Cozonacul românesc vs. deserturile japoneze

Cu toții știm ce este un cozonac. Știm cum arată, ce gust are și în cadrul căror sărbători se mănâncă. Pe mesele festive este nelipsit, dar acum că petrecerile au trecut, mulți simt nevoia de deserturi noi, mai exotice chiar.

Nu este un secret faptul că bucătăria japoneză are o tradiție pentru deserturi simple, frumos asamblate și chiar ușor de realizat în bucătăria oricui. Acest sentiment de frumos indus de simplitatea realizării unui preparat japonez vine dintr-o convingere a acestora care se referă la faptul că omul mănâncă și cu ochii, nu doar cu gura, prin urmare nu doar gustul este acela care trebuie să impresioneze.

Dacă te afli în categoria oamenilor cărora le place să experimenteze mâncăruri noi și interesante, în continuare voi prezenta trei dintre cele mai populare deserturi japoneze care se găsesc atât în regim de Street Food, cât și la cofetării și magazine ce s-au specializat doar pe acel preparat.

Voi începe cu MOCHI deoarece acest preparat poate fi găsit în diverse magazine din România, dar și realizat acasă, dacă sunt procurate ingredientele necesare. Mochi se prepară din mochigome (un tip de orez mai lipicios), apă, zahăr și amidon de porumb. Toate aceste ingrediente formează o pastă ce urmează a fi ulterior umplută. Textura acestui preparat este  ușor gumoasă și moale, acesta neavând un corespondent din gama deserturilor tradiționale românești cu care să îl pot asocia.

Mochi poate fi consumat pe parcursul întregului an, însă este comercializat cu precădere în perioada Anului Nou Japonez. Există de asemenea o ceremonie tradițională de preparare a mochi ce se numește „Mochitsuki”. Cea mai populară umplutură pentru mochi este pasta de fasole roșie, însă există și alte arome tradiționale precum: scorțișoară sau căpșuni. Printre aromele moderne se regăsesc ciocolata, mango, ceaiul verde, cafeaua, chiar și înghețata de diverse sortimente.

Un alt preparat care este înrudit cu mochi este DANGO. Acest desert este preparat cu făină de orez și nu are umplutură. Cu câteva excepții, dango nu are o anumită aromă, aceasta fiind dată de sosurile și topingurile ce o însoțesc. Dango se servesc în formă sferică, pe un băț de bambus ascuțit, de obicei în număr de patru, și pot fi mâncate pe parcursul întregului an. Acest desert este adesea prezent în filmele și animațiile japoneze alături de alte preparate sărate precum: takoyaki, yakisoba sau onigiri.

Ultimul dulce japonez pe care îl voi prezenta este TAIYAKI. Aceasta este o prăjitură japoneză în formă de doradă roșie (în japoneză Tai), de unde și numele. Cea mai comună umplutură este cea de pastă de fasole azuki îndulcită (acest tip de fasole este recunoscut pentru boabele micuțe și est cultivat pe teritoriul Asiei de Est), iar alte umpluturi populare sunt: ciocolata, cartoful dulce, brânza și crema din ouă și lapte. Taiyaki este făcută dintr-un aluat asemănător cu cel de clătite. Acesta este pus în formele specifice. Peste una dintre forme se pune umplutura, urmând ca cealaltă parte din pește să fie formată prin închiderea ustensilei ce ajută la modelarea formei.

Popularitatea acestui desert a început în anul 1909 cu ajutorul unei strategii de marketing foarte bună. Acest desert era deja popular în Japonia, însă fondatorul unui magazin numit: Naniwaya Souhonten, Seijiro Kobe, a decis să fabrice această prăjitură în formă de doradă roșie, un pește foarte scump în Japonia la acea vreme, asociind acest produs cu cele din gama de lux și atrăgând astfel mai mulți clienți.

De asemenea, există și varianta în miniatură a acestui preparat. Acesta poartă numele de kingyoyaki (traducerea ad litteram este peștișor auriu copt) și este, de obicei, vândut în număr de cinci sau zece bucăți. Se pot comanda și pachete de mai mult de zece kingyoyaki, însă acestea sunt cele două opțiuni standard.

O comparație între clasicul cozonac și aceste trei preparate este imposibilă nu pentru că desertul românesc ar câștiga în fața celor japoneze, ci pentru că toate aceste mâncăruri au texturi și gusturi total diferite, iar preferințele diferă de la o persoană la alta.

Toate cele trei preparate japoneze sunt ușor de gătit, partea mai dificilă fiind reprezentată de procurarea ingredientelor necesare. Acestea setează un nou standard în ceea ce privește realizarea prăjiturilor deoarece ingredientele cheie ce stau la baza acestor deserturi, făina de orez și pasta din fasole roșie, sunt atipice pentru clasicele dulciuri românești ce au la bază făina de grâu, zahărul, nucile sau brânza dulce.

Text de IULIANA CIOCÎRLAN

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter