe ori, nici nu pot să spun că muzica mă inspiră, adică am trecut un pic de nivelul ăsta, să creez pe muzică; nu mă interesează muzica decât s-o ascult. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine dar e o chestie strict corporală, adică nu e că mă simt eu nu ştiu cum, nu, pur şi simplu corpul meu e mult mai inteligent decât mine şi asta am observat şi în teatru. [Radu] Afrim, de exemplu, a făcut de multe ori chestia asta cu mine, mă punea să improvizez. Lui îi place să pună actorul în “pericol” iar eu reacţionez foarte bine la chestii de genul ăsta, îmi dau seama că corpul meu mă ajută mai mult decât aş crede sau cum aş gândi eu în mod normal, şi cel mai bine îţi dai seama de asta din accidente. În ultimii 10-15 ani, eu am şi salvat de trei ori oameni de la înec sau de la a cădea de nu ştiu de unde tot prin chestia asta fizică, că, nu ştiu cum, am sărit după ei, i-am prins în ultima clipă sau i-am scos din apă. Şi eu nu eram foarte conştient de gesturile mele sau de ce fac, dar pur şi simplu corpul meu reacţiona…

 

Fiind vorba de performance-uri ce implică mişcare-dans, să ne oprim un pic la Ember, proiectul lui Judith State, acum un work-in-progres. Spuneai că “frumuseţea unui spectacol pentru mine constă în facerea lui, în momentele creării lui”. Cum ai devenit parte din Ember?

Tot o întâlnire, pentru că întâlniri umane de-astea mereu m-au hrănit şi artistic dar şi pe partea personală. Aceste întâlniri... lucrând se nasc şi se întâmplă, ca să zic aşa, şi am lucrat cu Judith - pe care o ştiu de mai bine de 10 ani - la Malmkrog, când am fost la Cristi [Puiu], şi acolo noi, pentru că am locuit la Sighişoara aproape două luni de zile, am stat de vorbă foarte mult, pentru că oricum zona în care lucrează Cristi provoacă în tine tot felul de abordări mai profunde, mai aplicate, legate de viaţă, de ce trăieşti, de cine eşti, de lucruri de genul ăsta. Şi Judith a zis la finalul acestei filmări că ar trebui să facem un spectacol împreună despre lucrurile de care am tot vorbit. Dar asta a fost acum doi ani, aproape trei, şi abia acum a început să se mişte în direcţia asta.

Ember FOTO Grigore Ghergani

Ember FOTO Grigore Ghergani 

Conceptual însă, pe ce se aşează Ember?

Conceptul încă nu e bine pus la punct, adică noi ştim cam în ce zonă am vrea să mergem dar mereu, mai ales în performance, se schimbă de-atâtea ori lucrurile efectiv făcând… şi cu Andreea de exemplu, la celălalt spectacol, am ajuns acolo unde ne-am dorit dar pe nişte căi la care nu ne-am gândit. Chiar dacă după aia vine lumea şi eşti judecat, oricum de multe ori ajungi cu spectacolul total altundeva decât unde voiai şi asta e dureros într-un fel sau altul, pentru că ‘frumuseţea’ aceea din chinuri se naşte, adică nu s-a schimbat nimic în lucrurile astea foarte generale, ca să spun aşa. Deja văd că aşa o să fie şi în lucrul cu Judith fiindcă pentru ea e poate mai mult un fel de curăţare de chestii de genul ăsta, fizice, iar pentru mine este o zonă în care doresc să explorez, iar noi am plecat din nişte gesturi cât mai simple şi cât mai accesibile şi pentru public. Cum a zis şi Judith, poate că în lume există cineva care, în acelaşi timp când ea întinde mâna sau face alt gest simplu, acel cineva face la fel... într-adevăr asta e o idee fascinantă şi cumva din asta pornim.

 

Că ai amintit de Cristi Puiu, Malmkrog şi de cele două luni petrecute la filmări. Tu cu ce gânduri te-ai întors după această experienţă?

Cu gânduri, culmea, foarte pozitive, pentru că în primul rând m-am dus acolo să lucrez, oricât de mult m-ar fi costat, în sensul c-a fost foarte greu nu doar fizic, că am tot stat în picioare, dar şi pentru faptul că nu ştiam niciodată ce vom filma mai departe. Pentru că n-avea Cristi un scenariu foarte strict în sensul ăsta - şi el inventa pe moment - şi chiar şi pentru el a fost foarte greu, dar asta cumva ne împingea să ajungem mai aproape de limitele noastre pe care le ştim şi pe care le deţinem şi-atunci chestia asta provoacă şi o creativitate foarte bună. Cu toate că eram foarte obosit i-am spus că eu nu m-am mai simţit atât de creativ în ultimii... cel puţin 10 ani, aşa cum m-am simţit acolo.

 

Mai stăm niţel în zona filmului. Practic, tu ai intrat în atenţia cinefililor prin două filme ale Anei Lungu, după care breakthrough-ul a fost în mod evident La Gomera. De ce atât de puţin? N-ai căutat tu cinema-ul sau nu te-a căutat cinema-ul pe tine?

Nu m-a căutat deloc, nu cred c-avea nevoie de mine. Dar pe mine, cel puţin în momentul ăsta, mă interesează mai mult decât orice altă zonă performativă, să zicem, în primul rând pentru că nu mă pricep, adică nu consider că m-aş pricepe neapărat la cum se face, şi atunci când eşti într-un fel sau altul la început eşti mai entuziasmat. Da, mereu mi-am dorit, dar poate nu am îndrăznit să cred că voi şi ajunge să fac, cum s-a întâmplat până la urmă.

 

Istvan Teglas in La Gomera

István Téglás în La Gomera

A doua premieră de film din toamna asta de care te rog să-mi spui câte ceva este Luca lui Horaţiu Mălăele, pe care, la fel ca Malmkrog, l-ai filmat mai demult.

A fost o experienţă total diferită dar tot aşa, foarte grea. Diferită că a fost primul meu rol principal şi e genul ăla de rol în care camera e încontinuu pe tine, efectiv tot timpul... i-am şi zis lui Horaţiu, “Băi, chiar nu ştiu ce să fac. Sunt c… pe mine, îţi spun de la început, cât poţi ajută-mă, şi aia e.” De fapt doar experienţa contează în situaţiile astea în care ai ceva foarte greu de făcut, că nu te scoate nimic altceva, adică poate să fie un regizor genial, dacă tu nu ai experienţă sau nu eşti în stare, degeaba. Mă rog, eu am fost în stare dar n-am avut experienţă şi se vede în film că mi-a fost foarte greu, adică nu poate să zică nimeni că am scăpat aşa, uşor.

 

Împreună cu Judith State şi cu Edith Alibec ai conceput spectacolul A New and Better You care s-a jucat inclusiv în luna februarie. Cât ţi se potriveşte postura de influencer pentru tineri, cu ghilimele apropo de personajul tău de la Point şi fără dacă avem în vedere activitatea ta de trainer-mentor în festivalul Ideo Ideis?

Cred că mi se potriveşte. Expresia asta de ‘influencer’ are multe conotaţii în zilele noastre, dar mi se potriveşte foarte mult şi îmi şi place, în primul rând pentru că am fost chiar fix ca ei şi ştiu de ce aveam nevoie, ştiu de ce n-am primit, şi nimeni, niciodată, sau foarte puţini au reuşit să-mi dea... poate şi pentru că eu nu puteam să exprim de fapt de ce-aş avea nevoie. Am o lipsă foarte mare în domeniul ăsta, de a mă exprima, de a mă regăsi, şi caut să fac toate astea prin artă... cât se poate, sau prin chestiile astea creative, să zicem, şi-atunci eu pot să fac cu ei exact acest lucru. Şi bineînţeles că ei reacţionează foarte bine căci nu le e uşor, pentru că orice chestie de-asta artistică ce te interesează e de fapt o întâlnire cu tine însuţi... vorba lui Cristi Puiu nu doar a mea. Că despre asta e vorba totuşi, de foarte multe ori, în artă: e dureros la 16, 17 şi chiar şi 18 ani, când tu crezi că eşti “cel mai cel”, să-ţi dai seama că de fapt nu-i chiar aşa.

 

Apropo de căutarea de sine, mulţi ani după venirea în Bucureşti de la Studio M din Sfântu Gheorghe, între 2006 şi 2015, ţi-ai conservat independenţa. Ce te-a motivat să rezişti atât de mult în afara ariei de acoperire a teatrului de stat?

Păi am nişte răspunsuri gen ‘clişee’, că a fost libertatea sau despre cum e atunci când tu te simţi îngrămădit şi bla bla bla... ideea este că eu de câte ori mi-am zis că pe mine mă încurcă faptul că nu sunt lăsat să mă duc unde vreau sau nu sunt lăsat să joc cu cine vreau sau cu cine mi-aş dori, atunci eu mai bine refuz aceste situaţii şi aşa am ajuns să aleg să fiu independent mulţi ani de zile. Şi nici acum nu mi-am schimbat părerea doar că s-a schimbat situaţia, în sensul că acum, într-un fel sau altul, lumea deja mă cunoaşte şi să zicem că există un fel de respect faţă de ceea ce fac. Pentru că în toţi anii ăştia cumva am lucrat în sensul ăsta, bine, nu acesta a fost gândul meu dar cumva s-a întâmplat, şi am început să contez, să zicem, şi atunci lumea mă lasă liber, într-un fel sau altul. Bineînţeles că am şi eu acelaşi contract şi limite dar cumva nu mă simt îngrădit, ca să zic aşa. Plus că am învăţat între timp şi asta, că de fapt acea senzaţie de libertate nu ţine de o chestie de genul ăsta, de o hârtie sau de habar n-am ce. Până la urmă depinde de ce crezi tu în capul tău.

Ember FOTO Grigore Ghergani

Cu Marius Manole în Crima din strada Lourcine, FOTO Florin Ghioca

Văzând ambele părţi ale frontierei, care sunt acum, din perspectiva ta, plusurile şi minusurile teatrului independent şi a celui de de stat?

Cred că în primul rând în teatrul de stat lipseşte încă, deşi sunt încercări, lipseşte un fel de onestitate, şi nu faţă de public ci faţă de creatori, adică cei care fac, şi un interes real faţă de ceea ce vor să facă... aah, şi să fure mai puţini bani pentru asta, sau poate chiar deloc. În independent, ce nu ştie publicul sau poate ştie mai puţin, este că independenţii fac de la contabilitate până la a fi pe scenă, de la a face lumini şi a pune un bec până la a vinde bilete, fac absolut tot şi cu toate astea nu câştigă din acei bani, cred, nici 10% din cât câştigă cei care sunt plătiţi prin stat, să zicem… plus că independenţii, de cele mai multe ori, sunt oneşti, sunt sinceri faţă de ei înşişi, sunt oameni care chiar pot să mişte lumea sau care mişcă lumea.

 

Pe scena TNB joci atât clasici precum Shakespeare sau Cehov cât şi Maslowska sau Crouch. Există vreo diferenţă în modul în care te apropii de un rol sau de altul, depinde de text sau de context? Îţi construieşti tu personajul sau pleci de la eventuale indicaţii ale regizorului, să zicem... eşti forţat să-l faci uneori într-un fel în care nu ţi l-ai dori?

Nu prea mai sunt în situaţii în care să mă simt forţat, din fericire. Chiar mă bucur că nu se mai întâmplă şi, oricum, aş renunţa la acel proiect dacă s-ar întâmpla. Încă şi eu sunt pe drum în sensul ăsta, adică încă sunt în dezvoltare, spre a înţelege felul sau modul meu de a lucra. Înainte, când eram mult mai tânăr şi aveam mult mai multe chestii în cap... inutile, eu deja ştiam şi simţeam cum ar trebui, eram insistent şi nu mă lăsam inspirat, iar asta de cele mai multe ori nu e neapărat bine pentru că înseamnă să nu fii deschis la ce se întâmplă în jur. Eu sunt de fapt un om super-empatic dar am şi momente în care am chestii foarte bine definite în cap şi mă ţin de ele. Bine, am început să fiu mai maleabil dar asta şi pentru că încep să obosesc şi am şi foarte multe proiecte, şi atunci nu mai ţin pasul neapărat, adică nu mai pot să mă proiectez în fiecare rol atât de bine, şi cumva am început să ascult mai mult din ce mi se dă din afară. Plus că nici n-aş mai vrea să mă tot repet într-un fel sau altul, chit că nu te repeţi oricum, dar încerc să fiu deschis şi să nu am o modalitate de a lucra, pentru că nu cred că m-ar ajuta pe termen lung.

Cu Ion Caramitru in Furtuna FOTO Florin Ghioca

Cu Ion Caramitru în Furtuna, FOTO Florin Ghioca

Livada de visini FOTO Florin Ghioca

Livada de vișini, FOTO Florin Ghioca

Regele Lear FOTO Florin Ghioca

Regele Lear, FOTO Florin Ghioca

UFO FOTO Florin Ghioca

UFO, FOTO Florin Ghioca

Cu alte cuvinte, să eviţi ca lumea să spună când te vede pe scenă ‘Uite-l pe István Téglásşi nu personajul pe care-l joci.

Da, probabil şi chestia asta, dar în primul rând pentru că urăsc ideea să fiu definit. Adică îmi place să cred sau îmi doresc să fiu nedefinit, ca să zic aşa, adică să nu am chestii foarte descoperite… sunt mulţi care sunt aşa într-un fel sau altul şi le stă bine, le merge bine ca actori, adică sunt mereu la fel, şi sunt şi actori foarte buni, dar eu nu sunt aşa, adică nu mă văd aşa, deloc.

 

Dar n-ai avut situaţii în care să ai frustrări sau anxietăţi că rolul nu iese sau nu ţi se pare că iese aşa cum ţi l-ai fi dorit... cum lupţi împotriva acestui tip de sentiment?

Îl reneg, pentru că în ultimii ani am avut norocul de a lucra la personaje care în condiţia dată, în spectacolul respectiv, s-au încadrat bine şi nu pot să zic că a fost vreun eşec sau că am greşit ceva. Cumva, am eliminat din vocabular aceste… nu numai concepte sau cuvinte dar şi felul ăsta de gândire, plus că de obicei, când intru într-un spectacol sau încep un proiect nou, adică mi-am dat acordul şi pornesc la drum, nu există să nu scot ceva din mine, adică cel puţin până acum aşa a fost, şi asta pentru că în primul rand îmi doresc să fac asta şi sunt şi deschis de a face, indiferent de căile pe care trebuie să merg, oricât de greu ar fi. Bineînţeles că există o frică şi în mine, ca în toată lumea care crează ceva, dar cumva am început să mă ascult mai mult, adică să am încredere în mine, ceea ce la mine a fost mereu o problemă, că toţi credeau în mine şi numai eu nu, eram ultimul... şi deci am început să am un pic de încredere în mine.

Dusmanie FOTO Mihaela Tulea

Dușmănie, FOTO Mihaela Tulea

Atunci am o întrebare legată de personajul tău, nepotul logopedei nomenclaturiste din noua piesă în care joci, Duşmănie... în ce măsură există asemănări între tine şi el?

Există, doar că eu, pe acele blocaje pe care le are Andrei, adică cel din Duşmănie, le-am cam depăşit, dar într-un fel - în ghilimele spus - mi-a fost uşor să mă reaşez în acele sentimente de a nu putea să-ţi exprimi sentimentele tale, de a fi introvertit şi de a nu fi înţeles, şi de a nu avea pe nimeni în jur în care să ai încredere. Mă rog, aici e cu dus şi întors pentru că de fapt doar părerea ta este că n-ai pe nimeni în jur şi eu am avut mult timp părerea asta, că n-am pe nimeni în jurul meu care să mă-nţeleagă, şi atunci eram deja familiarizat cu acele ‘motoare’ care erau în Andrei, să zicem.

Cu Rodica Mandache in Dusmanie FOTO Mihaela Tulea

Cu Rodica Mandache în Dușmănie FOTO Mihaela Tulea

Închidem cercul în imaginar... cum ar arăta din punctul tău de vedere un sequel făcut tot de prietena ta, coregrafa Vava Ştefănescu, la Povestiri din Oraşul Invizibil, acum, în Bucureşti şi nu în Gheorghieni?

M-ai pus în dificultate… acolo procesul a fost chiar exploziv pentru că, într-adevăr, Vava a fost prima persoană care m-a înţeles şi nu doar aşa, că la masă ne-nţelegem mulţi, dar în lucrul efectiv, şi m-a văzut fix aşa cum sunt, cum nici eu nu mă vedeam încă poate sau nu ştiam de mine în sensul ăsta. Ea a declanşat acolo o explozie care a contat mult şi, din păcate, s-a jucat de puţine ori spectactolul. Culmea e că nu ştiu dacă acum ar fi foarte diferit de ce-am făcut atunci, pentru că ce s-a întâmplat acolo a fost ca un flash din viitor de fapt, din ceea ce sunt eu acum, într-un fel sau altul, de care poate atunci nu că nu eram pregătit, habar n-aveam, şi da, eram tot aşa, aruncat dintr-o parte în alta dar cumva eram în mijlocul acţiunii, şi eram aproape gol, acolo chiar fizic. A fost acum mulţi ani, când aveam şi păr în cap, mă rog, da, cred că ar arăta cam la fel, pentru că acela a fost o proiecţie de-a mea în viitor, de care atunci nu eram conştient.

 

Concluzia implicită pe care mi-o sugerezi este că eşti acum unde ţi-ai dorit.

Da, eu aşa mă simt. Cumva îmi este şi frică un pic de gândul ăsta pentru că mă face să reflectez mai departe că “OK, doar atât a fost?”. Chiar şi în viaţa mea personală, pentru multe situaţii cumva găsesc un fel de concluzie în perioada asta, chiar de când cu pandemia, dar mă rog, n-are legătură de fapt cu lucrul ăsta, şi simt că multe chestii se conturează şi devin un fel de întreg. Nu ştiu ce înseamnă asta. Sper să fie de bine.

FOTO Mihaela Tulea

FOTO Mihaela Tulea

 

  • Interviu de Ioan Big

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Foto și Cover foto: Florin Ghioca
  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter