STARDUST: Cum se poate alege praful de stele

Cu lansarea în cinematografele din UK amânată în ianuarie datorită lockdown-ului dar prezentat în premieră în toamna trecută în cadrul festivalurilor de film de la Roma şi San Diego, Stardust este un Biopic dedicat legendarului muzician David Bowie, menit să comemoreze 5 ani de la plecarea acestuia dintre noi pe 10 ianuarie 2016. Centrându-se pe călătoria lucrativă întreprinsă de Bowie în America în 1971, coproducţia anglo-canadiană ce îi are pe Johnny Flynn (Emma, Clouds of Sils Maria) şi pe Jena Malone (The Hunger Games, Neon Demon) în rolurile lui David şi Angie Bowie şi-a propus cu ambiţie să reamintească publicului transformarea anonimului rocker londonez David Jones într-un icon al Rock-ului Dandy în a doua parte a anilor ’60, post-Space Oddity, cu susţinerea managerului său Tony Defries, cel care l-a introdus în efervescenta dar mercantila lume a Pop-Art-ului american. 

Ambiţios dar sortit eşecului din moment ce demersul nu a fost autorizat de familia lui Bowie şi, ca atare, filmul nu conţine nici măcar o secundă de muzică compusă de acesta, iar OST-ul care se vrea inovativ prin includerea lui Beethoven şi Jacques Brel, printre alţii, nu are cum să susţină ambientul unei Londre în febra subculturii Mod din “those sexciting 60s” sau a “Fabricii” monden-experimentaliste a lui Warhol de peste Ocean. Nu ajută nici faptul că scenariul şi regia sunt asumate de doi cvasi-debutanţi în producţii cu aspiraţii de Rocketman, aşa încât nu e de mirare că Stardust a stârnit, mai ales din partea fanilor lui David Bowie, un cor de vociferări. Şi pe bună dreptate întrucât cuplul pe care îl vedem în Stardust este schiţat enervant de schematic, cu un Bowie retras mai tot timpul îndărătul atitudinii “Eu vreau să fiu... un staaaar!”, terorizat constant de o consoartă hotărâtă să îl lase să doarmă pe preşul de-afară dacă nu devine mai repede... ”un staaar!”. 

Vă puteţi imagina în aceste condiţii cât de rudimentar este tratată geneza personajului Ziggy Stardust şi adoptarea de către Bowie a noii sale persona. Nu degeaba în revista Rolling Stone David Fear şi-a intitulat cronica “Rock & Roll Biopic Suicide” şi neîndoielnic, ca Biopic, filmul e dezastruos. Dar pentru spectatorii care nu sunt cunoscători ai biografiei excentricului artist, perspectiva se nuanţează niţel fiindcă, adoptând premisa scrisă la începutul său (“What follows is (mostly) fiction”), Stardust poate fi consumat - în pofida unui fir narativ redundant - ca un Road Movie dramatic în care un june muzician talentat, afectat de schizofrenia fratelui, este transportat de publicistul său de la un concert la altul şi îşi pierde timpul pe drum cu tot soiul de jurnalişti frustraţi şi petreceri insipide.

Deci, una peste alta, doar un film plicticos şi nu unul groaznic de prost... nu într-atât de prost încât să fie inclus în spaţiul esteticii Camp. În Stardust, realizatorii reuşesc contraperformanţa să facă praf o stea de dimensiuni gigantice, aşa că... înapoi la Velvet Goldmine al lui Todd Haynes!

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter