CLIN D’OEIL: LUCIAN IONESCU | Tango cu un membru al familiei Addams

Premiat de către UNITER în 2020 pentru interpretarea personajului Gomez din Familia Addams, antologicul Musical pus în scenă de Răzvan Mazilu la Teatrul Excelsior, Lucian Ionescu și-a început noul an pe scena de la Teatrelli cu repetiţiile finale la Maria de Buenos Aires, noul spectacol marca ‚Mazilu’, al cărui premieră va avea loc pe 17 februarie. Cooptarea în distribuţia operetei-tango compusă de Piazzolla a tânărului actor din trupa Teatrului de Comedie (vezi, de exemplu, rolurile sale din Mult zgomot pentru nimic sau Nunta lui Krecinski) nu este surprinzătoare dată fiind consistenta sa colaborare cu faimosul regizor și coregraf, cel care i-a pus impecabil în valoare versatilitatea performativă de-a lungul timpului în montări remarcabile precum West Side Story, Sunetul Muzicii, Familia Addams, și, nu în ultimul rând, We Will Rock You, Musical-ul bazat pe repertoriul Queen care i-a crescut exploziv popularitatea în toată ţara. Am fost curioși să aflăm zilele astea cât i-a fost de ușor lui Lucian Ionescu să îl facă pe asocialul și stângaciul Gomez Addams să plutească pe scenă cu graţie în ritmuri de tango argentinian.

1) Maria de Buenos Aires_repetitie credit foto - Andrei Gindac

Lucian Ionescu şi Ana Bianca Popescu în Maria de Buenos Aires (Foto: Andrei Gîndac)

 

Cu Ana Bianca Popescu şi Gheorghe Visu formezi trioul performativ pe care Răzvan Mazilu se bazează în noul său spectacol, Maria de Buenos Aires. Cum ai ajuns să fii cooptat în acest proiect?

Răzvan a început o discuție de principiu acum un an, cam așa, în care a menționat el că ar vrea să facă ceva, poate cu mine și cu Bianca, dar atunci nu știa încă ce... cu toate că, probabil, în capul lui se încropise deja ideea într-un fel. Dar cu noi doar a tatonat atunci. Apoi am mai vorbit peste două luni, „M-am mai gândit. Poate fac Maria de Buenos Aires. În toamnă, e posibil să fac asta și o să discutăm dacă se poate sau dacă nu se poate.”. Dar a venit toată această nebunie [pandemia], n-am mai vorbit... și m-a sunat în octombrie: ”Începem! Hai!”. M-a pescuit din casă, cum ar veni, dar am fost superbucuros, pentru că eu am avut oportunitatea să mai repet câte ceva toamna asta și atunci nu m-a pescuit totuși cu burtă și cu 10 kilograme în plus. A fost o gură de aer bună pentru mine să repet, să mă mișc, să fac...

Faţă de colaborările tale precedente cu Răzvan Mazilu, care a fost provocarea reprezentată de această tango operita al lui Ástor Piazzolla?

În primul rând faptul că joc mai multe personaje. Ăsta este un challenge pentru că toate aceste multe personaje fac parte din același univers și atunci am fost pus în postura de a juca mai multe personaje care trebuie să fie diferite dar, totuși, să aparţină aceleiaşi lumi. Ele nu pot să fie în chei atât de diferite încât să iasă din atmosfera de tango argentinian, din tot misterul ăsta aproape religios creat de tango, trebuie să rămână în stranietatea asta, în dimensiunea asta, în adâncimea asta... asta a fost provocarea principală pe de o parte, căci pe de altă parte a fost chiar tango-ul. N-am dansat niciodată tango şi Răzvan m-a luat efectiv de la la zero. Adică l-a chemat pe Daniel [Măndiţă] să ne învețe, să ne ia cu ‚abc’-ul și a fost pentru mine un șoc... m-am îndrăgostit din prima de dansul ăsta, mi se pare excepțional! Este singurul dans pe care îl știu eu până acum în care se improvizează, care are câteva structuri, câțiva pași, dar în rest e limbajul dintre cei doi parteneri, comunicarea dintre ei, cum reușesc să se îmbine, să comunice și să danseze împreună. Foarte mișto!

2) Lucian Ionescu, Camelia Pintilie - Familia Addams credit foto Vlad Catana

Lucian Ionescu şi Camelia Pintilie în Familia Addams (Foto: Vlad Catana)

 

Maria de Buenos Aires vine după Familia Addams, Musical-ul de la Teatrul Excelsior care ţi-a adus în 2020 Premiul UNITER pentru cel mai bun actor într-un rol principal, cel al lui Gomez Addams. La ce ingrediente ai apelat pentru a construi acest personaj excentric?

A fost un parcurs. M-am gândit mult la ce înseamnă să fii părinte. Mergând mult înapoi în timp, am reflectat asupra părinților mei, ce a însemnat pentru ei să fie părinții mei şi cum i-am privit eu, copilul, pe ei, iar apoi m-am uitat la prieteni cunoscându-le părinții, gândindu-mă ce a însemnat pentru acei părinți să fie părinții copiilor respectivi. Și, cumva, mi-am dat seama că fiecare părinte încearcă să crească acel copil în felul lui, mai mult sau mai puțin, în cazuri fericite mai mult, în cazuri nefericite mai puțin... și m-am gândit, OK, dacă fac o sumă ca să înțeleg ceva, să trag niște concluzii, care ar fi trăsăturile principale care ar face un părinte să fie părintele ăla ideal, ăla de care să zici ”Băi, am un tată super-tare!!!”? Și-am tras niște concluzii: trebuie să aibă simțul umorului, trebuie să îi dea libertate copilului dar trebuie să se vadă că îl iubește și că îl doare că se depărtează copilul de el, trebuie să aibă o relație extraordinară cu mama copilului, copilul să vadă că cei doi se iubesc, să simtă iubirea, iar el trebuie să-și împartă iubirea aia către soția lui și către copiii lui... da, sunt o mulțime de chestii care sună ideal, sunt „foarte ideale” dar și foarte greu de tradus scenic, de transmis scenic. Şi nici nu vroiam să pară, nu știu, prea siropos, să nu fie prea clișeistic, vroiam să fie totuși neconvențional ca să devină interesant.

Cum ai ajuns tu de fapt, cu ani în urmă, în vederile lui Răzvan Mazilu fiindcă întâlnirea s-a produs cand erai extrem de tânăr? Cum te-a „pescuit”, ca să te citez, tocmai pe tine?

Eu știu?! Asta e o întrebare foarte bună. Am fost la un soi de audiție... se anunțase că va fi pentru un workshop de Musical pe care îl va ține Răzvan Mazilu. Eu, cu Bianca Popescu și cu alți colegi de la master și din facultate, am zis ”Hai să mergem! Workshop cu Răzvan Mazilu. De ce nu?”. Nu-l știam, nu-l cunoșteam. Am fost admiși să participăm la workshop și la puţin timp după aia ne-a trântit surpriza: „Se va face un spectacol, West Side Story”. OK. Ne-a luat așa... ca din oală. Și a început munca asiduă. Cred că aici ne-am ‚întâlnit’ eu cu Răzvan, pentru că și mie îmi place foarte mult să fie lucrurile foarte bine repetate și să avem siguranță, și eu, dar și el. Şi el din afară să aibă siguranță și încredere că nu are ce să se întâmple rău, și eu din interior să fiu foarte sigur că știu că dacă se întâmplă un accident îl fluier, că nu am nicio problemă, pentru că sunt foarte sigur pe ce am de făcut. Și aici ne-am întâlnit. Amândourora ne place să muncim foarte mult și să scădem cât se poate de mult riscul. Și el este cel care m-a selectat pentru rolul principal acolo [în West Side Story]...

3) Lucian Ionescu - Familia Addams  credit foto Vlad Catana

Familia Addams (Teatrul Excelsior) Foto: Vlad Catana

 

Cât de mult te „stoarce” Răzvan Mazilu ca performer? Cum reușește să scoată ce-i mai bun din tine?

Părerea mea este că el știe foarte bine, mai ales la cei cu care a colaborat de-a lungul timpului şi pe care a început să îi cunoască, cum să pună problema astfel încât să scoată ce-i mai bun din noi. La mine de exemplu nu funcționează biciul sau chestii de genul ăsta, la mine funcționează să-mi dea... o sămânță. Îmi plantează un arbust mic și mă lasă pe mine să-l îngrijesc după aia. Răzvan a înțeles asta foarte repede, probabil din talentul lui și din tot ceea ce face. Iar mie îmi place enorm asta fiindcă face ca respectivul rol să fie și al meu şi atunci colaborarea devine super pentru că el vine, mai plantează ceva, și mă lasă pe mine să îl cresc... doar îmi mai zice din când în când ”Mai taie un pic din rămurica aia”, ca să fim în metaforă.

Pot presupune totuşi că nu ţi-a fost chiar uşor la început, la West Side Story lucrând cu Răzvan Mazilu şi Judith State, artişti extrem de exigenţi. Cum ai intrat în pielea actorului profesionist care, în afară de a cânta, trebuia să și danseze?

N-a fost primul meu contact și asta m-a ajutat foarte mult. Am mai avut până atunci două, una chiar în facultate unde am avut un modul de Musical și am făcut Chicago și acolo m-am acomodat cu exigențele genului, și apoi primul meu proiect foarte mare de Musical, Romeo și Julieta, la Operetă [în 2009]. Unde, spre deosebire de alte proiecte de Musical în care am fost, am intrat într-o schemă deja făcută. Acolo nu mergea să mai creez eu, adică cream foarte puțin, doar partea interioară a personajului, ca să zic așa, fiindcă tot ce ținea de mișcare, de gest, de acțiune exterioară era deja făcută şi n-aveam voie să fac nimic în plus. Trebuia să intru brici în schema aia și acolo partea de dans era foarte, foarte intensă, adică rolul a fost ofertant dar foarte greu, și vocal și fizic. Pentru mine a fost mai ușor actoricește fiindcă mi-era mai la îndemână, plus că romantismul pe care îl conținea rolul era foarte mult în muzică şi nu trebuia să suplinesc eu foarte mult. A fost greu și de asta am venit atunci [la West Side Story] cumva pregătit, plus că am avut-o întotdeauna în mine disciplina. De când am intrat în facultate mi-am zis că am trei ani să învăț ceva ce voi face apoi tot restul vieții şi nu-mi permit să... fușeresc chestia asta. Și atunci nu am avut probleme cu exigențele și cu disciplina. 

4) West Side Story (Teatrul Odeon)

Lucian Ionescu şi Ana Bianca Popescu în West Side Story (Teatrul Odeon)

 

Nu ai nostalgii după acel Romeo de la Teatrul de Operetă? Din câte îmi amintesc, s-a jucat destul de puțin.

Da, n-am prins foarte multe reprezentații, din păcate. E foarte greu să spun că din proiectul ăla am învățat asta. A fost mai degrabă o acumulare ca un tot, aşa, pe o primă treaptă mare pentru mine, fiindca știi, în general, chestiile se simt la următorul proiect. Adică se întâmplă acest proiect, se consumă perioada de repetiții, se consumă perioada de reprezentații, trece o perioadă de timp, și abia apoi, la următorul proiect, îmi dau seama că parcă am înțeles câte ceva. Dar nu pot să pun punctul pe ce am înțeles, cred că asta face parte din ceea ce noi numim experiența de scenă, experiența de a face un rol, de a juca, de a te întâlni cu publicul. E greu de cuantificat în gradienți.

Ce-mi spui sugerează că distribuirea ta în Romeo şi Julieta a contat mult în creşterea încrederii în tine însuţi ca performer, inclusiv în ceea ce priveşte mişcarea scenică şi, mai ales, muzica.

Pur și simplu nu mi-a venit să cred că am luat audiția aia la Operetă. Cred că acolo a fost declicul. Până atunci, sigur, în facultate, mai avusesem cate un examen în care mai cântam o melodie, dar chestii mici nu ceva profesional, însă faptul că am luat acea audiție a fost o confirmare foarte puternică că nu sunt chiar afon... dacă cei care cântă, care cu asta se ocupă, m-au selectat, ceva trebuie să fie în mine. Sigur că era brut totul și a fost brut, adică uitându-mă în urmă acum nu-mi vine să cred că puteam să cânt chestiile alea, mi se par foarte grele, și dacă mă aud pe mine acum 6-7 ani când am jucat prima oară spectacolul... nu îmi pare că e vocea mea. De atunci a fost un parcurs așa de lung și au fost atât de multe proiecte - mare parte din ele muzicale - care m-au format și care m-au schimbat, mi-au antrenat vocea, încât acum mă uit în urmă și Romeo mi se pare departe, foarte departe. Sunt nostalgic dar e departe de mine, cel de-acum.

Dar înainte de asta ce treabă ai avut tu, absolvent de liceu de informatică, cu muzica?

Niciuna. Am avut o chitară luată de mama de Crăciun prin clasa a IX-a sau a X-a pe care am învățat să o zdrăngănesc singur. Mă aveam un coleg care știa să cânte la chitară și el mi-a arătat câteva chestii și cam asta a fost.

5.) Maria de Buenos Aires_repetitie credit foto - Andrei Gindac

Maria de Buenos Aires (Teatrelli) Foto: Andrei Gîndac

 

Ai ajuns apoi la UNATC. L-ai jucat pe McMurphy în Zbor deasupra unui cuib de cuci într-un spectacol în care Sora Ratched era colega ta Ana Bianca Popescu, actuala parteneră din Maria de Buenos Aires. Cum l-ar interpreta Lucian Ionescu cel de-acum pe McMurphy față de abordarea rolului ca student?

Asta e o întrebare foarte bună. Sincer, m-am mai gândit acum vreo doi ani la spectacolul nostru de licență și la cât eram noi capabili să înțelegem din ce se întâmplă acolo și cu ce ne batem noi... cu ce se bate McMurphy de fapt. Atunci doar îmi imaginam, nu înțelegeam neapărat sau, mai bine zis, înțelegeam doar la un anumit nivel. Acum, cu siguranță, e mai clar un pic dar nu în totalitate şi probabil că în 10 ani o să fie altceva, când voi ajunge chiar la vârsta personajului. Dar acum l-aș face un pic diferit, cred că ar avea altă dimensiune. Mi-ar fi mult mai clar ce făcea ea și ce se întâmpla de fapt acolo, dar și caracterul personajului care e un pic, așa, răzvrătit, conține un soi de lege a junglei combinată cu libertinism frumos de văzut pe scenă dar în realitate periculos. Da, ar fi cu siguranță un alt spectacol și mi-ar plăcea să mă întâlnesc iar cu rolul. Cine știe, poate o să am ocazia.

Vorbește-mi un pic de facultate și de modul în care ați ieșit din ea ca tineri actori, adică tu, Bianca, Oana Pușcatu, Alina Petrică, ş.a.m.d... căci voi ați continuat să vă intersectați deseori pe scenă. E vina conjuncturilor sau este rezultatul amicițiilor din şcoală, extinse apoi și în plan profesional?

Cred că noi, generația noastră, am avut ocazia în facultate să lucrăm foarte mult împreună și să se întâlnim de asemenea foarte mult în afara mediului artistic... adică stăteam de vorbă la cârciuma de lângă facultate sau ne întâlneam la cămin şi glumeam legat de roluri, de chestiile pe care le lucram la facultate, indiferent dacă era cu colegii mei de grupă [de ‚actorie’], la examenele sau la scenele pe care le aveam la grupă, sau la ‚regie’ unde ne întâlneam și cu celelalte grupe. De exemplu, eu am fost coleg de clasă chiar cu Bianca şi cu Oana, cu Vlad Drăgulin şi cu Alex Ștefănescu care, iarăși, e foarte mișto muzical, și ce face și ce scrie. Noi lucram la clasă și după aia ne duceam la cârciumă și dezbăteam ce am lucrat și se legau niște chestii. Și la ‚regie’ la fel. Şi aşa am format un fel de echipă extinsă. De atunci practic, în continuare când ne întâlnim pe scenă noi avem deja un oarecare limbaj comun. Una este să te întâlnești pe scenă cu cineva cu care nu te-ai mai întâlnit niciodată și, sigur, are farmecul ei întâlnirea respectivă - nu spun că e mai rău, spun că e altfel un pic -, și alta e cu cineva cu care te-ai mai întâlnit, cu care comunici deja mult mai rapid. Ne e foarte ușor să ne înțelegem, să jucăm aceeași scenă, da. Asta s-a întâmplat cu generația noastră.

Portret de Adi Bulboacă

Foto: Adi Bulboacă

 

Dar în momentul în care v-ați văzut cu diploma în mână, opțiunile voastre erau reduse, teatrele fiind închise pentru angajări. Cum ai supraviețuit profesional acelor primi ani?

Cred că e foarte important și în facultate și după facultate să joci fiecare chestie, fiecare examen, examenul de licență, de disertație, să îl joci ca și cum este cel mai important spectacol al tău din momentul ăla. Şi se vede când o faci. Eu spun asta uitându-mă la examenele celor mai proaspăt absolvenți, cei care au terminat de după generația mea. Chiar dacă unul are poate un rol mai mic acolo, se vede că îl costă, că îi place, că pune pasiune. Și aia recomandă foarte mult. În afară de asta, am ‚rupt’ audițiile... tot ce era. Când n-aveam altceva de făcut, mă duceam la audiții. Și din nou zic, mă duceam la o audiție cu toată pasiunea de care dispuneam și cu toată bucuria și dorința de a face acel rol, să arăt că sunt pregătit pentru rolul ăla. Nu-l luam, nicio problemă, mergeam la următoarea. Dar da, la început este o lume crudă un pic până când se stabilizează pentru fiecare, adică până când ai 2-3 spectacole pe care le joci, ai o oarecare siguranță că... joci ceva și are ce să te recomande, când devine o carte de vizită spectacolul în care joci.

Care consideri că a fost primul rol în care ţi-ai arătat potențialul real?

E foarte grea întrebarea. Cred că a avut un impact destul de important examenul de licență [Zbor deasupra unui cuib de cuci], în sensul în care să arate că aveam potențial. Mă gândesc că acolo, la examenul ăla, jucându-l de foarte multe ori, au venit foarte mulți acolo, inclusiv profesori, poate și regizori au fost, actori mai mari, care n-or fi zis chiar ”Băi, ce bun e!” dar poate unii or fi zis ”Băi, băiatul ăsta are potențial!”. Și faptul ăsta poate m-a ajutat peste 2, 3 sau 4 ani când am fost la o audiție la regizorul respectiv, care a avut astfel termenul de comparație: eu de atunci şi eu de acum 4 ani. Mă gândesc, nu știu, e o doar supoziție şi nu e o realitate ce zic. 

7) Marienbad (Teatrul Evreiesc de Stat)

8) Marienbad (Teatrul Evreiesc de Stat)

Marienbad (Teatrul Evreiesc de Stat)

 

De exemplu, cum ai ajuns să colaborezi cu Teatrul Evreiesc de Stat? Ai roluri în trei piese din repertoriul curent al TES.

În 2016 sau 2017, nu mai ştiu exact, m-a sunat Andrei Munteanu care mă văzuse în mai multe spectacole de-a lungul timpului, în Îmblânzirea scorpiei, cred că mă văzuse și în West Side Story: ”Lucian, vreau să colaborăm. Te invit la Teatrul Evreiesc să îți arăt despre ce e vorba.”. Şi așa a început colaborarea, direct. Am intrat în proiect [Marienbad de Şalom Aleihem], l-am făcut, și după aia m-a mai luat într-un altul [Luminile ghetoului, scenariul şi regia: Andrei Munteanu]. Apoi a mai apărut încă unul pentru care m-au solicitat. Pentru spectacolul Idiș? [de Peca Ştefan] am dat și un soi de audiție fiindcă și aici a fost un challenge suplimentar legat de limbă. Da, inclusiv la Marienbad cântecele sunt în limba idiș iar Andrei, fiind un vorbitor de idiș, a fost și profesorul meu și mi-a tradus fiecare chestie. Aveam un rând în limba idiș, traducerea mot-a-mot în partea dreaptă și după aia traducerea poetică... adică aveam să înțeleg mot-a-mot ce zic, să fac legătura cu fiecare cuvânt ca să pot să exprim prin limba respectivă ceea ce zic, și după aia ce înseamnă și poetic. Că s-ar putea ca mot-a-mot să însemne, nu știu, ‚oglindă spartă’ și în limba idiș să fie o metaforă, să fie o expresie asta și trebuia să o înțeleg și pe aia. Până la urmă, a vorbi sau a cânta într-o limbă străină se face tot muzical, îi prinzi inflexiunile, îi prinzi melodia. Fiecare limbă are o melodie a ei, o linie care curge și, ascultând-o o perioadă, îi prinzi cântecul și poți să îl redai.

Dar este ceva care te poate speria în momentul în care ataci un rol, ceva care te poate face să îl abordezi cu teamă sau cu reținere?

Nu, n-am avut niciodată vreo frică de chestia asta și asta am lămurit-o lucrând pe dublă distribuție. Cred că aici e lecția care e foarte bine să o învățăm devreme, cel puțin pentru mine a fost foarte bine că am învățat-o devreme. Fiecare face rolul în felul lui şi chiar dacă e același spectacol facem rolurile diferit, clar. Chiar de la spectacolul de licență eu am lucrat pe dublă distribuție... două roluri, făceam cu schimbul. O dată jucam McMurphy, o dată jucam Scanlon, și colegul meu invers. Și era clar că sunt spectacole diferite. Și Bianca era pe dublă distribuție cu o colegă - Anda Tămășanu - care e acum actriță la Oradea, și jucam două două reprezentații diferite, aia în care eram eu McMurphy și aia în care juca colegul meu. Erau complet diferite chiar dacă făceam în mare aceeași mișcare fiindcă aveam o oarecare libertate să mai schimbăm în funcție de caracterul nostru. Al meu era mult mai fâșneț, încerca să găsească soluții, să păcălească, era mai pe personalitatea mea, să zic așa, al lui era mult mai serios, mai întunecat, mai vulcanic, adică era clar altul. Și atunci am înțeles că la fiecare spectacol fiecare o să vină cu partea lui și o să umple rolul cu personalitatea lui, și n-avem cum să ne intersectăm. Dacă amândoi facem tot posibilul ca rolul să iasă bine vor fi două spectacole la fel de interesante prin prisma faptului că sunt două abordări diferite ale acelui rol.

Nunta lui Krecinski (Teatrul de Comedie) Foto Mihnea Irimia

10) Mult zgomot pentru nimic (Teatrul de Comedie) credit foto Adi Bulboaca

Mult zgomot pentru nimic (Teatrul de Comedie) Foto: Adi Bulboacă

 

Apropo de abordarea personală, întrebarea este cât pui din tine într-un rol și cât rămâne din rol în tine după încheierea spectacolului, plecând de la două exemple: Claudio din Mult zgomot pentru nimic și Nelkin din Nunta lui Krecinski, pe care le joci la Teatrul de Comedie.

Sunt foarte bine alese cele două roluri pentru că sunt cumva destul de departe de mine amândouă. Sigur că o parte din mine pun în rol chiar dacă ea este în mare parte înmagazinată în imaginația mea, să zic așa. Sunt foarte multe elemente pe care le pun în rol, pe care noi toţi, ca actori, le punem într-un rol, și care nu fac parte din noi efectiv, ci sunt rod al imaginației noastre: este ca şi cum am fi noi într-o anumită situație într-un univers paralel, într-o altă realitate. Și luăm de acolo și aducem în rol, în scena respectivă, și atunci practic tot ce devine rolul respectiv face parte din mine într-un fel, face parte din creația mea. Dar ce a rămas efectiv, nu știu, e foarte greu de spus. Adică, de exemplu, Claudio, care un avid pentru bani și putere și are această posesivitate, vrea ca lucrurile să fie numai ale lui, să aibă bani, să aibă faimă, chiar soția pe care o are să fie numai a lui, dar totuși banul devine mai important decât soția... adică este o bătălie în el asupra a ce iubește mai mult, posesia banului sau posesia femeii. Ori chestiile astea mie îmi sunt foarte străine în viața mea reală şi pot doar să îmi imaginez cum ar fi cineva în felul ăsta și să pun acolo... dar atât.

O experienţă reală a fost să treci de pe scena de teatru, unde performezi într-un ambient intim în fața unui public mai redus, la Sala Palatului şi miile sale de spectatori. Cum ai trăit prima reprezentaţie cu We Will Rock You? 

Primul impact a fost că nu sunt la un spectacol ci la un concert. Că pentru prima oară stau pe scenă la un concert şi nu la un spectacol. Ăsta a fost primul impact, inclusiv la repetiții, adică am intrat pe scenă, m-am uitat și nu vedeam de la lumini că era un pic întuneric în sală, nu vedeam ultimul rând, ceea ce mi s-a părut... wow! Dacă eu îl văd pe el [spectatorul] atâta şi el o să mă vadă pe mine tot atâta, asta era... am încercat să mă acomodez. La un spectacol de teatru, inclusiv în săli mai măricele, cuprinzi într-un fel sala, cu timpul începi să simți toată sala și s-o iei în brațe, și să transmiți către public. La Sala Palatului a fost un șoc, că e măricică, și a trebuit să încerc să schimb un pic macazul: nu pot să cuprind, pot doar să transmit către... dar pur ş simplu nu puteam să mă setez așa. Atunci, da, m-am simţit ca un concert. Până când intrat publicul în sală și am avut prima reprezentație, și atunci i-am simțit brusc că sunt extraordinar de aproape. A contat probabil foarte mult că sala a fost plină de pasionați de Queen care au venit foarte deschiși: ”Hai, dați-ne ceva să ne bucurăm!”. Și-atunci, cum am urcat pe scenă, brusc i-am simțit că sunt parcă la nu mai mult de 10 metri de mine şi se simțea inclusiv când cântam, pentru că toată lumea știa cântecele, le cânta o dată cu mine. Cel puțin la prima reprezentație a fost un moment în care încep să cânt Bohemian Rhapsody pe gol, fără instrumente, un moment de plutire, în care după ce am cântat un vers jumate am tăcut... cânta toată lumea și momentul era extraordinar. Când auzi 4000 de oameni cântând așa este superb sentimentul.

11) We Will Rock You 1

Lucian Ionescu în We Will Rock You

 

Presupun însă că erai conștient de riscul să se întâmple și invers, cel ca reacția fanilor Queen să fie vehementă dacă îi dezamăgeai...

Am avut undeva în spate chestia asta, da. Mi-a rulat o chestie, un microb, ca să zic așa: „Vezi că ăsta nu e un simplu spectacol de Musical în care lumea a mai auzit melodiile, vezi că aici e cu Freddie, e cu Queen, lumea e foarte pasionată de muzica asta și o să fie foarte chițibușară, dacă faci o greșeluță...”. Dar cred că aici a fost și mâna lui Răzvan [Mazilu] și a scriitorilor, a producătorilor, că nu l-au lăsat la nivel de concert ci au făcut din el un spectacol și atunci, povestea fiind foarte bine spusă și încadrată acolo, cumva melodiile intrau în poveste, făceau parte din poveste și atunci nu aveai pretenția să sune ca la un concert Queen. Aveai mai degrabă pretenția să fie povestea bună, să meargă mai departe, să facă parte melodia din poveste, să nu fie exterioară, și aici cred că am câștigat.

Un alt tip de public la care te-ai expus care nu e tolerant cu greșelile e cel format din copii. Cum a fost să lucrezi cu şi pentru cei mici în Sunetul Muzicii de la Opera Comică pentru Copii?

O, da. Într-adevăr, la copii e cu ‚Da’ sau ‚Nu’. Am mai jucat şi înainte câteva reprezentații doar pentru copii fiindcă am ajutat-o pe sora mea la un moment dat la un proiect. Ea este actriță şi a absolvit Facultatea de teatru de păpuși și marionete și a regizat un spectacol cu Motanul încălțat sau ceva de genul ăsta și l-am jucat într-un festival. E foarte diferit. Atunci am luat contact, ca să zic așa, cu o sală plină de copii. E plăcut, ei au o energie atât de curată și atât de bună încât n-ai cum să dai greș în fața copiilor decât dacă e spectacolul prost, ori nu era cazul. De când intri pe scenă vezi copiii... dacă ești personajul negativ sunt cu „Huo!”, dacă ești personajul pozitiv sunt cu „Hai! Hai!”, dacă e o chestie de iubire cum era la noi se rușinează, adică au fost foarte primitori. Publicul de copii în general este foarte primitor.

În ce rol te regăsești mai mult, în Von Trapp din Sunetul Muzicii sau în Galileo din WWRY?

În Galileo, absolut! La mine trebuie să fie ludic, să fie zăpăcit, să fie nebun, să debordeze de energie. Von Trapp este foarte serios, îl înțeleg, dar nu e pe caracterul meu. Exigența aia, mie, Lucian, ca om, mmm... nu, e prea bățos. 

12) We Will Rock You 1

We Will Rock You (Foto: Petru Ivu)

 

Până la Maria de Buenos Aires, ce ai făcut în această pauză dictată de pandemie ca să nu ‚ruginești’?

Am avut foarte mult de recuperat pentru mine, să zic așa... a fost un timp cu mine însumi pe care nu prea l-am avut niciodată. Slavă Domnului, cred că e o chestie bună că nu l-am avut, că am avut de lucru, m-a ajutat Dumnezeu și am avut în continuu de lucru, iar asta a venit ca o... nu știu dacă i-aș zice vacanță pentru că doar o perioadă a fost vacanță, când am stat, m-am relaxat puternic, m-am odihnit. Cred că trei săptămâni am dormit 11-12 ore în fiecare noapte, adică la modul ăsta a fost puternică relaxarea. Dar după aia am început să citesc - că înainte nu mai eram capabil, exceptând textele, bineînțeles, ce aveam de jucat -, deci am recuperat pe partea asta, am citit foarte multă poezie românească, strict românească, m-am uitat la filme, am apucat să joc mai mult șah fiindcă mie îmi place șahul, am învățat să joc Go, activități de genul ăsta. Cu teatrul... ce să fac mai mult decât câteva chestii online, câteva încercări de lecturi, câteva conferințe? Ce am putut să facem, ce am putut încropi de fapt, că teatrul fără public în față nu e teatru.

Dar nu crezi că există căi în care experiența teatrală să poată fi trăită şi gustată de spectatori și prin intermediul monitorului de computer? 

Răspunsul din capul locului pentru mine este: NU! Ce se întâmplă acum e un soi de ”am făcut pană și ne-am pus o roată de rezervă”. Nu putem să mergem cu roata de rezervă pentru că o să facă pană după 50 de kilometri și ea. O să explodeze! Nu, nu se poate, esența teatrului este contactul direct cu publicul. Asta este esența. Eu, când sunt spectator și mă duc la teatru, am toată povestea în fața ochilor, îl am pe cel care interpretează rolul în fața ochilor, nu este niciun filtru între mine și el, în afară de filtrele pe care mi le pun eu însumi. În rest nu există altceva. Îl văd pe actor trăind, sau nu, respectivul rol. Așa ajunge la mine întregul a ceea ce este rolul ăla. Dacă aș pune între noi un ecran, nu ar mai ajunge întregul. El nu mi s-ar mai arăta în întregime, mi s-ar arăta doar părți din el - sigur, poate părțile bune pentru contextul respectiv -, nu mai este el în întregul său. Ori asta e pentru mine important, să intru și să rezonez într-un fel sau altul cu ce se întâmplă acolo, cu componenta umană a lui, altminteri, ca să zic așa... rezonez cu un monitor.

 

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Foto header: Andrei Gîndac (Maria de Buenos Aires)
  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter