INTERVIU | DEBBIE ROCHON: “Arta a fost dintotdeauna un medicament”

Cu aproape 300 de titluri în filmografie, actriţa, regizoarea şi producătoarea canadiană Debbie Rochon este una dintre cele mai importante şi influente figuri din Exploitation-ul american independent, cu zeci de premii şi trofee decernate în festivalurile de film Horror şi Fantasy care i-au recompensat cariera prolifică. Poate părea deplasat să vorbeşti de artă cu o vedetă cult care şi-a câştigat notorietatea  - este supranumită “The Scream Queen” sau “The Meryl Streep of Horror” - în filme precum Hellblock 13, Alien Vengeance sau Exhumed, însă Debbie Rochon, ce a primit recent titlul onorific de Countess Dracula la Dracula International Film Festival de la Braşov, are în spate mulţi ani de teatru pe scenele off-Broadway, o activitate susţinută ca realizatoare de programe radio dedicate cinematografiei şi studii solide în arta actoricească la prestigioase şcoli newyorkeze. Rămânerea ei în afara mainstream-ului este rezultatul unei decizii pragmatice, determinate de o realitate ce nu a fost deloc prietenoasă cu ea la început, atâta vreme cât a debutat în film la 13 ani, fiind recrutată ca figurant pe când rătăcea homeless pe străzile Vancouver-ului. Cu timpul, Debbie Rochon a devenit un icon a scenei Indie iar insight-urile ei s-au dovedit revelatoare pentru starea cinematografiei independente din genurile de nişă.

Debbie, cât de folositori s-au dovedit ulterior în carieră anii pe care i-ai petrecut pe scenele de teatru? 

Experienţa pe care am acumulat-o lucrând în teatru are şi acum pentru mine o importanţă enormă. Dacă nu aş fi studiat improvizaţia şi clasicii nu aş fi avut atât de multe idei din care să mă inspir pentru personajele mele. În teatru am avut succese şi am avut şi eşecuri, şi am învăţat foarte mult din amândouă. Doar aşa poti învăţa. Prin muncă şi efort susţinut poţi învăţa orice meserie. Teatrul mi-a oferit multe satisfacţii şi m-a ajutat foarte mult. Mi-a plăcut mult perioada aceea.

Teatru - Debbie Rochon in Stage Play (1991)

Poţi să îmi dai câteva detalii despre formarea ta ca actriţă? Nu multă lume ştie că ai studiat la New York, printre alţii, cu Penny Allen la Lee Strasberg Institute şi cu Uta Hagen şi William Hickey la H.B. Studios.

De mică am ştiut că va trebui să învăţ meseria de actor de la bază. Am studiat diferite tehnici şi din tot ce-am deprins prin toate şcolile ale căror cursuri le-am urmat am ajuns la propria mea formulă de a-mi crea personajele. Unele din aceste tehnici nu mi s-au potrivit, altele m-au ajutat să înţeleg în profunzime experienţa de a da naştere unui personaj. Până la urmă am folosit câte ceva din fiecare metodă învăţată, dar pentru mine tehnica lui Michael Chekhov [la Michael Chekhov Studios, Debbie a lucrat sub îndrumarea lui Ted Pugh – n.r.] a fost cea care mi s-a potrivit cel mai bine. Fiecare artist îşi caută drumul său, iar acesta a fost al meu. 

Debbie Rochon in piesa Mizantropul

Care sunt experienţele off-Broadway de la începutul anilor ’90 care ţi-au rămas până în momentul de faţă pregnant în memorie?  

Am lucrat cu mai multe companii teatrale in New York şi le port recunoştinţă tuturor pentru că m-au primit în mijlocul lor. Cred că cea mai bună colaborare am avut-o cu The Tribeca Lab, unde se montau doar piese originale, scrise de autorii cu care colabora exclusiv compania. Actorii lor erau şi ei cei mai buni, mulţi dintre ei au devenit celebri, fiecare în felul lui. Mi-a plăcut mult să lucrez personaje care nu mai fuseseră jucate până atunci, pentru că erau personaje noi. Am învăţat multe de la regizorii şi de la actorii din această companie, erau dedicaţi întru totul artei lor, pentru asta trăiau, şi le păsa nu doar de ei ci şi de ceilalţi actori cu care lucrau.

Trailer The Wrath of the Crows:

De ce ai ales să abandonezi scena pentru platourile de filmare? Ai fi putut continua în teatru sau, eventual, în radio. 

Să ştii că încă mai fac şi acum emisiuni de radio însă doar dacă este un proiect care îmi place. Am făcut tranziţia de la teatru la film pentru că la un moment dat a devenit foarte complicat să le fac pe amândouă, mai ales ţinând cont de faptul că pentru filme eram plătită iar pentru teatru nu. Dacă mă angajam să joc într-o piesă de teatru, aveam cam 2-3 săptămâni de repetiţii şi apoi piesa se juca timp de alte 2-4 săptămâni, iar dacă în acest interval apărea şi posibilitatea de a face un film nu prea puteam să le spun celor de la teatru că trebuie să plec pentru câteva zile la filmări. E foarte greu pentru o piesă să continue după ce pleacă un membru al distribuţiei aşa că a trebuit să aleg proiectele pe care să mă concentrez, iar filmul a fost ceea ce m-a atras cel mai mult.

Vorbind de radio, încă din anii ‘90 erai deja cunoscută ca realizatoare de programe pentru WBAI, Pseudo Radio şi apoi Fangoria. Cum e să fii în acelaşi timp vedetă de film şi critic de film?

Am lucrat foarte mult în radio, dar nu am fost niciodată un critic de film în adevăratul sens al cuvantului. Eu doar am vorbit cu oameni care lucrează în industria filmului. Nu m-a interesat niciodată prea tare să scriu recenzii de filme pentru că ştiu prea bine cât de greu este să faci un film, chiar dacă până la urmă filmul acela nu e poate cel mai bun, aşa că nu am vrut să spun ceva critic despre filme tocmai pentru că înţeleg cât de dificil este să le faci. Îmi place însă să analizez filmele pe care le iubesc. Am o pasiune adâncă pentru cinema şi nu mă satur să vorbesc despre tot ceea ce intră în alcătuirea filmelor. De aceea aleg întotdeauna să vorbesc cu realizatorii de filme şi cu actorii despre munca lor. Mi s-a părut o abordare mai pozitivă în emisiunile de radio, din punctul ăsta de vedere.

Debbie Rochon la Fangoria Radio

Mai e şi o problemă de time management... la timpul tău mă refer. La ce trucuri apelezi ca să acoperi toate aceste diverse responsabilităţi profesionale pe care ţi le asumi? 

Nu reuşesc de fapt niciodată să fac tot ce am de făcut! Încerc mereu să îmi organizez timpul dar uneori proiectele iau mai mult timp decât anticipez, aşa că adesea rămân în urmă, depăşesc termenele pe care mi le impun. Când filmez nu există situaţia asta pentru că termenele sunt date de echipa de producţie, dar cu proiectele audio sau cele în scris cam rămân în urmă. Îmi place să fiu ocupată dar nu vreau să am prea multe de făcut deodată. Când eşti ocupat te poţi dedica unui proiect dar dacă ai prea multe în acelaşi timp eşti tentat să le bifezi doar, şi e important să îţi facă plăcere să lucrezi, asta se vede întotdeauna în rezultatul final.

Povesteşte-mi câte ceva despre colaborarea ta la Fangoria Radio cu Dee Snider, liderul trupei de heavy metal Twisted Sister. Filme & Rock’n’Roll? 

Dee şi cu mine suntem şi acum prieteni foarte buni. E un om de suflet, are o inimă foarte bună, întotdeauna îşi susţine prietenii. N-am ştiut dacă ne vom înţelege bine când am început să lucrăm împreună, dar s-a dovedit că am devenit foarte buni prieteni şi am lucrat cu plăcere toţi cei 4 ani cât am facut emisiunea. Dee este un prezentator onest cu sine însuşi, nu s-a pretins niciodată altcineva decât e el cu adevărat, şi are un simţ al umorului foarte fin. În multe privinţe suntem la polul opus unul faţă de celălalt, dar la un moment dat mi-am dat seama că în destule altele avem exact aceeaşi viziune, iar asta m-a surprins plăcut. Amândoi am avut copilării dificile, n-am obţinut niciodată ceva fără multă muncă, am trudit pentru tot ce-am dobândit, suntem similari din punctul ăsta de vedere. Ne-a plăcut mult să lucrăm împreună la emisiune şi păstrăm legătura şi în ziua de azi. Dee îmi va scrie chiar prefaţa la autobiografia mea, când va fi gata. Când făceam emisiunea ne distram dându-le invitaţilor noştri porecle horror, iar el spunea că, împreună, suntem echipa “Dublu D”. Ne-am distrat şi ne-a făcut plăcere să facem emisiunea şi cred că de aceea încă se mai vorbeşte despre ea, la mai mult de 10 ani de cand s-a încheiat.

Dee Snider & Debbie Rochon

Pop culture... muzică, filme, cărţi. Ce te inspiră, ce te destinde în afara lucrului?

Ascult foarte mult Punk-Rock. Îmi plac multe trupe, dar The Clash, The Headstones şi The Damned sunt printre favoritele mele. Ascult cu plăcere şi muzică SKA din anii ’70. De fapt ascult o grămadă de genuri muzicale, în funcţie de starea în care mă aflu. Când scriu pun muzică clasică în fundal, îmi dă o anumită stare şi în plus îmi este mai uşor să scriu pe muzică fără versuri, versurile mă distrag. Îmi plac filmele-cult şi Arthouse ale multor autori, cum ar fi David Lynch, Jim Jarmusch, Hal Hartley, îmi plac de asemenea mult şi documentarele, sunt printre preferatele mele. Poveştile cu care rezonez cel mai tare sunt de obicei despre antieroi singuratici, ca de exemplu Joker sau Taxi Driver.

Revenind la treabă. Care consideri că este primul rol care a atras cu adevărat atenţia industriei de film asupra ta şi ţi-a netezit drumul spre succes?

Cred că cel din American Nightmare, pentru că în anul 2000 când am făcut filmul nu aveam la activ decât roluri de victimă sau roluri prin comedioare Camp-Horror. Rolul acela a fost cel care a schimbat cumva părerea regizorilor despre abilităţile mele actoriceşti. Când au văzut că pot fi şi serioasă şi super-dementă, şi asta nu într-o abordare caricaturală, au început să-mi ofere roluri de personaje singuratice, cu probleme, iar astea rămân personajele mele favorite, ca actriţă.

Trailer American Nightmare:

Dă-mi exemple de filme în care ai jucat şi pe care le revizitezi oricând cu drag sau, dimpotrivă, continui să le urăşti datorită unor experienţe neplăcute. 

Am exemple şi dintr-o categorie şi din cealaltă. Cred că cel mai rău a fost la un film din 2002, când am avut un accident şi m-am rănit rău la mână. Trebuia să primesc o macetă de la butaforie, dar cei de la recuzită mi-au dat una adevărată iar eu n-am ştiut că nu e din carton, şi mi-am retezat complet 4 degete de la mâna dreaptă, nu falangele dar tot restul, şi a fost nevoie de două operaţii ca să îmi pot folosi mâna din nou după accident. Vreo câţiva ani după aceea nu m-am mai simţit în siguranţă la filmări. Fără îndoială, asta a fost cea mai groaznică întâmplare pe care am trăit-o. Cât priveşte cea mai frumoasă experienţă, aici e greu să aleg pentru că au fost foarte multe. Poate primul film cu buget de 1 milion de dolari pe care l-am făcut, pentru că totul era atât de luxos! Abducted II: The Reunion. Aveam propriul “băiat cu umbrelă” când ploua şi aveam fiecare rulota personală. A fost foarte bine că era aşa, pentru că filmam în munţii din British Columbia, în Canada, şi nu numai că din când în când trebuia să ne adăpostim de frigul cumplit, dar aveam şi intimitate şi puteam să lucrăm la personaje fără să fim deranjaţi. N-am să uit niciodata experienţa asta, datorită multelor bonusuri pe care ni le-am putut permite atunci. În plus am şi lucrat cu Dan Haggerty (Grizzly Adams) şi cu Jan-Michael Vincent, ceea ce a fost foarte plăcut.

Film Clips – Tell Tale Heart (Tales of Poe), Exhumed:

Cum te pregăteşti pentru un rol? Nu e întotdeauna uşor să intri în pielea unui personaj, mai ales când sunt extrem de diferite, căci rolurile tale din Bikini Bloodbath şi Tales of Poe, de exemplu, nu pot fi puse în balanţă.

Fiecare personaj şi fiecare film sunt diferite. Pentru mine, dacă simt o legătură puternică cu rolul meu, am nevoie doar de puţină intimitate să intru în rezonanţă cu personajul şi totul merge apoi ca pe roate, natural. Dacă personajul e foarte diferit de mine atunci trebuie să lucrez mult mai mult la partea fizică, de exemplu când am făcut Nightmare Box, care a fost redenumit Doom Room, a trebuit să repet mişcări de marionetă la nesfârşit, făceam asta în fiecare seară în camera de hotel! Îmi puneam filmuleţe cu marionete pe YouTube şi repetam într-una. Unele personaje sunt emoţionale, altele sunt definite mai bine de mişcarea fizică propriuzisă.

Tales of Poe

Ai lucrat cu destui regizori interesanţi, de la newyorkezul Brett Mullen pentru Bloody Ballet la italianul Ivan Zuccon pentru Colour From the Dark. Cât de diferiţi sunt ca stil sau abordare?

Regizorii mari au mai multe în comun decât ai crede. Au cerinţe foarte precise dar în acelaşi timp îţi acordă încredere şi te lasă să îţi aduci tu aportul şi să adaugi la ceea ce au scris. Brett şi Ivan sunt regizori mari pentru că ceea ce îi animă este dragostea şi pasiunea pentru film. Pentru ei filmul nu e un produs cu care să faci bani, filmul este artă şi astfel ei sunt preocupaţi de fiecare detaliu din fiecare scenă. Fiecare cadru trebuie să fie perfect, si asta înseamnă că lucrul cu ei este o experienţă incitantă. Când nu eşti la cadru poţi să stai în platou şi să îi urmăreşti cum lucrează, înveţi atât de multe dacă faci asta! Mi-a plăcut mult să lucrez cu amândoi. Cred că e mult mai greu să lucrezi cu regizori care vor doar să facă un ban rapid cu filmul lor pentru că pe aceştia nu îi interesează prea tare ce filmează, atâta vreme cât se ţin de programul de filmări.

Depotrivă  ca jurnalist, consumator şi realizator de film, te întreb: ce face ca un film Horror să fie bun de văzut şi nu o pierdere de timp? Şi fiindcă legătura ta cu Lloyd Kaufman şi Troma continuă să fie una solidă, care-i reţeta succesului filmelor lor?

După mine, un film Horror bun este unul care nu e doar “de groază” dar spune şi ceva despre natura umană. Asta e diferenţa. Un film Horror de doi lei este unul care n-are nicio idee originală şi n-are nimic de spus despre lume în afară de aceea că ar vrea să facă nişte bani rapid. De asta îmi place Lloyd Kaufman. Filmele lui sunt de-a dreptul nebuneşti şi exagerate dar au întotdeauna ceva de spus, despre mediul înconjurător, despre natura umană, despre politică, despre tot. În acelaşi timp, cei care vor să vadă filmele lui doar ca să se sperie primesc şi ei ce-şi doresc. Prietenia mea cu Lloyd datează din 1993, îl cunosc foarte bine şi îmi place mult direcţia în care s-au îndreptat filmele lui de-a lungul anilor. Poate unii au impresia că el face acelaşi lucru dintotdeauna, dar nu e aşa. Filmele lui au evoluat foarte mult din punctul de vedere a ce vrea el să spună şi a felului în care reflectă lumea, altfel decât suntem obişnuiţi. Trebuie doar să vrei să vezi…

Debbie Rochon & Lloyd Kaufman in Shakespeare's Shitstorm

De ce crezi că oamenii sunt înclinaţi să nu dea prea mare atenţie subtextului serios – comentarii socio-politice, teme existenţiale – din filmele din lumea Indie Horror, Exploitation sau chiar Fantasy? 

Cred că studiourile mari de film urmăresc ce are succes în eşaloanele secundare şi dacă consideră că pot face bani cu temele respective sau că pot ajunge la produse mai spectaculoase dacă alocă bugete mai mari anumitor subiecte atunci ele preiau ideile respective de la cineaştii independenţi. Lumea aceasta indie e din multe puncte de vedere un teren de încercare, de testare a ideilor şi a temelor. Dacă produci un film cu un scenariu independent, poţi să spui ce vrei în filmul respectiv şi nu trebuie să dai socoteală vreunui mare producător sau vreunui studio, iar asta oferă cineaştilor o libertate mare de exprimare a creativităţii. Sunt destui fani Horror care vor să vadă doar scene sângeroase în filme şi nu e nicio problemă că vor asta. Din punctul meu de vedere partea asta nu e foarte interesantă dar multora le plac tocmai aceste scene. Mie îmi plac filmele-cult Horror cu elemente de supranatural, care duc spectatorii în locuri neaşteptate şi le provoacă imaginaţia. Cred că depinde şi de publicul pe care vrei să-l captezi. Câteodată e uşor să găseşti publicul adecvat, alteori filmele îşi găsesc fanii după ani buni de la lansare.

Trailer VHS Massacre Too:

Formulează-mi sumar opinia ta asupra cauzelor declinului cinematografiei independente de nişă. 

În ziua de azi, pentru foarte mulţi oameni filmele există doar dacă se găsesc pe vreuna din platformele de streaming. Puţinele filme care mai au ceva viaţă pe suport fizic (DVD, Blu-Ray) sunt cele care sunt deja ‘cult classics’ şi care sunt remasterizate şi relansate cu elemente noi. Nu mai există acum camerele dedicate colecţiilor de filme sau muzică, aşa cum erau odată. Un film ca VHS Massacre Too ajunge foarte greu la public în ziua de azi pentru că distribuitorii nu mai oferă filmele mai mici la festivalurile şi târgurile de film. Ei văd că banii se fac acum din vânzările către plaformele de streaming şi nu mai investesc în filmele Indie care nu le-ar aduce decât câţiva dolari pe lună din streaming pe Amazon Prime, de exemplu. Filmele Indie îşi recuperează banii investiţi în producţie in 5-10 ani iar distribuitorii nu vor să se mai încarce cu ele, ei vor banii pe loc. Nu mai au nevoie să îşi umple catalogul cu multe titluri, acum caută mai puţine filme cu priză la public, care să aibă multe vizionări într-un timp scurt. N-au nevoie de filme independente care ar face cam 10 vizionări pe lună dar asta constant, timp de mulţi ani. În ziua de azi totul trebuie să se petreacă instant şi distribuitorii nu mai caută filmele Indie cu bătaie lungă.

Film Clips – Axe to Grind, Nightmare Box:

Având şi o experienţă serioasă ca producătoare, cât de important e însă ca un cineast independent să fie capabil să îşi producă propriile filme? 

Este foarte important pentru un cineast să cunoască toate etapele realizării unui film şi toate aspectele legate de producţie, bugete etc. Dacă nu le cunoaşte îi va fi foarte greu. La nevoie trebuie să fii în stare să le faci pe toate. Trebuie să ştii cum să îţi vinzi filmul şi cum să rezolvi orice problemă îţi iese in cale. E o vorbă veche, dar foarte adevărată.

Presupun că perspectiva şi obiectivele tale profesionale s-au schimbat pe măsura trecerii timpului. Ce îţi propui în etapa actuală a existenţei faţă de acum, să zicem, 20-30 de ani?

Acum 20-30 de ani nu vroiam decât să creez cele mai bune personaje de film. Şi acum vreau asta, dar acum sunt implicată foarte mult şi în scenarii, ceea ce nu m-am gândit de la început că voi face. Am scris multe articole pentru diverse reviste, îmi place să scriu, dar lucrul la autobiografia mea mi-a schimbat mult felul de a aborda procesul creativ. Consider că noi ca artişti trebuie să evoluăm şi să ne pliem pe oportunităţile care ne ies în cale. Dacă nu facem asta, vine inevitabil o vreme când nu mai găsim nimic de făcut. E foarte important şi să îţi creezi propriile proiecte. Acum 30 de ani nu puteam decât să mă alatur proiectelor altora, acum însă le am pe ale mele, ceea ce înseamnă mai multă muncă pentru mine dar infinit mai multe satisfacţii.

Dar ce te-a determinat totuşi să te hazardezi în afara spaţiului în care te bucurai deja de notorietate, actoria, şi să debutezi ca regizoare în 2016 cu Model Hunger?

Mă simţeam foarte bine în zona mea de confort. Subiectul şi mesajul filmului m-au captivat, şi de asemenea m-am înconjurat de oameni în care am avut încredere. Am lucrat cu foarte mulţi oameni la acest proiect şi doar un număr mic din ei m-au dezamăgit, aşa că per total a fost o experienţă pozitivă. Mi-a plăcut lucrul cu actorii şi mi-a plăcut şi partea de scenografie, elementele de detaliu ale decorului etc. Îmi place să urmăresc totul în detaliu. Am reuşit să transpun în film multe din conceptele pe care le-am dorit. Prioritatea mea a fost să scot din actori tot ce era mai bun, să-i fac să fie mândri că au jucat în filmul meu, şi cred că am reuşit. Am vrut ca filmul să fie plăcut dar să aibă şi mesaj, şi cred că mi-a ieşit şi asta! Poate ar fi putut fi obţinută o calitate mai bună dar pentru mine filmul a însemnat o mare ocazie de a învăţa, aşa că sunt mulţumită de rezultat.

Trailer Model Hunger:

Vorbeşte-mi de stadiul în care se află Torment Road, al doilea tău film ca realizatoare. Vei ajunge să îl concretizezi?

Producţia la Torment Road s-a oprit până termin de scris cartea şi trece pandemia. Sper să filmăm în toamna lui 2021. Vom filma doar când suntem în siguranţă, nu ne grăbim, nu îmi pun echipa în pericol, aştept până se îmbunătăţeşte situatia. Între timp vreau să-mi termin cartea, să mai rescriu scenariul dacă e nevoie, şi să reîncep să strâng bani pentru producţie în primăvară.

Din raţiuni întemeiate, asistăm în ultimii ani la o resurgenţă a feminismului. În cazul femeilor active pe scena Indie Horror, acestea au beneficiat de mai multe oportunităţi să realizeze ceva notabil decât cele din mainstream

Nu ştiu cum stau lucrurile în mainstream pentru că nu e locul meu acolo, dar în zona indie există o puternică susţinere pentru femei în toate rolurile procesului de producţie. Cred că încă mai sunt obstacole de trecut pentru că femeile nu trebuie doar să se lupte pentru job-urile pe care le făceau de obicei bărbaţii, lupta lor este mult mai grea pentru că industria filmului atrage oameni talentaţi dar şi oameni care nu-şi doresc decât celebritate, femei şi bărbaţi deopotrivă. Una peste alta, lucrurile se îndreaptă în direcţia bună. Am fost în juriu la mai multe festivaluri în ultima vreme şi pot să spun că majoritatea filmelor înscrise în competiţii sunt regizate sau produse de femei. Ăsta e un lucru încurajator şi înseamnă că femeile răzbat şi îşi creează oportunităţi, acum mai mult ca oricând!

Am ajuns să trăim într-o lume... Horror. De ce îţi este frică cel mai mult şi cum lupţi împotriva neliniştilor tale?

Cred că societatea noastră este deja divizată, nu-mi place deloc faptul că suntem atât de ostili şi de plini de ură faţă de “ceilalţi”. Suntem toţi la fel. Cred că manipularea din social media are un rol foarte mare în întreţinerea acestei schisme. Sunt două maşinării care trag oamenii în direcţii opuse, şi pare că cineva are punctul de vedere corect iar toţi ceilalţi sunt de partea greşită. E foarte periculoasă situaţia aceasta, inclusiv pentru film! Dacă ai cumva o părere politică diferită de cea a majorităţii atunci eşti în pericol să fii ‘anulat’ şi arta ta să nu mai aibă nicio valoare. Pe vremuri era totul mai uşor, când părerile politice ale oricui erau personale. Mi-e teamă că lucrurile vor degenera şi mai mult şi sper să nu ajungem să ne omorâm unii pe alţii din ură faţă de noi înşine. Avem nevoie mai mult ca oricând ca artiştii, arta, să îşi ia un răgaz şi să contemple lumea. Eu mă uit la filme ca să mă simt mai bine şi să uit de realitatea intensă în care trăim. Arta a fost dintotdeauna un medicament. Creaţia sau contemplarea artei – alină sufletul.

Datorită online-ului, cultul celebrităţii a căpătat o dimensiune nouă în spaţiul virtual dar ştiu că tu, în tinereţe, nu erai o mare fană a Internetului. Cum mai stau lucrurile actualmente? 

Cred că e foarte bine să fii în legătură cu publicul tău! Internetul ajută în multe feluri oamenii să devină prieteni şi să se cunoască între ei. Cred că un artist nu trebuie să se lase înghiţit de social media. Timpul petrecut pe diversele reţele ar fi mai bine folosit pentru creaţie. Ştiu că trebuie să fim prezenţi pe reţelele acestea ca să interacţionăm cu publicul şi să arătăm că existăm, dar ar trebui să existe o limită. Arta adevărată se face cu multă muncă iar timpul pe care ţi-l răpeşte social media este incredibil de mult, dacă nu controlezi asta.

Debbie, în doar câteva cuvinte, cum arată viitorul tău?

Viitorul pentru mine înseamnă cartea pe care o scriu - From the Underbelly to the Underground,  filmul Torment Road, podcastul meu – Obscurities. Plus alte lucruri pe care încă nu le-am imaginat şi creat!

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter