VIDEODOME | LA MIGLIORE OFFERTA a.k.a. THE BEST OFFER (2013, r: Giuseppe Tornatore)

Încep prin a mărturisi că nu sunt un admirator necondiţionat al temelor şi subiectelor abordate de Giuseppe Tornatore în filmele sale, mai ales datorită faptului că lasă prea des (pentru gustul meu) să transpară că acestea sunt în mare parte un suport pentru reflecţiile sinelui. Rămân fără discuţie un adept al subiectivismului în actul creativ dar mă deranjează deseori impresia amară că o peliculă, pierzându-şi balansul, a fost terminată în esenţă ca şedinţă de psihanaliză pentru cineastul semnatar pe generic şi nu ca un produs artistic destinat spectatorului din sala de cinema. Asta nu înseamnă că nu recunosc/respect talentul imens al lui Tornatore, coroborat cu vitejia sa aproape inconştientă de a înota împotriva curentului consumerist şi de a propune teme ce ţin de spiritualitatea şi sociocultura noastră de substanţă.

Giuseppe Tornatore
(foto ©  Francesco Ridolfi)

Din această perspectivă, “La migliore offerta” poate fi eventual privită ca şi continuare a unei serii, materializată involuntar (sau, poate, nu) pe parcursul multor ani într-un omagiu de o rară sensibilitate adus culturii în ansamblul său (atenţie, scenariile îi aparţin tot lui Tornatore): “Cinema Paradiso”-1988 (film), “Una pura formalità”-1994 (literatură), “The Legend of 1900” a.k.a. “La leggenda del pianista sull’oceano”-1998 (muzică), “La migliore offerta”-2013 (pictură). Dincolo de valenţele propriuzise ale produsului cinematografic, demersul trebuie apreciat şi prin prisma faptului că tematica continuă să fie evitată cu grijă de Hollywood, o fabrică Pop(ulară) gestionată de experţi conştienţi de nivelul scăzut de cultură al plătitorilor de bilete, neinteresaţi să afle că Mona Lisa nu a fost desenată de cineva de la Ikea şi că de “Regele Leu” nu se pomeneşte în Biblie.

Industria americană de film oferă doar şanse sporadice - însă de obicei sortite eşecului sau îngheţării voite în mediocritate -, aproape exclusiv în baza notorietăţii numelor ce apar pe afiş... vezi flop-ul monumental al fraţilor Coen din 2012, “Gambit”, cel cu Colin Firth şi Cameron Diaz, inutilul remake la “The Thomas Crown Affair”-1999 cu Pierce Brosnan, rateul “The Book Thief”-2013 ce a dus în derizoriu muzica lui John Williams sau ceva mai acceptabilul “The Da Vinci Code”-2006 după bestseller-ul lui Dan Brown.

În realitate, tot europenii sunt cei care persistă uşor masochist în ultimii ani în această nişă ne-aducătoare de profituri spectaculoase, fie că ne gândim la spaniolul Álex de la Iglesia (“The Oxford Murders”-2008) sau la veteranul danez Bille August (“Night Train to Lisbon”-2013). Revenind la subiectivism şi idiosincrazii apropo de cele patru filme ale lui Tornatore (“auteurist” incontestabil, regizorul-autor... dacă este să ne raportăm la termenul inventat de Truffaut în anii ‘50), acestea au un numitor comun, personajul masculin trecut de vârsta a doua... personalităţi extrem de diferite care, în conjuncturi favorabile sau care forţează introspecţia, îşi trec în revistă viaţa de însingurat prin prisma creaţiei culturale asociate cu propria carieră/traiectorie. Dacă în proiecţionistul a cărui realitate se defineşte prin intermediul peliculelor din cabină îl redescoperim în “Nuovo Cinema Paradiso” pe formidabilul actor Philippe Noiret, în “Una pura formalità” avem un scriitor în pană de inspiraţie devenit amnezic (Gérard Depardieu) în care poliţistul-fan este cel care citează din textele tipărite, iar în “1900” muzicianul recluziv (Tim Roth) ne este arătat în anii ’40 la sfârşitul WWII, în “La migliore oferta” subiectul, Virgil Oldman (Geoffrey Rush – “Shine”, “Shakespeare in Love”, “Pirates of the Caribbean”) este un colecţionar de artă excentric şi plin de fobii.

Pasionat de reprezentarea chipurilor de femei în artă, are în colecţia secretă achiziţionată la preţuri mult subevaluate cu ajutorul complicelui său Billy Whistler (Donald Sutherland – “Don’t Look Now”, “MASH”) zeci şi zeci de portrete a căror simplă contemplare îi conferă liniştea şi pacea interioară. Să nu credeţi că exagerez şi, de asemenea, pentru a sublinia obsesia protagonistului nostru, la o simplă baleiere a camerei de filmare pe zidurile ‘seifului’ său am remarcat fără efort “Venus la oglindă” (Velázquez), “Felicitas Tucher” (Albrecht Dürer), “Magdalena” lui Correggio, “Violante” (Tiziano), “Regina Henrietta” (Anthony van Dyck), “Femeia în albastru” a lui Gainsborough, “Salome” (Lucas Cranach cel Bătrân), “Doamna Ayman” a lui Ingres, un portret ce pare realizat de Edgar Degas, apoi “Soţia lui Juan Augustin Ceán Bermúdez” a lui Goya, printre multe, multe altele... gusturile colecţionarului sunt, incontestabil, rafinate.

Din raţiuni care ni se vor releva pe parcurs doar ca fragmente disparate dintr-un puzzle, excentricul Virgil Oldman, altfel un personaj de succes în societatea şi civilizaţia contemporană (autoritate în lumea artei, licitator recunoscut internaţional, conducător autocratic al unei organizaţii influente de experţi culturali), trăieşte în realitate detaşat şi izolat de aceasta îndărătul unei armuri de fobii şi de superstiţii (sub scuza igienei, poartă în permanenţă mănuşi, inclusiv la restaurant, respinge formele de comunicare tehnologice moderne, de ziua sa se obligă să accepte doar primul apel telefonic, ş.a.m.d.), aparentă dihotomie al cărei numitor comun se reduce la un singur cuvânt: femeia. Rush conturează cu mare fineţe portretul bărbatului care se apropie de senectute după o existenţă calificabilă din exterior ca una plină de satisfacţii dar constant erodată în profunzime de frica viscerală provocată de apropierea de femei, frică neînsoţită însă de aversiune sau dispreţ faţă de acestea.

Ambiguitatea se menţine pe parcursul întregii naraţiuni în ceea ce priveşte dilema dacă Oldman este un tarat psihic sau un idealist visător, un asocial cu probleme fiziologice sau un lunatic obsedat de eternul feminin. Nu are o problemă cu interacţiunea socială dacă aceasta rămâne redusă la minim însă petrece ore în şir privind portretele imobile şi ‘necomunicative’ de pe pereţi. Pentru el, ‘adevărul’ şi ‘falsul’ din lumea reală sunt înlocuite de ‘autentic’ şi ‘contrafăcut’ în cea a artei. Convingere crunt demolată până la final (adevăr ≠ autentic, fals ≠ contrafăcut), având ca port-drapel simbolic... tehnologia istorică, mai exact un automaton (acesta, fiind programat, nu poate spune decât o singură versiune a unui singur adevăr... “acting of one’s will”), restaurat de wunderkind-ul în ale ingineriei Robert (Jim Sturgess – “Across the Universe”, “Cloud Atlas”), presupus a fi fost proiectat de către legendarul Jacques de Vaucanson (1709-1782), a cărei întreagă serie de inovaţii şi creaţii mecanice a fost distrusă în timpul Revoluţiei Franceze.

Virgil Oldman (‘Bătrânul’) păşeşte peste frontiera dintre fantasticul tărâm al artei şi cel al cinismului înnegurat al realităţii urbane datorită unei femei în carne şi oase dar, totodată, invizibilă, care îi alimentează imaginaţia, o tânără moştenitoare bogată, Claire Ibbetson (Sylvia Hoeks - “Blade Runner 2049”, “The Girl in the Spider’s Web”), suferind de o formă extremă de agorafobie care, de foarte mulţi ani, refuză să fie văzută şi să intre în contact direct cu semenii ei. ‘Eternul’ feminin transformat în ‘misterul’ feminin palpabil se dovedeşte o provocare iraţională irezistibilă pentru cunoscătorul rafinat care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă descoperirii acestuia în spatele straturilor de pământ sau lemn sub care se ascund picturi vechi de sute de ani.

 Judecând consistenţa plot-ului (asupra căruia nu voi insista), “La migliore offerta”, disponibil pe Netflix, ar fi putut eşua cu seninătate în categoria Heist-Movie-urilor de duzină însă mecanismele narative şi estetice pe care le utilizează Tornatore pentru a “picta” relaţia dintre Virgil şi Claire au, ca de obicei în cazul acestui cineast, capacitatea de a solicita şi de a obţine un răspuns emoţional din partea spectatorului ce ajunge să fie implicat visceral într-o poveste care, la un moment dat, nici nu mai are nevoie de un final neapărat dramatic. În acest sens aş vrea să îl citez pe William Hope din studiul său “Giuseppe Tornatore: Emotion, Recognition, Cinema”, publicat în 2006: “The uniqueness of Tornatore’s work resides in the way his films induce powerful affective reactions within viewers while a second, markedly more cerebral level of engagement is simultaneously elicited, an intellectual form of viewer participation which invites reflection on issues ranging from the fate of individuals in the postmodern societies of the late twentieth century, to the implications of the unrestricted voyeurism that has already become an engrained characteristic of early twenty-first century culture. In turn, the spectator’s cognizance of these issues conflates with the affective impact of the diegetic action, rather than reducing it, to produce a viewing experience that simultaneously engages and elicits both emotional and intellectual responses.”.

Geoffrey Rush & Giuseppe Tornatore

Nu simt nevoia să mai completez textul decât cu o singură consideraţiune: axonii fiecărui spectator vor continua să vibreze şi să transmită semnale neliniştitoare mult timp după încheierea genericului de final datorită muzicii genialului Ennio Morricone. În opinia mea este una dintre cele mai valoroase coloane sonore create post-2000, obligatoriu de avut, separat, pe CD sau macar in playlist-ul din laptop. Altfel? Viaţa bate filmul, filmul bate arta, arta bate viaţa?... De văzut! Concluzie personală: “La migliore offerta” este un film dichisit, misterios şi somptuos în care întrebările valorează mai mult decât răspunsurile ori de câte ori l-aţi revedea. Excepţional! 

Text de IOAN BIG

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter