VIDEODOME | “THE WARRIOR’S WAY” (2010, r: Sngmoo Lee)

East meets West în acest Fantasy-Western spumos produs de Barrie M. Osborne (“The Matrix”, “Lord of the Rings”) din care occidentalii nu au înţeles mare lucru: raportat la un buget de peste 40 de milioane de dolari, a avut încasări la vremea lansării în cinematografele din Statele Unite de doar... cinci şi ceva (a fost unul dintre cele mai răsunătoare eşecuri cinematografice Western alături de “Jonah Hex”, lansat în acelaşi an). Trei au fost principalele reacţii adverse pe care le-a născut această suprapunere inedită a unui set de filtre orientale peste moştenirea lăsată de John Ford, Gary Cooper şi John Wayne: a.) ‘De ce n-au făcut filmul la ei în Asia, că acolo chiar au săbii ninja?’; b.) ‘E un afront nepermis adus unui gen cinematografic asociat indisolubil cu istoria americanilor!’; c.) ‘A ajuns Geoffrey Rush să joace în producţii comerciale, s-a dus naibii arta adevărată!’.

N-avem însă treabă cu snobii, moronii sau naţionaliştii astfel încât revenim la ce poate atrage la acest film ieşit din tipare.

“The Warrior’s Way” Trailer:

West. După cum era de aşteptat - întrucât cineastul coreean, aflat aici la debut, s-a şcolit în America -, recunoaştem în “The Warrior’s Way” suficiente ingrediente basic din reţeta genului Western: cătunul izolat (din nou, conceptul de “ghost town”), luptătorul singuratic, banda de nelegiuiţi puşi pe rele şi pe căpătuială, răzbunarea cu fundament emoţional, duelul final unu-la-unu, plus fata neajutorată care se maturizează cu frustrarea discriminării într-o comunitate construită pe dispreţul oricărei minorităţi vulnerabile (sexual, profesional, rasial, fizic, economic). Sau “The good, the sad and the ugly”, după cum inspirat scria Mike Hale în New York Times,  referindu-se la personajele interpretate de Kate Bosworth, Jang Dong-Gun şi Geoffrey Rush, cu menţiunea că de aici intrăm într-un spaţiu cinematografic mai apropiat ca design al concepului său transgeneric de “Firefly” al lui Joss Whedon decât de comedia de aventuri Western “Shanghai Noon”, cea cu Jackie Chan şi Owen Wilson din 2000. Şi asta pentru că...

Pe un alt palier, East-ul se defineşte în “The Warrior’s Way” într-un mod necaracteristic filmelor cu arte marţiale sau wuxia de serie B, prin efervescenţa metaforei, parabolei şi analogiei, toate translatate în estetica extrem-orientală: grădina ca simbol al renaşterii în peisajul prăfuit care devine o groapă comună odată dinamitată, copilul - atât fetiţa americană cât şi bebeluşul asiatic - ca pivot al naraţiunii şi fundament conflictual, spiritul înaintea raţiunii, raţiunea înaintea impulsului. Avem de-a face cu o interpretare oarecum caustică, dar împrospătată, a Yin-Yang-ului... în care Yang-ul este circul ce ne aminteşte de o altă poveste ‘vestică’ spusă estetic diferit (“Lucky Luke” al lui James Huth cu Jean Dujardin), iar Yin-ul dominator pleacă prin dominantele cromatice din Asia pe corabia însângerată spre deşertul sumbru, până la scheletul aşezării pierdute în pustietate, menit să amplifice în mod deliberat teatralitatea punerii în scenă.

“The Warrior’s Way” Movie music video:

Ajungem cu mixul East-West la povestea animată de personaje cu aer de comics ori manga, întrupate de actori mai mult decât interesanţi: Yang (Dong-gun Jang – “Tae Guk Gi”, unul dintre cei mai apreciaţi actori coreeni la ora actuală), războinic antrenat încă din copilărie de clanul Fluierelor triste/Sad Flutes - condus de... Saddest Flute (Lung Ti din “A Better Tomorrow” al lui John Woo) – pentru a deveni cel mai bun spadasin din lume, primeşte o misiune clară, să decimeze tribul rival în proporţie de 100%, doar că procentul nu îi iese complet fiindcă refuză să ucidă şi o nou-născută ‘inamică’ pe care o ia sub protecţia lui în exilul autoimpus, în America. Peregrin în deşert, solitarul devenit pacifist cu bebe în cârcă ajunge  în oraşul abandonat şi uitat de lume numit Lode, ajuns dintr-un “Paris of the West”... “a town full of broken people” căruia doar un grup de circari ambulanţi conduşi de un pitic înţelept, Eight-Ball (Tony Cox – “Bad Santa”, “Oz the Great and the Powerful”), îi dă viaţă în tentativa lungită şi prelungită de a-şi pregăti o revenire fulminantă în faţa spectatorilor rafinaţi din marile metropole.

Trupa lui Eight-Ball i-a adoptat conjunctural atât pe beţivul preeriei, Ronald (Geoffrey Rush – “The King’s Speech”, “Shine”) cât şi pe micuţa devenită acum o tânără plină de vino-ncoa, Lynne (Kate Bosworth – “Superman Returns”), instabilă psihic în urma traumei din copilărie când familia i-a fost ucisă iar ea rănită de gloanţe după tentativa de viol din partea şefului unei bande de lichele, Colonelul interpretat de Danny Huston (“Wonder Woman”, “The Aviator”). În acest ambient părăginit, populat de figuri decrepite (indiferent de vârsta lor biologică), după multă vreme, Yang, “a warrior with empty eyes”, pare a descoperi semnificaţia cuvântului serenitate: udă florile, schimbă scutece, învaţă să joace cărţi, să vorbească şi să îi asculte pe ceilalţi, descoperă muzica de operă la gramofon şi îşi câştigă pâinea de zi cu zi repunând pe picioare o spălătorie (de textile... nu auto), unde are grijă de fibra lui musculară dând la nesfârşit cu fierul de călcat pe albeţuri.

Evident, pacea este efemeră fiindcă hoarda Colonelului revine - dorinţa de răzbunare a lui Lynne de asemenea... “I’ve been waiting my whole life for a place where it’s right to be wrong.” -, însoţită la scurt timp de armata exotică de proto-ninja a Fluierelor triste, iar sabia lui Yang, dinamita piticului şi carabina cu lunetă a lui Ronald se dovedesc a fi instrumentele esenţiale în lupta cu vrăjmaşii în urma căreia noţiunea de happy-end câştigă... doar în ambiguitate (“If you truly love something or somebody, laundry man, you get as far away from ‘em as possible. Cause we’re sand, they’re flowers.”). Trecând peste prezenţa inevitabilelor stereotipuri din categoria “I just taught you how to focus” şi care amintesc inevitabil de “Karate Kid”, ce i se poate reproşa realizatorului - pe bună dreptate în opinia mea -, este obsesia pentru stilizarea aproape de pictural, manifestată prin excesul de filmări pe chroma-key, care erodează echilibrul între fluenţa acţiunii şi contextul... carnavalesc (slow-mo-urile sunt, însă, digerabile).

În felul acesta, “The Warrior’s Way” este trimis oarecum neinspirat în spaţiul ‘prefabricatului’ printr-o serie de scene definite de caricaturalul tip Nintendo/X-Box şi aici nu mă refer, în niciun caz, la fetişul Colonelului pentru tinere cu dinţi sănătoşi, de exemplu, ci la senzaţia de artificial a ambientului. Dar, căci există un ‘dar’ esenţial, cred ca se poate trece peste aceste derapaje datorită lui... Giuseppe Verdi. E inedit să savurezi un Western aproape fellinian (vezi inclusiv parodia la “Dejeuner sur l’herbe” a lui Édouard Manet din saloon) sau, mai cool spus, à la Lars von Trier (apropo de “Dogville”), pe muzica lui Verdi interpretată de Mario Del Monaco (“Solenne in quest’ora”) şi de Maria Callas (“D’amor sull’ali rose” din “Trubadurul”), acompaniată de orchestra de la Scala dirijată de Herbert von Karajan.

Movie clip “Take Me For A Spin”:

Un basm cinematografic ce ne transmite deopotrivă cu blândeţe şi brutalitate că “... when you cut the throat, the last sound is a sad flute”, Fantasy-Western-ul “The Warrior’s Way” reprezintă o experienţă care merită a fi încercată în calitate de spectator imparţial. Chiar dacă nu ajunge la nivelul de calitate a entertainment-ului involuntar oferit spectatorului ce ar îndritui-o să fie considerată Camp. 

Text de IOAN BIG

  • Recomandare de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter