HAIHUI cu Swit Rocs – Munții Olimp: acasă la Zeus

Dragă înțeleptule,

Ca și tine, sunt convinsă, am primit deja o sumedenie de lecții în viața asta și sper să le știu valoriza câte zile oi mai avea. Dintre toții dascălii pe care i-am avut, în ultimii ani cresc și mă dezvolt frumos, înțelept și asumat, sub îndrumarea unuia care este când incredibil de dur și neiertător, când bun, iubitor și înțelegător. Diferența între tipurile lui de atitudine o face atitudinea mea. Iar dascăl mi-e mărețul munte. Cu fiecare nouă experiență înțeleg că, îmi place sau nu, el are ultimul cuvânt. Sunt zile în care chiar nu are chef iar eu chiar nu am altceva de făcut decât să aștept să îi vină zile mai bune. Sunt zile în care e cea mai bună gazdă, cel mai bun companion, cel mai bun remediu pentru suflet. Despre felul în care m-a învățat să am răbdare și să dau timpului timp între cele 2 stări ale lui vreau să îți povestesc azi. Acțiunea se petrece în Munții Olimp, pe acoperișul Greciei, locul în care zeii nu se joacă. Îți doresc să nu o faci nici tu.

Munții Olimp, Vârful Mytikas – acoperișul Greciei, acoperișul lumii antice

Cu vreo 6 ani în urmă am început să îndrăgesc muntele. De la un veritabil pantofar cu drag nespus de lenevit pe la terase și prin mall-uri și cu interes minim pentru mișcare, am început să nu mai ies din bocanci și să îmi fac de lucru tot pe unde își făcea și muntele. Încet, încet, cu o repeziciunea incredibilă am început să îmi schimb stilul de viață să am o viață. Foarte curând, am organizat împreună cu câțiva prieteni o excursie în Grecia, urmând să urcăm și pe Muntele Olimp, acoperișul țării. Nu știam mai nimic despre traseu, decât că are câteva porțiuni foarte dificile și periculoase, în ascensiunea spre vârful cel mai înalt, Vârful Mytikas (2918 m). Provocarea pe care mi-am dorit-o, a fost să fac ascensiunea de la 0 la 2918 m, așa că am luat trenul până în Litochoro și de acolo, de la malul mării, am început urcarea. Nu vreau să te plictisesc cu detaliile orelor de bocăncit pe asfalt, ci cu mirarea faptului că era iunie, eram în Grecia, pe traseu era zăpadă și, în a doua zi, ziua ascensiunii, a început să lovească cu grindină atât de puternic și de neoprit, încât simțeam că Zeus juca rațele și vânătorii cu noi. Majoritatea celor de pe traseu, printre care și noi, au ales să se întoarcă la refugiu (de unde ni se recomandase insistent încă de dimineață să nu plecăm, deoarece era periculos) și, fie să amâne ascensiunea pentru a doua zi, fie să aștepte să se oprească sesiunea de paint ball celest și să coboare. Din păcate, nu toți au ținut cont de amenințarea muntelui iar o persoană din grupul care a ales să urce pe Mytikas nu s-a mai întors. Nici în ziua aceea, nici în alta... Abia atunci am început să înțeleg că muntele nu se joacă, indiferent cât chef de joacă ai tu. A doua zi, vremea s-a îndreptat, dar ni s-a recomandat, dacă nu suntem foarte experimentați și nu avem asigurări, să nu mergem totuși pe Vârful Mytikas, ci pe cel din stânga lui, Vârful Skolio (2912 m). Întâmplarea din ziua anterioară ne-a facilitat decizia. Acoperișul Greciei urma să fie acolo și în alte zile și alți ani. Noi, puteam risca să nu. Așa că am zâmbit resemnați vârfului de temut din dreapta și ne-am îndreptat spre mai blândul Skolio din stânga, care ne-a întâmpinat cu tot ce putea fi mai frumos pentru niște munțomani aflați la început de drum, dornici de spectacol al naturii, dar ascultători și umili deopotrivă.

Grecia. Iunie, 2015

Mare de nori pe Vârful Skolio

Tristețea că nu am reușit să ajungem pe Mytikas a rămas în urmă

Iunie, 2015, momentul care a dat startul ascensiunilor mele montane în afara țării

Mărețul și mult-temutul Mytikas, admirat de pe mai blândul Skolio

Anii au trecut, dar gândul meu a rămas la El. Parcursesem mai toate traseele considerate a fi dificile din România. Zburdam pe creste cu mai multă încredere, priveam mai cu aplomb în hăuri, făcusem via ferrata prin Munții Dolomiți, iar brațele mă trădau tot mai puțin în cățărări. Totuși, nu știam la ce să mă aștept de la Mytikas. Îmi întrebam cunoscuții care fuseseră, cu ce seamănă traseul. Stăteau puțin pe gânduri și apoi spuneau „nu știu, cu nimic din România”. Ei, cum se poate așa ceva?! Se poate. :) La finalul acestei veri am decis să îmi iau inima în dinți și să bat, din nou, la ușa lui Zeus. Aveam să accept, cum am făcut-o cu 5 ani în urmă, dacă nu dorea să mă primească. De această dată am început ascensiunea nu de la nivelul mării ci, cum fac majoritatea drumeților, de la Prionia (1050 m), unde am lăsat mașina. Se poate lua și un taxi din Litochoro spre Prionia, prețul este decent. Am ajuns destul de târziu, și am urcat susținut până la Refugiul A/ Spilios Agapitos (2100 m), sperând să mai prindem bucătăria deschisă și să ne bucurăm de pastele de care îmi aminteam cu drag din tura anterioară. Urcușul nu este dificil și este bătut zilnic de măgărușii care fac aprovizionarea refugiului. Poteca este foarte vizibilă, traseul bine amenajat, însă diferența de nivel (+1000 metri) și faptul că tot drumul este pietruit te pregătește temeinic pentru ziua ascensiunii.

De la Prionia înspre Refugiul A, la finalul verii

Artă în pădure

La pas cu înserarea spre locul de campare

Cele mai vesele picioare sunt mereu pe poteci!

Am regăsit Refugiul A întocmai cum mi-l aminteam – minunat! Plin de oameni calzi și buni, curat, cu mâncare delicioasă și bere rece la prețuri cel puțin rezonabile. Am ales, de această dată, să campăm în curtea refugiului, iar înainte de răsăritul soarelui eram gata de plecare. Dar nu înainte de a privi, cu o cană de cafea aburindă în mâna înghețată răsăritul soarelui din Marea Egee. Da, eram la +2000 metri și priveam răsăritul în mare. Asta da binecuvântare! Faptul că am plecat printre primii pe traseu, însă, s-a dovedit a fi adevărata binecuvântare a zilei. La puțin timp după ce am lăsat refugiul în urmă, vegetația a început și ea să lase loc grohotișului, teraselor de calcar și golului alpin. O splendoare! Mărețul Mytikas se prefigurează rapid și te însoțește tot drumul. I-am zâmbit de câteva ori și am văzut că mijește ochii dintre nori. Mi-a dat un sentiment plin de speranță că de astă dată ne vom întâlni față în față bocanc în frunte.

Răsărit în Marea Egee, de la +2000 metri

De la refugiu în sus, vegetația dispare treptat până lasă loc doar stâncilor

Terasele de calcar sunt specifice Munților Olimp

Cu zâmbetul larg și încrezător înspre mărețul Mytikas

După prima oră de ascensiune, Mytikas a dat perdeaua la o parte

Urcarea înspre Skala și, apoi, înspre cele 2 vârfuri

Traseul este unul aglomerat, ideal ar fi să se plece pe el cel târziu la răsărit

Urcușul până pe Skala este lejer iar peisajele sunt superbe

În mai puțin de 3 ore eram pe Vârful Skala (2866 m), care marchează confluența între Vârful Skolio (2912 m), la stânga și Vârful Mytikas (2918 m), la dreapta. Cu emoții, am luat drumul sufrageriei lui Zeus, mărețul Vârf Mytikas. Ascensiunea începe, de fapt, cu o descensiune printr-un horn destul de abrupt și continuă cu o urcare care mie mi s-a părut foarte periculoasă. Periculoasă pe teren uscat, sinucidere curată pe teren umed. Înclinația pantei, combinată cu ceața densă, cu terasamentele de calcar foarte instabile și, mai ales, cu hăul de +2500 metri care se căsca sub mine mi-a dat cele mai mari emoții din câte îmi amintesc în vreo tură pe munte. Acela a fost momentul în care am mulțumit muntelui pentru că m-a oprit cu 5 ani în urmă. Acum știam că sunt pregătită, că am curajul, condiția fizică și experiența montană să fac asta. Plus, condițiile meteo (aproape) favorabile. Atunci aș fi avut șanse mari să sfârșesc dramatic. Partea cu adevărat dificilă a urmat apoi, pe porțiunile de cățărare liberă, pe perete vertical, cu prize puține și, și acelea, create anume, parcă, pentru oameni cu membre mai lungi decât ale mele. Pe urcare existau zone cu șufe, în care se puteau prinde corzi. Am văzut traseul inclus la alpinism, în unele articole. Nu aș merge până acolo, dar nici nu l-aș recomanda oricui. Am parcurs cu atenție maximă ultimele porțiuni de traseu, dar și cu o enormă bucurie. Cu bucurie că eram atunci, acolo. Cu o și mai mare bucurie că am ales să nu fiu cu 5 ani în urmă acolo.

Mytikas ne urează bun venit: pantă de 45 grade în sus, hău în jos, ceață, stâncă instabilă și neaderentă

Ceața începe să se subțieze pe măsură ce înaintăm

Printre puținele porțiuni lejere înspre vârf

Cu maximă atenție pe o bucată de traseu destinată prinderii corzilor pentru alpinism. Sub mine, hăul.

Cu răsuflarea tăiată în fața măreției naturii

Recunoștința pe care am simțit-o când am ajuns pe vârf l-a făcut și pe Zeus să zâmbească și a dat perdeaua de nori și ceață la o parte. Nu pentru mult timp, dar pentru suficient de mult cât să simt cum e să fii pe acoperișul Greciei, pe acoperișul lumii antice. Am râs, am țopăit, am fost fericită. Nu atât pentru locul în care mă aflam, cât pentru lecția pe care o primisem.

La 5 ani de la prima încercare, bucuroasă de reușită

Cum a tras Zeus perdeaua, cum am fugit să văd ce ascundea în spatele ei. Și wow!

Acoperișul lumii antice și multă fericire

Mare de nori pe Vârful Mytikas

Dragă înțeleptule,

Cred cu tărie că lucrurile se întâmplă cum ar trebui să se întâmple și că universul nu trimite mesaje așa, la întâmplare, în lume. Alergăm cu disperare să bifăm lucruri, liste, dorințe, de ajungem să ne punem de-a curmezișul rațiunii. Uităm să ne bucurăm de ele și ne facem că nu știm că oricând poate veni un „mâine” în care nu vom mai fi. Și cu siguranță va veni. Dacă iubești muntele ca și mine și îl respecți, sunt sigură că știi că nu îți vorbește degeaba. Există un moment bun pentru toate, chiar dacă nu coincide cu momentul ales de tine. Cu prietenie și drag îți recomand să ții cont de sfaturile muntelui. Eu dascăl mai bun nici că puteam să am!

Un an mai înțelept, să avem!

Cu drag,

Un om ascultător (de munte)

www.instagram.com/swit.rocs

Muntele e fericire!

Alte articole în bocanci prin Europa:

  • Text de Swit Rocs

Swit Rocs

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter