CRISTI MINCULESCU | Prezentul prin ochii unui IRIS          

Proaspăt renăscut din cenușa unei formule care a marcat muzica românească timp de 35 de ani, Cristi Minculescu este conectat la inevitabilele schimbări ale industriei muzicale și rămâne, totodată, de neoprit în activitățile sale artistice. De altfel, de la versurile anti-regim ale Trenului Fară Naș, până la fredonabilele refrene ale baladelor anilor ’90, muzica Iris a însoțit viețile românilor prin frig, comunism, proaspăta democrație și o inevitabilă liberalizare a pieței muzicale. Iată că începutul lui 2021 îl găsește pe Cristi Minculescu alături de vechii săi camarazi din Iris, chitaristul Valter Popa și basistul Doru Borobeică, pregătind un concert aniversar care va avea loc în toamnă, la Sala Palatului.

Într-o industrie aflată într-o continuă schimbare, cozile de la magazinele de discuri s-au transformat în vizualizări pe YouTube, tobele au fost înlocuite de beat-uri computerizate, iar albumele au devenit single-uri. Minculescu recunoaște însă că mesajul Iris a rămas neschimbat, chiar și într-un context social total diferit față de cel din momentul debutului trupei, acum aproape jumătate de secol. Ajuns la recent împlinita vârstă de 62 de ani, artistul rămâne întipărit în mentalul colectiv sub forma starului rock arhetipal, ridicat la rangul de erou al muzicii atât prin circumstanțele politice ale anilor ’80, cât și prin carisma imensă ce transcede regimuri, ideologii și generații. 

Ce activități are omul Cristi Minculescu atunci când nu compune, nu înregistrează și nu se află în turnee? 

Îmi plac lucrurile simple, ne-zgomotoase. Îmi place să citesc, mă uit la televizor, pe Netflix la filme și seriale, la meciuri de fotbal și nu numai, documentare, mă întâlnesc cu prietenii, cu Boro și Valter. Apreciez mai mult acum clipele de liniște, când poți fi doar tu cu tine, cu familia, doar cu prietenii apropiați, decât petrecerile și agitația. 

Piesele lansate în formula IRIS Cristi Minculescu &Valter & Boro au acum parte de input-ul creativ al unei noi generații de producători tineri. De ce această abordare? 

Eu am înțeles faptul că piața muzicală se află într-o continuă evoluție și transformare, așa cum se întâmplă în orice domeniu și cum este și normal până la urmă. Generațiile se schimbă, preocupările lor sunt altele și trebuie să te adaptezi acestor schimbări dacă vrei să fii ancorat în realitate. Nu doar ca artist, ci ca om pur și simplu. Asta încercăm să facem și noi, păstrându-ne în mod evident identitatea, principiile și crezurile. Echipa noastră e formată din tineri, ei ne animă cu prospețimea ideilor, ne provoacă să depășim prejudecăți și ne ajută să ne reinventăm permanent. Suntem foarte plăcut surprinși să observăm că, deși noi venim din generația părinților lor, tinerii de astăzi ne acceptă ca pe unii de-ai lor, din gașcă. 

Să înțeleg că urmărești noile tendințe în materie de muzică pop... 

Industria muzicală suferă transformări, ca orice alt domeniu de altfel, și e firesc să fie așa, pentru că și generațiile se schimbă. Problemele, interesele, preocupările tinerilor de azi sunt altele decât cele pe care le aveam noi și atunci e natural ca și muzica să evolueze într-o altă direcție. Important este să înțelegi acest lucru și să te adaptezi schimbărilor pe cât posibil. Bineînțeles că există artiști talentați în România și acum, care mie îmi plac foarte mult, cu idei inovatoare, inspirați, modele pentru tinerii de azi. În toate vremurile, și atunci când eram eu tânăr, ca și acum, există artiști talentați, dar și persoane care tind spre succes fără a avea însă bazele necesare pentru a-l atinge, în acest domeniu cel puțin. 

Povestește-mi despre Subteran, cea mai recentă piesă lansată în noua formulă. 

Subteran vorbește despre problema reală a izolării omului în spațiul virtual, iar tema este dureros de actuală în contextul timpurilor istorice pe care le trăim cauzate de pandemie. Versurile aparțin unor tineri extrem de talentați, care au compus și piesa Amintiri. Bineînțeles că dacă nu aș fi empatizat atât de bine cu mesajul lor, nu am fi ajuns în punctul în care melodia să fie interpretată de noi și chiar cu mândrie. Ultimele compoziții au fost niște provocări pentru noi, cărora le-am răspuns pozitiv, știind că unii oameni le vor aprecia, iar alții mai puțin, dar acesta este un risc pe care ți-l asumi ca artist din momentul în care decizi sa pătrunzi sau să rămâi în lumea muzicală. Noi credem foarte mult în aceste piese, care reușesc să păstreze aprins focul Iris, dar în același timp aduc și acea adiere a adaptării la prezent și a viitorului, iar versurile “manifest” ne-au caracterizat mereu. Tot timpul am încercat să transmitem un mesaj prin piesele noastre și, de aceea, acesta este un numitor comun atât pentru vechile compoziții, cât și pentru cele noi. 

Ți-ai explicat totuși cum piese precum Trenul Fără Naș, pe versurile regretatului Adrian Păunescu, au trecut de cenzura comunistă? 

Nu știu dacă au trecut cu adevărat de această cenzură. Poate e doar o iluzie. Noi nu am trecut cu adevărat peste cenzura comunistă atâta timp cât am fost interziși de regim, una dintre aceste măsuri fiind luată chiar definitiv la un moment dat. Mă bucur că am avut puterea și principiile necesare pentru a lupta. Da, uneori o luptă inconștientă, dar care a contribuit într-o mică măsură la liberatea pe care o avem azi și sper ca noua generație să procedeze la fel atunci când se va afla în situații similare.

Dar care ar fi fost “planul B” din punct de vedere profesional în contextul interzicerii finale? 

Trupa Iris a fost interzisă pentru câte trei luni în 1980 şi în 1986, iar în 1988, din păcate, a căzut ghilotina interzicerii definitive. Vremurile acelea erau foarte dificile, dar credeam atât de tare în ce făceam, iar inconștiența vârstei și dorința de libertate au contribuit decisiv la încăpățânarea noastră de a nu renunța. Publicul ne-a dat foarte mult curaj și deși mulți alți artiști cedaseră amenințărilor și presiunii, noi am mers înainte până aproape de sacrificiul profesional. La concertul de la Miercurea-Ciuc, care de altfel a pus și capac autorităților, am simțit cât de multă nevoie au oamenii de noi, de mesajul nostru, cât de frustrați erau de sistem dacă au ajuns să dărâme dubele Miliției doar pentru că nu mai aveam voie să ieșim la bis, și toate aceste lucruri ne-au impulsionat.

Trăim cumva un sentiment de deja-vu și acum cu pandemia, în sensul în care din nou, după foarte mulți ani, suntem din nou în imposibilitatea de a ne face meseria, însă într-adevăr motivele sunt cu totul altele. Oricum, nu am avut un plan de rezervă pe atunci. Nici măcar nu ne trecea prin cap că am putea face altceva. Nu exista alternativă. Muzica era meseria noastră, pasiunea noastră, lucrul pe care doream să-l facem pentru restul vieții, deci nu se punea problema să ne apucăm de altceva. Același lucru se întâmplă și acum. Muzica este viața noastră, parte din noi, nu exista alternative sau planuri de back-up. 

Deci ați reușit să perseverați în ciuda ‘’bețelor în roate’’… 

Au fost niște momente foarte grele, dar care ne-au întărit și cred că ne-au ajutat să rezistăm apoi în industria muzicală. Deși acele vremuri erau extrem de dificile pentru toată lumea, la nivel personal, în cazul nostru totul era dublat și de activitatea noastră, care deranja conducerea țării pentru că mesajul nostru care încuraja la libertate era unul intolerabil. Dar eram tineri, aveam de partea noastră încăpățânarea de a nu renunța si publicul care ne-a dat foarte mult curaj, iar atunci am decis să mergem chiar și până la sacrificiul profesional doar de dragul unui crez, deși foarte mulți alți artiști cedaseră presiunilor.

Cristi, cum se desfășurau înregistrările în ultimul deceniu al regimului comunist? Din câte știu, Iris IV a fost înregistrat chiar în decembrie ’89. 

În primul rând era o luptă să obții spațiu la studioul de înregistrări. Când reușeai în sfârșit, trebuia să te miști ultra rapid. Cred că de atunci am dezvoltat această abilitate, fiindcă și acum înregistrez piesele foarte repede, din prima, de cele mai multe ori. Nu pentru că m-aș grăbi, ci așa îmi vine natural. Apoi, condițiile erau crâncene, iarna era mai frig în studio decât afară. Nu aveai un minim necesar pentru a intra în stare, de a te detașa de lucrurile din jurul tău și a te contopi cu piesa, cu mesajul ei.       

Mai există loc pentru albume în viața omului modern? 

Cred că mai mult pentru pasionați, colecționari, fani adevărați. În momentul de față este atât de accesibil să găsești orice piesă pe Internet, încât oamenii nu mai găsesc justificat să-și cumpere albumul, dacă pot asculta piesele oricând doresc, absolut oriunde. 

Că tot am ajuns la capitolul materialelor discografice, povestește-mi puțin despre procesul creativ. Ce vine mai întâi, muzica sau versul? 

Nu există o regulă. Tocmai din acest motiv cred că se numește creație, fiindcă este neașteptată și surprinzătoare. Mai mult decât atât, cu cât te chinui mai tare, cu atât inspirația vine mai greu. Nu pun presiune pe mine pentru că am învățat în atâția ani că niciodată nu creezi un hit pentru că ți-ai propus, ci pentru că se întâmplă. Nu m-am numărat printre cei care și-au propus să facă muzică, nu am avut un scop din asta, deși, evident, îmi plăcea enorm. Bănuiesc că talentului meu i s-au alăturat câteva circumstanțe favorabile, iar faptul că nu eram încrâncenat în a face carieră din muzică, ci din contră, eram relaxat, m-a făcut să iau lucrurile așa cum vin și să mă bucur de tot ce mi se întâmplă, fără presiune. Am făcut totul din pasiune, iar rezultatele nu au întârziat să apară.

La aproape jumătate de secol de la înființare, publicul încă rezonează cu mesajul Iris, indiferent de generație… 

Conexiunea dintre noi și public este dată de sentimente, trăiri, afinități, compatibilități, iar întotdeauna, chiar dacă s-au schimbat generații, fanii au rezonat cu mesajul nostru și până la urmă este imposibil să nu o faci, atâta timp cât în piesele noastre vorbim de iubire, bună-dispoziție, pasiune, libertate și valori la care toată lumea tinde într-un final. 

Concertul ce urma să aniverseze cei 40 de ani de activitate artistică ar fi trebuit să aibă loc anul trecut, dar iată că pandemia v-a dat peste cap planurile de nenumărate ori.           

Am amânat până acum data concertului de aproximativ trei ori, lucru care este extrem de frustrant atât pentru noi, cât și pentru public. Acest ultim an a fost foarte greu pentru toată lumea, din toate punctele de vedere, dar în momentul de față am ajuns să vedem cumva un licăr de speranță și cred cu putere că în data de 20 noiembrie ne vom revedea cu fanii la Sala Palatului, iar ca după orice lungă despărțire, revederea va fi mult mai frumoasă. Am pregătit foarte multe surprize pentru acest eveniment, mulți invitați, o producție care corespunde standardelor actuale, de aceea și dezamăgirea a fost mult mai mare atunci când a trebuit să amânăm concertul de atâtea ori din cauza pandemiei. Totuși, cred că cel mai de seamă ingredient pentru o seară extraordinară va fi energia noastră și a publicului. Așa cum am mai spus, după o lungă perioadă de privațiuni, vom aprecia cu toții mai mult astfel de momente, împreună. 

De fapt, obiceiul Iris era acela de a organiza concerte aniversare de mărimi impresionante din cinci în cinci ani. Ai vreunul favorit? 

Păstrez în suflet toate aniversările Iris, unde am avut parte de un public impresionant atât ca număr, cât și ca implicare. Momentele noastre „tari” pe scenă au fost multe și de notorietate, dar un alt moment incredibil care îmi vine acum în minte este acela din timpul concertului Metallica din România, când, alături de un stadion întreg, au cântat melodia De vei pleca. Pentru mine, Boro și Valter a reprezentat cea mai autentică și profundă recunoaștere a muncii, implicării și devotamentului nostru pentru Iris. A însemnat recompensa pentru cei 40 de ani de carieră în fața publicului român. 

Că tot am adus vorba de concerte, pentru a pune punct miturilor și poveștilor fantastice… de unde a pornit faimosul salut ‘Bună seara, prieteni’? 

L-am folosit la primul meu concert, în 1980. Cu aceeași ocazie în care a trebuit să dau șpagă la intrare fiindcă nu mă lăsau să intru deși eu urma să cânt pe scenă.

N-a fost ceva premediat, nu exersasem în fața oglinzii. Pur și simplu am văzut oamenii din public în fața mea și mi-am zis că ei sunt prietenii mei. Atunci a ieșit acel “Bună seara, prieteni!”. Nu m-aș fi așteptat să devină un brand personal, mai cu seamă că habar nu aș fi avut ce înseamnă asta pe atunci.

  • Interviu realizat de Alex Mușat

Alex Musat

  •  Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter