PREMIERĂ | "Traducătorii", filmul unui jaf cultural de milioane

Izolați într-un buncăr de lux, fără absolut niciun contact cu exteriorul, cei mai buni nouă traducători din tot atâtea ţări sunt angajați pentru a lucra simultan la ultima parte a unei trilogii de mare succes internațional în vederea lansării simultane a acesteia la scară globală. Atunci când primele pagini ale manuscrisului ultrasecret sunt publicate pe internet și un hacker misterios anunță că dezvăluie și restul poveștii dacă nu i se plătește o sumă colosală, pentru cei nouă traducători deveniţi suspecţi experiența se transformă într-un coșmar datorită editorului disperat de perspectiva falimentului.

Astfel poate fi rezumată premisa filmului Traducătorii/ Les traducteurs, thriller francez ieşit din comun ce are premiera în câteva dintre cinematografele din România funcționale în această perioadă, începând cu 5 februarie.

Trailer:

A intra în detaliile poveştii inspirate din fapte reale dar care aminteşte de Agatha Christie prin misterul ce înconjoară o „crimă perfectă” ar însemna ruinarea plăcerii de a încerca să identificaţi vinovatul printre Traducători, aşa că ne vom concentra pe distribuția excepțională prin talent şi eclectism, văzută chiar din perspectiva realizatorului filmului, regizorul si co-scenaristul RÉGIS ROINSARD, autor al originalului Rom-Com Populaire (nominalizat în 2013 la 5 premii César), de la care am obţinut câteva declaraţii în exclusivitate pentru România.

Populaire, primul dumneavoastră film, a avut premiera în 2012. Ce v-a determinat să reveniţi după atâta vreme pe platourile de filmare?

RR: Din cei şapte ani care s-au scurs, o parte i-am petrecut călătorind împreună cu filmul meu, Populaire, ca să cunosc oameni din întreaga lume, din Grecia până în Japonia, trecând prin Québec. Am devenit însă interesat după aceea de câteva articole despre cum s-a făcut traducerea cărţii lui Dan Brown, Inferno. 12 traducători din ţări diferite au fost închişi într-un buncăr pentru asta. Ce m-a interpelat şi m-a fascinat a fost necesitatea protejării unui produs cultural ca şi cum ar fi fost vorba de nişte pietre preţioase. Aici mi-a apărut în minte celebra întrebare „Şi dacă...?”, specifică naşterii oricărei ficţiuni. „Şi dacă o carte ar fi furată, piratată, în ciuda tuturor măsurilor de precauţie luate? Dacă s-a cere o răscumpărare pentru a nu fi publicată pe Net?” Îmi aveam subiectul! Provocarea cinematografică a fost să transpun cinematografic acest furt virtual. M-am apucat de lucru cu Daniel Presley – care îmi fusese partener la Populaire – şi foarte repede ni s-a alăturat şi Romain Compingt dar a durat ceva vreme ca să terminăm de scris acest thriller în formă de puzzle fiindcă schimbarea oricărui element genera schimbări la nivelul întregii structuri narative şi totul s-ar fi putut prăbuşi imediat. Mai ales că, în pofida punerii în schemă al acestui mecanism precis, nu trebuia să uităm de personaje... iar aici mi-au folosit numeroasele mele călătorii în străinătate: să construiesc personaje care să nu fie arhetipuri, care să fie ancorate în realitate.

Spectacolul cinematografic este asigurat de un ansamblu internaţional de actori. Cum aţi obţinut echilibrul între personaje şi interpreţii acestora?

RR: Nu scriu niciodată având în minte doar un singur actor pentru că mi-e teamă de frustrările care ar putea eventual apare mai târziu. Lambert Wilson s-a impus fiindcă are clasa pe care mulţi îşi imaginează că ar trebui să caracterizeze un editor parizian. Cu dubla-i cultură anglosaxonă, posedă sofisticarea personajelor negative memorabile de tipul celor din filmele cu James Bond. Iubeşte metamorfoza.

Dincolo de prestaţia sa în Quantum of Solace [‚James Bond’-ul din 2008 – n.r.], Olga Kurylenko m-a impresionat în L’annulaire, filmul Dianei Bertrand [din 2005], pentru ca, după aceea, să o redescopăr în serialul Magic City. Dincolo de plastica ei şi de trecutul de manechin, este o actriţă foarte puternică şi reuşeşte să facă să existe ceva febril în interpretările ei.

Restul casting-ului s-a întins pe durata unui an întreg deoarece a trebuit să găsim actori străini care să vorbească franceza. Riccardo Scamarcio e un actor francofil şi mi-a plăcut mult cum a jucat în John Wick 2 al lui Chad Stahelski. El nu jucase niciodată un rol comic şi s-a ataşat cu mult entuziasm de rol, înţelegând din prima grotescul personajului său. A fost capabil să îl facă mai amuzant chiar decât l-am conceput eu.

Sidse Babett Knudsen, prin serialul Borgen, Inferno sau filmul lui Emmanuelle Bercot, La fille de Brest, s-a impus deopotrivă în cinematografia mondială şi în peisajul nostru francez şi iubesc francheţea privirii sale, statura ei. De altfel, am descoperit că debutase în teatru în Franţa. O abordasem iniţial pentru un alt rol, cel jucat acum de nemţoaica Anna Maria Sturm care, în prima fază, era un bărbat. Şi când a hotărât să se implice în proiect, Sidse mi-a spus că preferă să joace acel rol de bărbat. Pentru ea, propunerea ar fi fost mai interesantă dacă ar fi fost interpretat de o femeie. M-am apucat atunci să recitesc secvenţele gândindu-mă la Sidse şi avea dreptate, ar fi putut duce lucrurile într-un alt plan.

Pe Eduardo Noriega l-am ales pentru că mi-l aminteam din primele filme ale lui Alejandro Amenábar şi cred că a avut de suferit încă din tinereţe datorită fizicului său de băiat frumuşel. I-am cerut să dea nişte probe şi a investit atât de mult în rol încât m-a convins.

În ce-l priveşte pe Frédéric Chau, am văzut o mulţime de actori de origine asiatică şi... nimic. Nu mergeau. Directoarea mea de casting e cea l-a adus în discuţie pe Frédéric, a cărui activitate mi-era nefamiliară dar, până la sfarşit, am ajuns să îl consider mai presus decât mulţi alţii. Frédéric s-a transformat pe parcursul filmului. Există acum o recunoştinţă reciprocă între noi.

Nu văzusem serialul The End of the F***ing World când l-am ales pe Alex Lawther, care a fost tot o propunere a directoarei de casting. I-am vizionat proba şi am înnebunit. Are o maturitate incredibilă pentru vârsta lui. Mi-a devenit ca un frate mai mic şi mi-ar place nespus să am posibilitatea să scriu din nou ceva pentru el.

Anna Maria Sturm vine din televiziune şi teatru. Este mai puţin cunoscută publicului francez dar în scenele cele mai aspre, implicarea sa emoţională a fost atât de puternică pe platou încât i-a antrenat în siajul ei pe toţi ceilalţi actori.

La fel şi Manolis Mavromatakis, actor de teatru pe care l-am remarcat datorită unei selftape foarte reuşite. L-am convins să vină la Paris ca să lucrăm împreună dar când a ajuns am înţeles că nu vorbea o boabă de franceză şi pentru demo se lăsase ajutat de sora lui, profesoară de franceză, lucrând după ureche. A fost un risc asumat din partea mea dar el s-a apucat hotărât de aprofundat franceza iar umorul său, munca depusă şi personalitatea lui m-au făcut să uit repede de problema pe care o prezenta limba. Până în punctul în care, fiind cel mai în vârstă dintre actori, a devenit „tăticul” de pe platou.

 

Pentru rolul jucat de Maria Leite, îmi imaginam că va fi mai simplu să găsesc o actriţă portugheză în Franţa ori una care să vorbească franceza în Portugalia dar asta s-a dovedit a fi mai complicat decât mă aşteptam. Apoi, în timpul casting-ului m-am intersectat cu o femeie rasă în cap şi atunci m-am gândit că acea caracteristică fizică ar putea contribui la definirea personalităţii personajului, aşa că i-am propus Mariei. Care a acceptat imediat să îşi sacrifice părul fiindcă este o bătăioasă, un pic rebelă şi are în ea mult din natura personajului Telma.

Apoi, când am văzut-o pe Sara Giraudeau la casting, aceasta încă nu primise premiul César [s-a întâmplat în 2018, pentru rolul din Petit paysan – n.r.] dar avea deja ştiinţa jocului, era foarte inventivă. Îmi place mult să o văd jucând. Pentru mine ea este cea care dă acel „ceva” special filmului. Insuflă ironia şi distanţarea de care filmul avea nevoie.

Cu o poveste inspirată din fapte reale și o distribuție remarcabilă, Traducătorii/ Les traducteurs, un thriller franțuzesc plin de suspans și empatie, regizat de Régis Roinsard și distribuit de Independența Film, va avea premiera în câteva dintre cinematografele din România funcționale în această perioadă începând cu 5 februarie.

  • Recomandare de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter

Interview Régis Roinsard & Photo Les Traducteurs – Courtesy of Independenţa Film